De ce ne e frică de viitor? | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Diana Stafie

Dr. Mihail: Omule, te salut, Doctor Mihail aici! Bine ai venit la un nou episod Boabe de Cunoaștere, în care ai văzut că vorbim despre viitor și privim în viitor. Se pare că știința a găsit un mod de a citi în cafea sau ceva asemănător? O să vedem despre ce este vorba astăzi cu Diana Stafie, care, atenție, este absolventă, Certified Future Strategist, adică strateg certificat al viitorului al Comisiei Europene și este pregătită în foresight, adică în previziuni ale viitorului o să vedeți despre ce e vorba, la Institutul Viitorului din California și la Institutul Studiului Viitorului din Copenhaga. Podcast sprijinit, ca de obicei, de UniCredit Bank, cărora le mulțumim că sprijină această inițiativă educativă. Diana, bine ai venit!

Diana Stafie: Bine v-am găsit! Mulțumesc frumos de invitație.

Dr. Mihail: Explică-ne, te rog, ce faci, cu ce te ocupi, ce înseamnă asta, ce înseamnă studiul viitorului? Eu când am auzit prima dată că așa ceva există la nivel academic, am rămas puțin șocat.

Diana Stafie: Să știi că de foarte multe ori primesc gluma aceasta cu „am un glob de cristal” sau „dau în cafea”, „în bobi” și cred că e binevenită că inițiază o conversație, însă activitatea profesională pe care o dezvolt merge cumva într-o altă direcție. Cred cu tărie că nu putem să prezicem viitorul. Adică cred că nu pot să știu nici măcar cum arată 2028, ca să nu mă mai gândesc la 2030 sau să știu exact cum arată o industrie specifică. Însă ce putem să știm este care sunt semnalele de schimbare din prezent care ne indică anumite tendințe și, în baza lor, să ne imaginăm posibile viitoruri sau posibile scenarii de viitor.

Și atunci, ce facem? Imaginați-vă așa: avem niște semințe ale viitorului în prezent. Aici putem vorbi despre: apare un startup nou, apare un patent nou, apare o nouă modalitate de a ajunge la consumator, o nouă modalitate de a consuma informație, da? Și în baza acestor semnale de schimbare sau acestor, dacă vrei, semințe din prezent, putem să identificăm tendințe unde s-ar duce dacă astfel de semnale prind contur și înfloresc, dacă vrei. Ei, și în funcție de aceste tendințe putem să ne imaginăm: ok, dar totuși dacă lucrul ăsta care e mic acum devine mainstream, cum se schimbă industria mea, cariera mea, profesia mea, modalitatea în care fac lucrurile? Zona aceasta de studiu a viitorului nu e despre predicție. Nu știu sigur cum arată niciun viitor, nicio industrie.

Dr. Mihail: Predicția însemnând că prezic că așa o să fie peste un an, doi, trei ani. Mi se pare că este și greu de făcut, și inutil.

Diana Stafie: Mai ales acum, când incertitudinea e atât de mare. Dar pe termen lung, bucata aceasta de foresight sau, cum în română se numește, analiză prospectivă, ce face este că te ajută să înțelegi din semințele pe care le vezi în prezent unde s-ar putea duce în viitor.

Acum, ca să fac o oarecare mențiune: cred că pe termen scurt, în anumite industrii, legate de anumite profesii sau poate legate de anumite domenii, încă putem să mai facem anumite predicții. Da, putem să ne bazăm că, dacă suntem foarte buni pe ce facem acum sau avem o activitate în floare, pe termen scurt putem să vedem unde merg lucrurile. Cum facem noi în corporație: putem să facem un Excel, hai să facem un forecast, da? Însă, pe termen lung, Excel-ul acela nu te mai ajută să-ți mai spună ceva despre viitor, doar cosmetizează prezentul, dacă vrei. Fiindcă mai schimbi din celule a mai venit un contract, ai mai modificat, dar nu-ți dă o informație despre viitor. Ei, și aici intervine bucata asta de a ne uita la trenduri și a ne gândi în scenarii.

Deci, cumva sunt complementare. Pe termen scurt, un forecast, un Excel cinstit does the business, da? Și atunci putem să-l folosim, nu trebuie să trecem în toată zona asta, să ne apucăm toți să facem trenduri și scenarită. Pe de altă parte, când ne gândim pe termen mediu și lung, cred că este foarte relevant să ne uităm ce se schimbă acum, chiar dacă nu ne place ce se schimbă, și să înțelegem: ok, spre ce viitoruri am vrea să ne ducem, la care am vrea să contribuim?

Dr. Mihail: Mai multe viitoruri posibile. Adică…

Diana Stafie: Mai multe viitoruri posibile. Uite, și că aduci asta în discuție, mie mi se pare că noi, românii, nici n-avem un limbaj legat de asta. „Viitoruri” în unele dicționare apare ca un arhaism cuvântul ăsta la plural. Mi se pare atât de antagonic: o chestie care e despre înainte, de fapt noi am înrădăcinat-o așa, în trecut, e uitată și de foarte multe ori ne raportăm la viitor ca la unul singur.

Dr. Mihail: Da.

Diana Stafie: Și atunci, dacă te raportezi la unul singur, de foarte multe ori îți apare și fatalitatea, fiindcă ăsta e, o să se întâmple ăsta, nu am ce să fac, știi? Și-ți mănâncă așa din energia și din forța pe care ai putea să o capeți ca să te trezești dimineața și să schimbi lucrurile sau să faci ceva.

Dr. Mihail: De ce avem această anxietate față de viitor și în special acum? Adică, dacă viitorul niciodată n-a fost ușor de prevăzut și n-am fost niciodată siguri pe ce urmează, de ce acum avem această anxietate față de viitor?

Diana Stafie: Sunt mai multe aspecte. Unu: acum trăim într-o perioadă în care cred că o simțim cu toții, lucrurile se schimbă mult mai repede decât s-au schimbat înainte, dar acum e o incertitudine de asta sistemică. Fiecare dintre noi trebuie să știm și educație financiară, să știm și geopolitică că vedem ce se întâmplă și avem impresia că e acolo departe, dar de fapt uite că ne afectează, că nu poți să pleci în vacanță, nu poți să pui benzină la pompă și așa mai departe. Deci e incertitudinea asta sistemică. Trebuie să știi financiar, trebuie să știi geopolitică, trebuie să știi cu AI-ul, trebuie să știi cu schimbările socio-demografice, cu noua generație și așa mai departe. Deci apar multe pe masa noastră de care trebuie să ne ocupăm și atunci, când avem bucata asta de incertitudine, automat îți generează un grad mai mare de anxietate.

Însă bucata asta de a te uita în viitor te ajută, fiindcă vine ca un fel de rehearsal of the future, să exersezi ce ar putea să se întâmple. Hai să-ți dau o analogie ca să fie un pic mai clar: înaintea unui examen, trecem prin materie un pic. Dacă trecem măcar un pic, când ajungem în fața examinatorului în cazul nostru, în fața viitorului, nu e prima oară când am auzit de subiect, măcar știm de unde să o apucăm.

Dr. Mihail: Pentru că ne-am pregătit.

Diana Stafie: Ne-am pregătit cât de cât, măcar un pic. Ei, la fel e și cu bucata asta de scenarii. Normal că nu se întâmplă un scenariu full, că din nou ar fi o predicție, dar trecând prin diferite posibile ipoteze de cum ar putea să arate lucrurile unele care îți plac și atunci îți dau energie să le transformi în realitate, altele care poate îți dau dureri de stomac că nu vrei să trăiești în viitorul ăla, dar you’ve been there, ai trecut prin fiecare dintre ele și atunci, când începi să le vezi în realitate, știi cum să acționezi, nu mai intri în zona asta de freeze.

Dr. Mihail: Hm.

Diana Stafie: Da, exact cum a fost și în pandemie. Prima oară când au apărut lucrurile mă rog, nu știu cum erați voi, dar noi stropeam toate cutiile care veneau, până adunai informații și până înțelegeai cum ai putea să te pregătești. Deci zona aceasta de a te uita la viitor, de fapt, nu te ajută să știi exact cum va fi, dar te ajută să fii și să te simți mai pregătit pentru orice ar putea veni.

Dr. Mihail: Doar că trebuie cumva să ai și scenarii pentru care să te pregătești, pentru că uite, pandemia era un scenariu la care nimeni nu s-ar fi gândit, nu puteam să ne pregătim. Cu toate că medicina asta e interesant ca paranteză medicina are acest concept de „boala X”. Boala X este whatever, orice boală care poate să apară și care o să fie contagioasă, deci trebuie să fim pregătiți pentru ea.

Diana Stafie: Exact. Nu trebuie să ne pregătim pentru boala X, trebuie să ne pregătim pentru efectele bolii X. La fel cum nici noi n-am prezis pandemia și nu știam că o să se întâmple, însă acele organizații sau acei profesioniști care s-au pregătit pentru posibile efecte ale unui disruption de genul acesta că e o pandemie, că e un cyber war, whatever ce poate să vină, când te pregătești, te pregătești pentru efectele ei, nu pentru un eveniment per se.

Revenind la bucata anterioară pe care ai menționat-o, asta cu anxietatea: eu cred că partea de anxietate acum vine din, cum spuneam, incertitudinea asta sistemică și din faptul că atât de multe lucruri se schimbă și pe piața muncii. Tinerii din noua generație care vin cumva nu mai știu pentru care job să se pregătească, care profesie. Ei au terminat o facultate, au lucrat în acel domeniu și cam asta a fost traiectoria lor. Noi trăim mai degrabă într-o lume în care carierele noastre nu sunt liniare, sunt așa, un portofoliu de cariere. Uite exemple aici la masă, în care ne ducem în diferite direcții, și atunci automat crește bucata de anxietate în care te gândești: ok, dar eu pentru ce să mă pregătesc? Eu cum mă asigur că rămân relevant?

Sunt și studii în acest sens. De exemplu, cred că mai povesteam noi și data trecută, asta de la Hofstede, un psiholog olandez care măsoară diferite dimensiuni culturale ale țărilor. Una dintre ele este modul în care noi vrem să evităm incertitudinea. Din păcate, românii stau destul de prost aici: 90 din 100.

Dr. Mihail: Se cheamă intoleranță la incertitudine, nu?

Diana Stafie: Uncertainty avoidance se cheamă. Dar bine, eu, fiindcă sunt o fire mai optimistă, prefer să mă uit invers: avem mare potențial de îmbunătățire aici. Adică, dacă am putea să devenim un pic mai confortabili cu incertitudinea…

Dr. Mihail: Avem mult pahar gol de umplut, cum ar veni.

Diana Stafie: Exact, da! Și atunci, dacă o vedem din perspectiva asta, cred că ne ajută să ne dea energie dimineața, să-ți pui hainele pe tine și să te apuci de treabă.

Dr. Mihail: Uite că ai pomenit de asta. Zi-mi, te rog, la ce ai observat tu că suntem, să zic, codași noi, românii, în privința viitorului? De ce ne e frică, ce nu facem și ce ar putea fi îmbunătățit, ca să știm exact în acest podcast, oamenii care se uită acum, ce ar putea să învețe și la ce să-și noteze?

Diana Stafie: O să te surprindă răspunsul ăsta: cred că suntem codași la imaginație. Cred că e foarte important să poți să-ți imaginezi lucruri înainte să le transformi în realitate. Dacă nu ți le-ai imaginat, nu ai cum să le transformi. Și cred că criza de imaginație prin care trecem acum e o legătură directă spre criza de acțiune sau inacțiune prin care trecem. Era o vorbă, cred că atribuită lui Einstein, care spunea că uneori, sau mai ales în crize, imaginația e mai importantă decât cunoașterea. Fiindcă cunoașterea e despre prezent, are niște limite, pe când imaginația te împinge către ce ar putea să fie.

Și atunci, noi, în contextul actual, ne mulțumim cu situația care e, nu ne mai imaginăm alte lucruri și atunci nici nu mai punem presiunea sau nu mai avem acel agency să le transformăm în realitate. Eu personal cred că, dacă fatalismul ne-a salvat până acum, n-o să ne mai salveze de acum încolo. Dar cred că e important ca fiecare să realizeze că viitorul e așa, un canvas alb, nu e scris încă. Ok, n-o să putem să-l scriem noi pentru toată lumea și global, dar un pixel acolo cred că fiecare poate să și-l atribuie și să contribuie sau să și-l modeleze.

Dr. Mihail: E mai greu să-ți exersezi imaginația în ziua de azi. Pentru că mă gândesc că acum 10 ani, când făceam exerciții de imaginație, îmi imaginam ce specialitate să-mi aleg: cum ar fi să fac chirurgie, sau să fac ginecologie, sau să fac cardiologie? Dar acum ce-ți imaginezi? Îți imaginezi cum ar fi să-ți pierzi jobul într-un an? Că uite, cineva care se uită acum la noi, dacă începe să-și imagineze viitorul, se gândește că jobul lui va fi irelevant într-un an, pentru că o să fie acaparat de AI.

Diana Stafie: Ar trebui să facă și asta.

Dr. Mihail: Ar trebui să facă asta?

Diana Stafie: Ar trebui să facă și asta.

Dr. Mihail: Cum să o facă pe asta să nu-l apuce toate anxietățile și zăpușelile? Ce suntem, în junglă? Cum să facă?

Diana Stafie: Mai bine știi dinainte decât să nu știi și să…

Dr. Mihail: Să știi că-ți pierzi jobul? Nu vreau, mersi. Mă mai duc la job liniștit și mă uit la meci. Adică mă gândesc că unele lucruri sunt atât de greu de imaginat încât mai bine nu ți le imaginezi. Cum trece omul care se uită acum la noi peste bariera asta? Înțeleg unde… Adică ideea este că, dacă își imaginează că într-un an își pierde jobul, înseamnă că poate să înceapă să se gândească la ce skill-uri ar trebui să-și pregătească.

Diana Stafie: Exact! Exact! Te ajută să te duci din zona asta de a aștepta către zona de a reacționa, de a face ceva. Chiar și inconștient, dacă tu începi să realizezi asta, începi să mai citești anumite lucruri, să te asociezi cu anumiți oameni sau anumite comunități care ți-ar putea da o anumită deschidere. Cred că fiecare dintre noi are nevoia asta fundamentală de a rămâne relevant și fiecare dorește să fie util și acum, și peste un an, și peste doi, și peste trei.

Ei, și când aduci o structură procesului și-ți imaginezi dar nu numai un scenariu apocaliptic, că pierdem jobul și AI ne-a ocupat și așa mai departe, ci și scenarii de transformare, scenarii de oportunități și scenarii în care ce fac acum, ok, poate nu mai fac exact la fel într-un job anul viitor, dar toate skill-urile pe care le am poate le raportez la un alt obiect de lucru. Să zicem că eu acum auditez situații financiare. Ok, poate n-o să trebuiască să mai auditezi situații financiare că le automatizează AI-ul, faci o bucată din ea, dar skill-ul acesta de a audita poate o să-l aplic uite, auditez sisteme AI ca să le văd governance-ul și modalitatea în care iau decizii. Cred că mie personal mi-ar plăcea să știu informația aceasta din timp și să mă pregătesc decât să mă ia prin surprindere.

Acum, depinde și de fiecare. Voiam să mai accentuez o chestie aici legată de imaginație: că imaginația e una, e intenția, dacă vrei, dar acțiunea ține de agency-ul nostru. Nici nu știu cum să traduc în română cuvântul ăsta, agency. În alte limbi latine s-a dus în zona aceasta de agentivitate, agenție. În română nu-l avem. Nu știu, încrederea în forțele proprii…

Dr. Mihail: Da.

Diana Stafie: Din păcate, cum probabil anticipați, nici aici nu stăm cel mai bine. S-a făcut un studiu prin 2024 în care una dintre întrebări, pusă unui eșantion reprezentativ de români, a fost ceva de genul: „În mâinile cui vedeți viitorul?”. Printre primele răspunsuri: în mâinile lui Dumnezeu, în mâinile liderilor politici. Ce m-a surprins și mai mult este că „în mâinile generației următoare” vine înaintea mânuțelor astea două.

Dr. Mihail: Adică oamenii externalizează responsabilitatea pentru propriul viitor.

Diana Stafie: Exact, exact! Și atunci asta mi se pare că ar trebui să facem noi: să ne luăm înapoi responsabilitatea pe persoană fizică.

Dr. Mihail: Dă-ne un exemplu din nou, pentru cineva care se uită acum, cum ar putea să facă asta? Sau uite, de exemplu, cineva care acum se uită și are o decizie grea de luat, care îi schimbă viitorul poate să fie despre o decizie de mutare (să se mute sau nu), de relație (să continue sau nu), de job (să-l schimbe, să-l accepte), are o decizie grea de luat care îl pune în fața incertitudinii viitorului. Cu ce exercițiu să înceapă în seara asta, înainte să se culce? La ce să se gândească 5 minute ca să ia responsabilitatea în mâinile sale, nu în mâini exterioare?

Diana Stafie: Foarte simplu așa, dacă nu ne apucăm să scriem, pur și simplu să-mi imaginez că sunt peste doi ani și lucrul acela pe care mi l-am dorit a devenit realitate și efectiv mă gândesc cum arată viața mea profesională sau personală atunci. Asta e ceea ce noi numim sună un pic contraintuitiv așa, o amintire din viitor.

Dr. Mihail: Aha.

Diana Stafie: Fiindcă, la fel cum noi avem amintiri din trecut că am fost la cursuri, că am discutat cu oameni, că am participat în diferite competiții și interacțiuni, cum avem aceste amintiri din trecut, la fel am putea avea și amintiri din viitor. Dacă le punem pe ambele în procesul nostru decizional, s-ar putea să ne îmbunătățească modalitatea în care ne raportăm la decizia pe care vrem să o luăm.

Și atunci tu îți imaginezi: ok, uite, jobul meu poate devine obsolete sau aș vrea să schimb, să mă mut din zona de corporație să mă duc în antreprenoriat, sau să mă mut în afara țării, să iau un international assignment. Și apoi încep să mă raportez: ok, dar cum arată viitorul acela al meu?

Acum, dacă aș lua-o mai metodic așa, ce facem noi în practică este că în general construim patru scenarii posibile:

1. Un scenariu în care, de exemplu ca să o luăm pe asta cu cariera, continuă business as usual. Peste doi-trei ani ești pretty much the same thing și atunci începi să te gândești: ok, din ce fac bani, cu cine fac asta, cum am crescut și așa mai departe, ce ți se pare ție că e relevant.
2. După ce mă gândesc la această posibilitate de scenariu, hai să ne gândim la alta, la extrema cealaltă, că e colaps, bum, mă duc în cap.

Dr. Mihail: Da.

Diana Stafie: Și atunci: ok, ce a determinat asta? Din ce mai fac bani atunci? Din toate skill-urile pe care le-am adunat eu până acum și grit-ul pe care îl am. Ok, spre ce l-aş putea duce? Ce domenii apar atunci, ce oportunități apar? Eu personal cred că, inclusiv în toată nebunia cu AI-ul, inclusiv în faptul că suntem noi în România, sunt așa de multe oportunități, mai ales la noi. Deci, din nou, mi se pare că sunt destul de multe locuri în care ar trebui să ne uităm și nu ne uităm atât de des.

Am avut ăsta cu business as usual (continuare), am avut acesta cu colaps (în care ne ducem în cap) și ar mai fi două la care m-aș uita:

3. Unul în care îți limitezi modalitatea de desfășurare a activității tale, fiindcă mereu poate să apară un regulation care nu te mai lasă să mai faci și una, și alta. De exemplu, pe exemplul precedent că ești auditor, să vină un draft de lege care spune că tu nu poți să mai auditezi decât companii sub un anumit număr. Sau să zicem că noi doi avem o firmă și producem cărucioare pentru copii și apare un policy în care trebuie să faci one child, fiecare familie numai câte un copil. Păi cât să mai crească businessul nostru? Apare o limitare, am saturat piața. Și atunci m-aș gândi și aici: ce se întâmplă dacă cariera mea ajunge la un pic și nu mai am unde să mai cresc? Cum arăt eu, ce fac atunci? Am ceva care mă diferențiază de ceilalți?
4. Al patrulea la care m-aș uita este cel de transformare. Cum ziceam: cum ar fi dacă jobul meu pur și simplu se transformă total? Nu mai auditez situații financiare, uite, auditez sisteme AI sau se duce într-o cu totul altă direcție. Din nou: de unde aș putea să fac banii, de unde îmi iau energia? Aceleași întrebări pe care le ai, ce faci este că le conjugi pe toate cele patru scenarii.

Dr. Mihail: Deci pentru orice îmi imaginez și sunt în fața unei decizii sau trebuie pur și simplu să mă pregătesc, sunt curios să văd viitorul, mă gândesc la aceste patru scenarii. Adică mi le imaginez.

Diana Stafie: Hai să-ți spun de ce patru. Ai putea să te gândești doar la unul. Dacă te gândești la unul, de cele mai multe ori ăsta unul este o extrapolare a trecutului și a prezentului, deci nu aduci nimic nou în el. Doar iei pur și simplu ce știai până acum și îți imaginezi că următorii trei ani arată more or less la fel.

Dr. Mihail: Ok.

Diana Stafie: Ceea ce nu te pregătește, că nu-ți aduce nimic nou, nu-ți aduce pandemii, chestii, oportunități.

Apoi, după unul, poți să ai două. Două care de obicei în organizații le numim best case și worst case, adică sunt la extreme.

Dr. Mihail: Ei, viața nu-i chiar așa.

Diana Stafie: Viața nu e așa. Și dacă vă întreb pe voi acum cum credeți că o să fie viitorul, cei mai mulți spun: păi depinde pentru cine, în ce situație. Există și nuanțele astea de gri și atunci recomand să nu lucrăm doar cu două.

După două urmează trei. Când tu primești o ofertă de la o organizație și îți dă trei modalități de a alege, studiile psihologice arată că cei mai mulți o iau pe cea din mijloc, fiindcă e așa, un melanj între celelalte. La fel se întâmplă și în organizații.

Ei, la patru ce se întâmplă este că reușești să acoperi o mare parte din ce ai vrea să explorezi, dar totuși cu o capacitate optimă de efort. Normal că poți să te duci și la 5, și la 6, și la 7, și la 8, dar riscăm să dăm în scenarită și plus că n-avem atât de multe resurse încât să stăm toată ziua să ne imaginăm lucrurile. Și atunci patru e un număr optim.

Acum vreau să mai fac o mențiune: nu trebuie să ne apucăm toată ziua să facem scenarii, să ne înțelegem. Sunt decizii pe care trebuie să le luăm și pur și simplu să ne asumăm responsabilitatea faptelor și așa mai departe. Dar când ne gândim pe termen lung, când incertitudinea e mare, când decizia aceasta are un impact mare asupra organizației, asupra carierei mele, ajută să faci această bucată de rehearsing, fiindcă te va ajuta să fii mai pregătit și să anticipezi ce s-ar putea întâmpla chiar înaintea celorlalți.

Dr. Mihail: Uite, aș vrea să te întrebi, pentru că mi se pare că un ingredient din această imaginație în care tu îți imaginezi viitorul îl regăsesc în teoria manifestării. Știi, în teoria manifestării ceea ce faci este că îți imaginezi un singur scenariu și este ăla superb, ăla cel mai șmecher posibil. Teoria manifestării spune că așa se va întâmpla dacă vei manifesta suficient. În fine, avem un podcast despre manifestare cu profesoara Lavinia Bârlogeanu, care a explicat foarte interesant și a desființat această manifestare.

Ceea ce cred oamenii care manifestă este că, dacă manifești, tu o să te comporți cumva și o să faci universul din exterior să acționeze înspre binele tău. Care ar fi științific dezavantajul manifestării? Asta aș vrea să aud de la tine. Dacă practic, în limbajul acesta academic al foresight-ului, ar însemna să-ți imaginezi viitorul într-un singur scenariu care este cel mai bun posibil și să nu te gândești la niciun alt scenariu negativ.

Diana Stafie: Nu cred în asta.

Dr. Mihail: Care e efectul advers dacă o corporație sau un om face asta?

Diana Stafie: Efectul advers e faptul că o să-ți imaginezi o chestie care este o extrapolare a trecutului și a prezentului, și este absolut normal. Niciunul dintre noi nu se trezește dimineața cu gândul: „Aș vrea ca de mâine jobul meu să nu mai existe” sau „Aș vrea ca de mâine modelul meu de business să se schimbe ca la clătite”. Normal că noi vrem să ne conservăm și vrem să rămânem relevanți. Și atunci riscul ar fi că, dacă mă gândesc la un singur viitor, îl construiesc doar pe baza a ceea ce știu acum, fără să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla.

Și atunci bucata aceasta de studiu a viitorului ce vrea să aducă în discuție e că, pe lângă ce este foarte probabil să se întâmple, sunt și lucruri care sunt posibil să se întâmple. Hai să ne gândim la viitor ca la un cumul de posibilități, nu neapărat de probabilități. Că noi vrem să punem date, vrem certitudine, vrem să apară pe slide-uri procentaje. De foarte multe ori, până apare pe slide și poți să pui o cifră, s-ar putea să fie un pic cam târziu, fiindcă o văd toți. Și atunci vrei să prinzi aceste semnale sau această schimbare mult mai în fașă. De asta bucata asta în care ne uităm către ceva care nu e scris, ceva care e incert, ceva pe care ni-l imaginăm, cred că aduce mai multă valoare dacă ne gândim la diferite perspective.

Dr. Mihail: Bun, deci practic ne limităm manifestând, ne limităm la un singur scenariu posibil. Dacă se întâmplă orice altceva, ești complet descoperit.

Diana Stafie: Dar poate funcționează să manifești pentru mai multe scenarii, nu doar pentru unul. Nu știu, n-am încercat, dar…

Dr. Mihail: Corect, ăsta ar fi șmecher! Ar trebui să facem un curs de manifestare reală. Adică, practic, o manifestare corectă ar fi să manifești toate cele patru scenarii posibile ca să fie perfect.

Diana Stafie: Nu știu dacă vrei să le manifești pe cele care sunt doomsday, și apropo: nouă ne este mai ușor să ne imaginăm chestii apocaliptice.

Dr. Mihail: Explică-mi de ce? Pentru că astfel se explică de ce sunt atât de mulți guru pe internet care prezic apocalipsa, războaiele, criza economică. Adică pe internet bubuie conținutul în care cineva prezice foarte sigur pe el un viitor apocaliptic. De ce ne e ușor să ne imaginăm asta?

Diana Stafie: Fiindcă e bucata asta de anxietate, frica asta cumva te ține mai strâns. Apropo de informație și nu neapărat să intru în partea științifică, dar mi-am adus aminte de un banc care spune că se întâmplă ceva nasol și vine un pesimist și zice: „Aoleu, mai rău de atât nu pot fi lucrurile!”, iar apoi intră un optimist în cameră și zice: „Ba da!”.

Și atunci mi se pare că e relevant să cultivăm și partea aceasta în care, ok, în orice criză există și anumite oportunități. În faptul că vedem atât de multe headline-uri care clar vin mai bine că AI-ul o să ne ia joburile și schimbări cum nu s-au mai văzut până acum, sunt sigură că există foarte multe oportunități. Mai mult decât atât, cred că ajută să ne dăm seama că, cel puțin noi ca omenire, am mai trecut prin cicluri dintr-astea majore de schimbare. Cred că și mamaia mea, acum 70 de ani, când dădea cu sapa și au apărut utilajele, au apărut tractoarele… și ei și-au imaginat alea ChatGPT-urile de pe vremea lor, că le iau obiectul muncii. Ok, era muncă fizică, acum vorbim de knowledge, de altceva.

Revenind la analogie, fiecare a trebuit să se reinventeze, să învețe niște skill-uri. Acum există tractoare autonome, nu trebuie să mai conduci, trebuie să știi să interpretezi date. Dacă te uiți la ultimul studiu de la Banca Mondială, arată că tehnologia ne-a dat mai multe joburi decât ne-a luat. Paritatea e de 1,75 la 1, deci aproape dublu. Dar e un skepsis acolo, e cu asterisc: nu neapărat acelorași oameni. Adică ține și de fiecare dintre noi. De asta revin la agency și la „pe persoană fizică”: ține de fiecare dintre noi cumva să ne asigurăm relevanța aceasta.

Dr. Mihail: Uite, avem și o definiție de la Claudiu pentru agency, care înseamnă: capacitatea unui individ de a acționa independent și de a face propriile alegeri în mod liber, influențând mediul înconjurător. Claudiu, zi-mi-o într-un cuvânt în română! Într-un cuvânt.

Diana Stafie: Păi nu așa o să zicem de acum? Eu vreau să introduc, ca să fie pionierat până la capăt, cuvântul „agentivitate” în vocabularul nostru.

Dr. Mihail: Am putea, nu?

Diana Stafie: „Agenție” nu merge, că e agenția de turism, de publicitate. Dar „agentivitate”, cumva ca să realizăm că noi avem capacitatea asta. Ok, unii mai mult ca alții, dar tu dacă ești lider de piață, tu dacă ai o voce, ai un microfon, ești cineva foarte bun pe subiectul tău, tu ai posibilitatea să influențezi o anumită direcție și atunci trebuie să avem această…

Dr. Mihail: Hai să facem o petiție pentru includerea cuvântului agentivitate!

Diana Stafie: Mie mi se pare că e important și la nivel de societate, fiindcă duce la faptul că viitorul e o monedă foarte importantă. Dacă noi nu ne-o exercităm, dacă noi nu-l scriem, o să-l scrie alții pentru noi.

Dr. Mihail: Hm.

Diana Stafie: Și o să trebuiască să execuți planurile altuia. Dacă-ți convine asta, that’s fine. Dacă nu, agentivitate!

Dr. Mihail: Mi-a plăcut bancul tău. Dacă știți vreun banc, scrieți-mi-l, vă rog, în comentarii. Vreau să citesc comentarii și să râd. Dacă ai un banc, orice banc, dacă îți aduci acum aminte de un banc și vrei să mi-l spui, scrie-mi-l în comentarii.

Diana Stafie: Te rog, cu optimismul!

Dr. Mihail: Ce vede un optimist când se uită într-un cimitir? Numai plusuri. Și bancuri seci! Apropo, dacă ai bancuri seci să mi le spui, lasă-le jos în comentarii. Dă-mi, te rog, un exemplu… A, și dacă știi vreun sinonim pentru agentivitate, dacă există un cuvânt care să descrie acest agency, dă-mi exemple în comentarii.

Poți să ne dai, ca să înțelegem mai clar, niște case report-uri sau un exemplu pentru o persoană fizică și pentru o corporație în care acest studiu al viitorului i-a ajutat, i-a pregătit pentru ce urmează să vină?

Diana Stafie: Tu, ca profesionist, ce faci este că începi să te uiți la care sunt tendințele pe piața muncii și începi să vezi inclusiv bucata asta de influență a AI-ului — dar eu aș lăsa-o mai târziu, fiindcă tendințele legate de tehnologie sunt primele care apar. Inclusiv la nivel de corporație și la nivel de indivizi suntem intoxicați cu aceste schimbări. Pe de altă parte, eu cred cu tărie că sunt și alte schimbări pe care le observăm inclusiv în România, mai ales la nivel socio-demografic, la noi modele de business și așa mai departe, care o să ne influențeze la fel de mult.

Și atunci ce faci tu? Începi să-ți mapezi ceea ce aș numi eu un radar de tendințe. Ce recomand eu este să te uiți în cinci direcții:

1. Schimbări socio-demografice (ce se schimbă aici, noua generație cu ce vine, avem partea de aging society — oamenii care îmbătrânesc). Avem partea de loneliness (singurătate) care este foarte prezentă. Înainte, când vorbeam de loneliness, era așa, un fenomen în Asia, ei sufereau de asta. Acum, dacă te uiți la cifre pe Europa și mai ales pe Europa de Est, a crescut foarte mult. Citeam într-un studiu că una din trei gospodării din România trăiește singură, ori că vor, ori că nu vor.

Dr. Mihail: Am avut un podcast despre singurătate și într-adevăr, documentând acel podcast, am rămas șocat că una din trei persoane trăiește singură în România. Dar continuă cu cele cinci.

Diana Stafie: M-aș uita prima oară la tendințe, adică la ce se schimbă. Când te uiți la ce se schimbă, realizezi și ce nu se schimbă — lucruri care poate sunt chiar mai importante, din care poți să faci bani în continuare, din care ești relevant în continuare. Când mă uit la ce se schimbă, recomand să ne uităm pe cel puțin cinci direcții:

1. Schimbări socio-demografice.
2. Tehnologie (automat).
3. Noi modele de business.
4. Ce regulations noi pot să apară.
5. Ce se întâmplă cu zona aceasta de mediu și green skills.

Aș vrea să mă uit pe toate cinci. Automat, cele de pe tehnologie o să fie cele mai multe și e ok, dar aș vrea să nu le ratăm nici pe celelalte. Mai ales pe zona asta de socio-demografice sunt atât de multe modificări care se întâmplă acum și care sunt foarte relevante.

Dr. Mihail: Dă-mi niște exemple: ce poate să fie relevant în socio-demografic?

Diana Stafie: Faptul că îmbătrânim ca societate și o să-ți fie greu să ai echipă cu care să lucrezi, sau o să fie diferențe culturale. Este pentru prima oară când avem patru generații la muncă.

Dr. Mihail: Hm, așa e.

Diana Stafie: Și în curând, când o să intre și Alpha, o să avem cinci, cu așteptări diferite, cu modalități în care ne raportăm la muncă diferit. Și atunci tu, ca manager, ca echipă, ca profesionist, va trebui cumva să ai grijă de toate aceste generații. Mai pun la asta faptul că acum, cu munca hibridă, ei pot să fie în locații diferite. Deci ai și patru generații diferite, și în locații diferite.

Imaginează-ți că pe lângă asta mai ai și niște agenți AI în echipa ta, pe care va trebui să-i managuiești. Și poate mai e și un umanoid, că acum s-au ieftinit, un robot om-umanoid care măcar ne aduce cafeaua sau alte aspecte. Ei, și tu ca manager va trebui să te asiguri că managuiești o astfel de echipă în care este și AI, și umanoid, și oameni, și trebuie să te asiguri că lucrează împreună, că își dau feedback și așa mai departe. Ăsta e un exemplu concret.

Revenind: mă uit la tendințe, ce se schimbă, ce nu se schimbă. Apoi, în funcție de ce observăm, mergem în zona de a ne face niște scenarii și putem să mergem pe cele patru de le-am discutat mai devreme. Îți iei cariera ta sau profesia ta și te gândești: ok, cum ar arăta în scenariul acesta, cum ar arăta în celălalt, până la patru. Dar pe tine te interesează să înțelegi și care sunt domeniile de viitor în fiecare dintre ele, cum faci bani în fiecare dintre ele. Că poate realizezi că în trei dintre ele ai putea să faci bani dacă te-ai apuca să fii lector, să predai. Și atunci poți să zici: „Ok, dar de ce nu mă apuc de acum?”. Pare o strategie care are sens în mai multe din aceste scenarii. Sau poți să zici că ar avea sens dacă aș învăța să investesc la bursă, I don’t know.

Sunt diferite strategii pe care ți le faci la nivel personal, dar te ajută să ajungi în zona de acțiune după ce ți-ai făcut aceste posibile scenarii. Și unul din scenarii e clar și unul în care nu mai ești atât de relevant, în care ce faci tu acum nu se mai cere în acest fel sau e nevoie de un format diferit. Din nou, poate crea anxietate și să ne pună un pic în freeze, dar dacă câștigi avantajul acesta de timp, ești mai pregătit decât alții care poate nu au făcut-o.

Hai să ne imaginăm un caz și călătorim un pic în trecut, în 2019 sau 2020. Ne imaginăm un om care are un pic de bani de investit sau are un pic de bani strânși și pe piață apare un hype: Bitcoin, NFT-uri, un hype tehnologic. E o noutate tehnologică, toată lumea pare să fie in, toți influencerii îți arată ce NFT-uri au cumpărat, unde au investit, câți bani au câștigat și te simți lăsat în urmă. Vrei să intri și tu în această horă. Știm ce s-a întâmplat: a trecut timpul, majoritatea au pierdut. Sunt doar foarte puțini oameni care au înțeles, au profitat de acel hype și au strâns banii oamenilor care au pierdut. Majoritatea au pierdut bani în criptomonede. Cum s-ar fi putut proteja acel om folosindu-se de acest foresight? Nu zic să prevadă că o să fie o pierdere…

Diana Stafie: N-avea cum.

Dr. Mihail: Dar cum ar fi putut să fie un pic mai pregătit folosindu-se de această știință?

Diana Stafie: Cred că e o chestie de practică. Când exersezi mai mult și o faci de mai multe ori, începi să-ți dai seama ce e un fad, adică o chestie care apare așa. Mai țineți minte Clubhouse? O aplicație care a bubuit efectiv și după aceea s-a dus în cap. Odată ce o faci într-un mod mai sistematic și cu intenție, nu doar te uiți o dată când e un hype, poate să-ți dea oarecare vizibilitate spre direcția în care s-ar putea duce lucrurile. Și nu e singurul exemplu. Mai sunt și alte tehnologii care au apărut ca soluții ale unor probleme pe care nu le avem încă, dar ar putea să apară. Și atunci tu începi să le analizezi un pic mai sistematic: te uiți un pic care ar fi nevoile consumatorilor, dacă e un context care favorizează acest lucru. Dar cred că e o chestie care ține de practică. Dacă în 2019-2020 a fost momentul în care ai vrut să intri în direcția asta, s-ar putea să te frigi.

Mai e un aspect care ține așa, un pic de mindset: e și în funcție de unde vrei să joci. E un citat al unui jucător de hochei celebru canadian, Wayne Gretzky, care zicea că el a fost un great player nu fiindcă a jucat doar unde era puck-ul, ci și unde will be, unde putea să fie. Cred că depinde un pic și cât de long-term te gândești. Dacă tu vrei să dai un tun și scopul tău este să faci bani acum, atunci perspectiva asta de termen lung nu e ceva ce-ți vine imediat pe agendă. Foresight-ul cumva te împinge să te gândești la asta: ok, cum ar arăta peste 3, 5, 10 ani decizia pe care o iei tu acum? Chiar dacă pe moment ți se pare că ai putea să faci mai mulți bani, cum ar putea să arate pe un orizont de timp mai mare și dacă ai capacitatea să te abții în a face o greșeală.

Dr. Mihail: Adică trebuie să revii la imaginație și să-ți imaginezi în mod real cum arată lumea cu această tehnologie nouă. Mi se pare că modelul acesta de criptomonede și NFT-uri este relevant pentru că în ziua de astăzi apar tot felul de lucruri noi. Inclusiv pentru antreprenori, dar și pentru oameni simpli care au un job simplu și poate vor să facă ceva nou, toate aceste tentații noi care apar sunt apetisante și nu mai știi în ce zonă să te duci. Unele apar și dispar peste noapte. Apare, nu știu, matcha.

Diana Stafie: Păi da.

Dr. Mihail: Și te gândești să-ți faci un business de matcha. Ți-l faci sau nu ți-l faci? O să fie o chestie, o să bea oamenii matcha ca pe cafea și o să ai un business pentru următorii 20 de ani, sau e o chestie care a apărut acum și oamenii se vor sătura de băutura cu gust de iarbă (care mie îmi place personal)?

Diana Stafie: Acum, n-aș vrea să sune prea trivial, dar din nou cred că ține un pic și de educație, și de educație financiară, și de cât de mult ne uităm la anumite aspecte, cât de solidă este cercetarea noastră într-un anumit loc. Ok, am analizat cât e piața de oameni care consumă matcha în România, este într-adevăr o oportunitate acolo? Mi-am făcut toate calculele de cât aș investi, cât mi-ar rămâne la sfârșit? Ăsta e un exercițiu bun, pentru că dacă nu ți l-ai făcut și faci asta doar din feeling, orice ai deschide, e o greșeală.

La nivel de antreprenoriat, intuiția e foarte importantă și ne ajută foarte mult, cred că ar trebui să existe. Pe de altă parte, în contextul incert în care suntem acum, cred că trebuie să mai adăugăm ceva la intuiția asta: o abordare sistemică în care totuși ne uităm la niște date, la niște semnale, la ciclicitatea altor fenomene. Vorbim de NFT-uri: ok, ce alte lucruri în trecut au mai fost, care ar putea să-mi dea un insight legat de unde s-ar putea duce lucrurile acestea?

Poate la fel și pe zona asta de matcha: dacă te uiți la noua generație, într-adevăr apare în diferite studii faptul că unul dintre visurile lor este să own a coffee place, să dețină o cafenea. Eu la bază o interpretez cu totul altfel: deși trăiesc în mediul digital sau s-au născut în mediul digital, mulți dintre ei vor să facă lucruri cu mâinile lor, să fie chestii mai tangibile. Și atunci o văd mai degrabă din tendința asta, nu din faptul că e hype acum.

Dr. Mihail: Eu de adolescent îmi doresc să am o cafenea, nu-mi dau seama de ce.

Diana Stafie: De ce, să fii legat de o locație?

Dr. Mihail: Da, să am un loc fizic în care vine omul, plătește un ban pentru o cafea pe care o fac, stă, bea, pot să interacționez cu oamenii respectivi. E ceva ce mi-e ușor să-mi imaginez că vând. Altceva ți-e greu să-ți imaginezi că vinzi, dar o cafea e ceva fizic și o experiență, nu-mi dau seama. Și e un loc al tău. Când mă gândesc, din nou, e doar intuiție, când mă gândesc la un owner de cafenea, mă gândesc la o persoană înstărită căreia îi merge bine, are un business acolo care merge. Și mai e ceva: mi se pare că ownership-ul de cafenea, chiar dacă e muncă cu mâna, îți dă senzația de muncă ușoară.

Diana Stafie: Faci niște cafele? Cred că e doar o senzație.

Dr. Mihail: Da, e o senzație, ai impresia că ai acolo un barista angajat care face cafele și tu doar vii.

Diana Stafie: Cred că e importantă nevoia asta de comunitate, adică ne dorim foarte mult să belong to a place. Nevoia asta există. Îmi aduce aminte de un studiu al unui psiholog care vorbește despre third place (al treilea loc). Oamenii au nevoie de trei locuri în viața lor:

1. Acasă – unde își definesc identitatea și sunt cine sunt ei.
2. La muncă – unde își văd valoarea.
3. Third place – bucata asta de comunitate, unde e social, unde aparții. Înainte era biserica, birtul; acum poate e cafeneaua, mall-ul, sala de forță.

Noi avem nevoia asta de belonging. Dacă eu reușesc să identific nevoia și zic: „Ok, asta e o nevoie a oamenilor, pun și niște date pe ea”, atunci în baza ei pot să construiesc un business case care să aducă clienți în locația mea. Aș avea grijă un pic cu business-urile construite doar în zona asta de hype.

Dr. Mihail: Legat de viitor, tu ai spus în prezentarea la care am asistat că viitorul e un mușchi pe care trebuie să-l antrenăm. Cum arată acest antrenament? Ce trebuie să începem să facem?

Diana Stafie: La fel ca la sală: dacă doar plătim abonamentul și nu ne ducem, vedem magie? Nu. La fel și aici. Noi avem capacitatea să ne uităm în viitor: ne planificăm vacanțe, dacă trebuie să-mi trimit copiii în tabără mă uit pe starea vremii, investim la bursă sau facem economii. Ei, dar chestia asta trebuie practicată într-un mod sistematic și cu intenție. Dacă o fac o dată pe an…

Dr. Mihail: Cum, faci un fel de protocol? Ce ar trebui să fac?

Diana Stafie: Un fel de protocol, e foarte bun cuvântul. Uite, îmi pun în fiecare marți în calendar: „viitor”. Și atunci e momentul în care mă gândesc pe termen mediu și lung la cariera mea, la business-ul meu, mă uit în alte industrii. De cele mai multe ori, disruption-ul o să-ți vină dintr-un cu totul alt domeniu decât al tău. Playerii de la tine din industrie sunt așa, plus/minus 10% mai deștepți, mai puțin deștepți, mai inovativi. Și atunci ajută să te uiți pe un spectru mult mai divergent.

Sau în echipele tale: poate nu ești tu genul căruia îi place să se uite în viitor sau să scaneze ultimele patente și startup-uri, dar identifică pe cineva în echipă care face asta. În fiecare întâlnire de echipă asigură-te că ai acolo pe agendă un moment în care ești hrănit cu astfel de informații și stabiliți împreună dacă e relevant, dacă e ceva ce ar trebui să facem. Putem să dobândim aceste mici ritualuri, obiceiuri care să ne ajute să punem viitorul pe agendă într-un mod sistematic și cu intenție, nu doar o dată pe an când s-a întâmplat ceva nasol, se anunță restructurări sau o criză. Dacă o faci ca pe un mușchi și-l antrenezi în mod sistematic, o să te simți și o să fii mai pregătit.

Dr. Mihail: Aș vrea să facem un exercițiu acum cu oamenii care se uită la noi. Propun ca primul spațiu în care să scrieți ast, și după aceea să continuați într-o agendă, să fie secțiunea de comentarii. Mi-ar plăcea să văd ce antrenament începi tu să faci sau ce dilemă ai. Asta cred că ar ajuta și alți oameni să vadă cum abordează alții această problemă. Poți să te duci în comentarii și să-mi descrii o dilemă pe care o ai, o problemă pe care până în acest podcast n-ai văzut-o, dar acum o vezi.

Cel mai la îndemână exercițiu ar fi să te gândești la viitorul jobului tău și la cele patru scenarii:

1. Cum o să fie viitorul tău în următorii doi ani dacă totul rămâne la fel.
2. Ce se întâmplă dacă te duci în picaj, te duci în jos și-ți pierzi jobul, de ce mai ești pregătit să faci, ce skill-uri crezi că ar fi necesare în viitor pe care ai putea să le dezvolți de astăzi cu câte 15-20 de minute de exercițiu pe zi?
3. Ce se întâmplă dacă ajungi într-un platou?
4. Ce se întâmplă dacă totul o să fie super șmecher, ai învârtit clătita și devii directorul firmei?

Hai să ne imaginăm aceste patru scenarii, scrie-le! Sunt curios în ce domeniu lucrezi, cu ce te ocupi și cum îți imaginezi tu viitorul în aceste patru direcții diferite. Ăsta ar putea să fie un prim punct, iar după aceea să faci acest exercițiu în calendar: să-ți notezi o zi pe săptămână în care să-ți imaginezi viitorul fără panică.

Diana Stafie: Și cred că ajută pentru orice domeniu. Există pe internet rapoarte de tendințe, de scenarii publice pe care le poți accesa. Zici: ok, în funcție de domeniul meu, hai să văd ce tendințe ar putea fi, cum m-ar afecta dacă lucrul acesta devine mainstream la noi. Noi mereu spunem că în România suntem un pic în urmă până ajung la noi astfel de trenduri. Foarte bine, asta e o oportunitate! Avem timp suficient să vedem cum ne pregătim, cum au reacționat alții. Deci chiar aș folosi bucata aceasta în avantajul nostru.

Dr. Mihail: Zi-mi, te rog, în această cartografiere a variantelor posibile, pentru că am înțeles că viitorul înseamnă să te gândești la scenarii, citind și făcând documentarea pentru acest material (cred că am auzit asta de la tine la conferința la care am fost amândoi), ai spus că acest foresight vine din strategii militare. Armata practic ce face?

Diana Stafie: Ai făcut armata? Nici eu. Ai văzut filmul MASH*? Cam asta e și referința mea legată de armată. Dar hai să ne imaginăm așa: suntem generali în armată, pe masă avem o hartă legată de lupta pe care trebuie să o ducem. Ori că ne atacă cineva, ori că atacăm noi, noi doi niciodată n-o să plecăm de la premisa că atacul o să vină doar pe aici. Mereu o să ne gândim: poate să ne atace și pe aici, și pe aici, și aerian, și terestru. Ce făceau ei? Dezvoltau această gândire în alternative și pentru fiecare dintre aceste tipuri de atacuri îți pregăteai niște strategii.

Iei chestia asta și o pui în zona de business, ca să te gândești că pot să vină diferiți competitori din diferite direcții, diferiți alți colegi care vor jobul meu. Și atunci eu cum mă asigur că am anumite scenarii, anumite răspunsuri pregătite pentru aceste scenarii? Cam astea sunt principiile pe care au fost construite.

Dr. Mihail: Cât de mult contează și intuiția?

Diana Stafie: Contează, dar nu e suficientă. Foarte mult contează, dar nu e suficient.

Dr. Mihail: Deci nu o ignorăm?

Diana Stafie: Nu, sub nicio formă!

Dr. Mihail: Dacă scenariile arată bine și intuiția ta îți spune altceva, pe ce plan pui intuiția în acest joc?

Diana Stafie: Uite, de asta forțam să mergem către patru. Fiindcă dacă-ți faci trei, intuiția ta o să zică: „Hai să ne pregătim pentru acesta din mijloc, fiindcă are un pic din toate”. Dacă mergi pe patru, recomandarea mea e mereu să nu le pui o probabilitate că unul se poate întâmpla mai mult decât altul, ci să te pregătești pentru fiecare. Cam ăsta e scopul, nu să pariezi tu neapărat care o să fie.

Normal că fiecare dintre noi o să aibă din cele patru scenarii unul preferat, un viitor la care ar vrea să ajungă. Și atunci ce face este acest reverse engineering: „Uite, eu aici aș vrea să ajung. Ce ar trebui să încep să fac astăzi ca să pot să mă duc în direcția aceea?”. Poate vreau să devin directorul firmei: ok, ce ar trebui să încep să fac astăzi să mă duc în acea direcție? Sau poate am o mică fabrică, fac biciclete pentru hipsteri și vreau să devin un ecosistem pentru cicliști, vreau să-mi schimb modelul de business. Încep să mă gândesc: ok, are sens astăzi să mai investesc financiar să mai fac eu un alt atelier, când de fapt vreau să ajung într-o zonă în care îngrădesc mai multe servicii? Atunci realizez că mai bine îmi aduc diferiți parteneri care oferă diferite servicii ca să ajung să fac acest ecosistem, că poate acesta e viitorul meu preferat.

În zona aceasta în care ne imaginăm diferite direcții, după aceea trebuie să le și aducem în zona de prezent, în care acționăm. Noi nu ne uităm la viitor fiindcă vrem să rămânem în viitor, nu suntem Asimov, nu facem science fiction. Scopul e ca, cu aceste imagini din viitor, să-ți îmbunătățești prezentul: cum poți să iei niște decizii un pic mai bine documentate, astfel încât să fii relevant în viitor.

Dr. Mihail: În ce măsură această strategie, această hartă pe care ai descris-o și care se aplică în business, o putem aplica și în viața noastră personală?

Diana Stafie: Se aplică în business în orice domeniu, e agnostic. Se aplică la nivel personal fully, la fel cum spuneam.

Dr. Mihail: Poți să-mi dai un exemplu personal, fictiv, un case report de aplicare a acestei strategii în viața personală care a dus la rezultate mai bune?

Diana Stafie: Uite și un exemplu personal. Când zicem că facem scenarii, nu trebuie să facem tot framework-ul sofisticat. Pe un șervețel la un restaurant, într-o seară când soțul meu își dorea foarte mult să ne mărim familia, să facem mai mulți copii, eu eram destul de focusată pe zona de business. Am început să mapez care ar putea să fie posibilele scenarii din punctul acesta de vedere și care ar putea totuși să fie industriile sau oamenii din organizații care, indiferent unde se duce situația economică, în funcție de ceea ce fac eu, ar putea să-mi genereze suficient de multe proiecte astfel încât eu să pot să rămân relevantă și cu un timp mai puțin alocat.

Adică aș pleca de la niște întrebări, niște incertitudini majore pe care le am (că se automatizează jobul, fiecare în funcție de domeniul lui) și în funcție de ele mi-aș face aceste scenarii. După ce le vezi mapate, încerci să te gândești: ok, cum pot să acționez, cum mă asigur că rămân relevant, unde ar trebui să caut răspunsurile? Asta e o modalitate în care poți să o aplici la nivel personal și la fel se aplică și la nivel organizațional.

Când te apuci să faci scenarii, te uiți la bucata asta de tendințe și vezi că apar joburi precum Chief Nature Officer sau, văzusem recent, AI Slop Design Janitor.

Dr. Mihail: Ce-i ăla?

Diana Stafie: AI Slop este garbage-ul (gunoiul) pe care ți-l dă AI-ul. Iar janitor e omul care face curățenie.

Dr. Mihail: Corect! Pentru că AI-ul generează acum atât de mult încât ai nevoie de un om care să curețe și să păstreze ce e relevant. Fiecare cuvânt în parte îl înțeleg, dar când le pui așa laolaltă…

Diana Stafie: Scopul nu e că ne uităm la joburile astea noi și zicem „vreau și eu să devin asta”. Tu de fapt te uiți un pic în spate să încerci să înțelegi de ce s-a întâmplat asta acum. Fiindcă înțelegi schimbarea aceea, te gândești: ok, dar din ce știu eu să fac, aș putea să capitalizez aici?

Dr. Mihail: Unde găsim tendințele astea? Cineva care se uită acum la noi are un algoritm de Facebook, Instagram sau YouTube care îi arată numai chestii vechi, nu vede chestii noi acolo. Unde ar putea să caute el, să aibă acest agency, să ia viitorul în propriile mâini și să înceapă să caute noile schimbări și tendințe care să-l ajute să facă aceste salturi în viitor?

Diana Stafie: Un easy job: te uiți pe rapoarte de trenduri care sunt publice, pe care le văd și ceilalți.

Dr. Mihail: Unde mă duc să văd trenduri?

Diana Stafie: Cauți pe Google diferite rapoarte de trenduri de la diferite instituții, chiar pe domeniul tău. Însă un caveat aici este că, dacă sunt rapoarte publice, le-au văzut și toți ceilalți. Doi: fiind publice și neplătind pentru ele, e un conținut mai general.

Dacă vrei să le prinzi și mai devreme, începi să te duci în niște surse mai nișate. De exemplu, eu scanez tot ce înseamnă bazele de date de patente. Fiindcă în general ce se depune ca patent devine tehnologie mainstream în 2-3 ani sau devine produs în câțiva ani. Dacă le observi un pic mai înainte, poți să anticipezi ce ar putea să apară pe piață.

Avem zona asta de wearables — că ne monitorizăm somnul, ne numărăm pașii și orele dormite. Acum ceva timp observasem că au apărut destul de multe patente pentru chestii pe care le pui în ureche și-ți monitorizează diferite lucruri. Le identifici un pic mai înainte ca să poți să anticipezi nevoi sau așteptări pe care oamenii le-ar putea avea.

La fel, poți să te uiți pe niște forumuri un pic mai nișate (Reddit, Discord) în care sunt niște thought leaders, oameni care au PhD sau sunt super geek pe o anumită direcție și dezbat anumite subiecte.

M-aș duce la evenimente pe o anumită direcție, inclusiv de cercetare medicală: hai să vedem la ce se lucrează, în ce direcție se duc anumite lucruri. Pe zona de tehnologie, în fiecare ianuarie, în Las Vegas, este Consumer Electronics Show (CES), unde apar gadgeturile noi care încă nu au devenit mainstream și care pot să-ți dea un pic de flavor despre ce ar putea să urmeze.

Eu mă uit pe toate platformele de crowdfunding (Indiegogo, Kickstarter), unde sunt oameni inovativi care au o idee creață și pun acolo o prezentare. Dacă oamenii finanțează suficient, produsul devine realitate. În funcție de asta mă uit: ok, care au luat finanțare, care nu și de ce?

Deci sunt niște surse mai nișate în care putem să ne uităm. Pe zona de startup-uri la fel: ne uităm ce a eșuat, ce a luat finanțare. Pe lângă diversitatea surselor, revin la ce ziceam mai devreme: e bucata asta de practică și consecvență. Dacă te uiți o dată pe an, e greu să tragi vreo concluzie de acolo pe care nu au tras-o alții înaintea ta. Trebuie să fie o chestie consecventă, așa ca la ceapă: mai dai o foaie, mai dai o foaie, ca să ajungi să vezi niște lucruri poate înaintea altora, să anticipezi anumite nevoi ale consumatorilor.

Și un alt lucru pe care l-aș face: m-aș uita în afara organizației mele, în afara industriei mele. Competitorii organizației la care lucrezi: ce joburi mai au, de ce recrutează acum anumite profile, ce modele noi de business sau campanii noi de marketing au făcut? De cele mai multe ori inovația o să vină dintr-un alt domeniu.

Așteptările noastre ca și consumatori sunt foarte fluide. Dacă mă duc azi la o cafenea și am o experiență bună, iar apoi intru într-o bancă, eu nu uit experiența precedentă, ci o proiectez. Mă aștept să am o experiență măcar similară. La fel se întâmplă și în viața profesională versus viața personală: dacă în viața personală am un telefon care merge super smooth și la birou mă pui să lucrez pe niște aplicații care nu se încarcă, apare o fricțiune, fiindcă eu știu că lucrurile pot fi făcute diferit. De asta e foarte important să ne uităm și în alte industrii: ce fac alți oameni, alte organizații, alți profesioniști. Vedeți un job pe LinkedIn care vă sună super ciudat? Încercați să înțelegeți ce anume face, care sunt proiectele, de ce a apărut jobul acesta acum. Te poate ajuta să înțelegi dacă într-unul din scenarii va trebui să te reconvertești.

Dr. Mihail: Ce înțeleg eu este că sunt locuri în care pot să văd tendințe: în aceste patente pentru diverse device-uri noi, pe grupuri nișate, la evenimente la care te duci și vorbești direct cu oameni care cercetează anumite lucruri care vor forma viitorul, sau stai de vorbă cu cineva care face un PhD pe o temă interesantă și încerci să urmărești firul roșu. Doar că ingredientul necesar între prezentul pe care îl trăiesc eu acum și acest viitor este, pe de o parte, curiozitatea asta, iar pe de altă parte foamea asta de a acționa și de a schimba. Ori impresia mea este că noi, românii, suntem rezistenți la schimbare, ne e frică să facem schimbarea.

Diana Stafie: E un GIF pe social media, o imagine împărțită în două: în una întreabă „Cine vrea schimbare?” și toate mâinile sunt sus, iar în cealaltă „Cine vrea să se schimbe?” și toate mâinile sunt sub masă. E absolut normal, niciunul dintre noi nu ne trezim dimineața cu gândul că am vrea ca de mâine să se schimbe jobul nostru sau modalitatea în care facem lucrurile. Însă, realizând că lucrurile merg în direcții diferite sau că incertitudinea crește, ajută să-ți construiești această capacitate de adaptare. Normal că pot fi și oameni care zic „merge și așa, de ce să schimbăm?”, dar ține de modalitatea în care fiecare se raportează la capacitatea sa de adaptare.

Dr. Mihail: Legat de schimbare: avem deja anumite certitudini în ceea ce privește viața pe care o trăim. Noi în continuare trăim vieți care sunt proiectate pentru o speranță de viață de 60-70 de ani (înveți, te duci la muncă, ieși câțiva ani la pensie, mori). Ori lucrurile se schimbă, speranța de viață crește, avem oameni care trăiesc până la 90-100 de ani, dar modelul vieții rămâne același. Cum putem de acum să ne proiectăm viața diferit? Cum să fac schimbarea și să nu mă mai gândesc că la 60 de ani ies la pensie? Poate o să vreau să muncesc mai mult și poate o să vreau să mă bucur de timp liber încă de pe acum, nu când o să am 60 de ani. Cum putem să abordăm schimbarea asta de acum?

Diana Stafie: Într-unul din proiectele pe care le-am făcut, am analizat ideea aceasta: cum ar fi dacă am avea un sistem de pensii dinamic? Cum ar fi dacă am munci 20 de ani, am ieși 5 ani la pensie, am mai munci încă 15, am mai ieși 5 și așa mai departe? Tocmai în ideea în care modelul actual a fost proiectat pentru o speranță de viață mult mai scăzută față de cea de care ne bucurăm acum.

Răspunsul la întrebarea ta într-un singur cuvânt ar fi partea aceasta de prevenție: să înțelegi cum poți să reușești să rămâi mai sănătos și fizic, și mental, astfel încât să te bucuri de acest beneficiu pe care îl avem acum datorită mediului și tehnologiei.

Aici intră o tendință pe care o urmărim și pe care o numim quantified life, adică faptul că oamenii au această nevoie din ce în ce mai mare de a-și măsura diferite aspecte ale vieții (purtăm inele să ne măsurăm calitatea somnului, ne numărăm pașii, cărțile citite, urmăritorii de pe social media). Mereu stau să mă gândesc unde ar putea să se ducă acest lucru: în ce măsură responsabilitatea sănătății mele va mai fi la mine, la doctor, sau la aceste platforme și device-uri? Cine o să ia deciziile, cine o să știe mai bine ce contează? Trebuie să ne raportăm la niște paradigme diferite. Răspunsul e și în bucata de prevenție: dacă am putea să ne asigurăm că și după 60 de ani trăim într-o minte și un trup sănătos, ar fi un viitor mai bun.

Dr. Mihail: Aici vine din nou o parte de viitor pe care cumva refuzăm să o vedem: e vorba despre burgerul de acum care îmi aduce plăcere și diabetul din viitor, pe care prefer să nu-l văd. Nu intră în cele patru scenarii, că nici nu mi-am făcut scenariile în care rămân la fel, fac diabet sau mă curăț de diabet. E un exercițiu de care avem nevoie: să vedem scenariile din viitor dacă continui să mănânc acest burger.

Diana Stafie: Poți să-ți imaginezi cum arată viața mea la 60 de ani dacă continui așa și cum mi-ar plăcea să arate. Dacă așa mi-ar plăcea să arate, astea sunt activitățile pe care aș vrea să le fac la 60-70 de ani, atunci pe baza lor faci reverse engineering: ce ar trebui să fac astăzi și în următorii ani ca să pot să ajung acolo? Prima parte e grea: să te gândești pe termen lung. E mult mai ușoară instant gratification. E un test celebru în care întrebi oamenii dacă vor 100 de lei săptămâna viitoare sau 120 de lei peste trei luni, și toți zic săptămâna viitoare. Dacă îi întrebi: „Vrei 100 de lei peste trei luni sau 120 peste patru luni?”, e diferența dintre „mai târziu” și „un pic mai târziu” și acolo sunt dispuși să aibă răbdare.

Dr. Mihail: E greu când e acum versus foarte departe.

Diana Stafie: Aici trebuie să ne forțăm noi un pic să ne gândim mai mult și să fim conștienți că punem viitorul ăsta pe agendă.

Dr. Mihail: Eu cred că ar fi util să ne imaginăm fix sănătatea noastră pe cele patru direcții. Sănătatea noastră este un viitor, ce facem acum este prezentul acționabil. Poți să rămâi cu sănătatea la fel ca acum, poți să rămâi într-un platou, sau poți să te duci în cap.

Un exemplu celebru pe care un om de știință îl dă, și mi-a plăcut că am avut oameni care mi-au povestit că exemplul ăsta le-a transformat abordarea față de propria sănătate, este să-ți imaginezi direcția în care cazi în cap cu sănătatea. Nu trebuie să-ți imaginezi că o să iei pastile pentru diabet, ci că diabetul este un factor de risc important pentru AVC și poți să te imaginezi la 70 de ani că nu te poți șterge la fund. You know, asta e realitatea foarte multor oameni care trăiesc cu asta și copiii lor îi șterg la fund pentru că ei nu pot. I know, it’s gross, este grosolănie.

Diana Stafie: Literalmente dirty imagination.

Dr. Mihail: Dar asta trăiesc acei oameni, din păcate. E admirabil că copiii lor îi ajută, dar e fix unul dintre cele patru scenarii pe care trebuie să ți le imaginezi. Tocmai tu poți să ghidezi un pic viitorul sănătății tale. Nu poți să fii 100% sigur că n-o să faci AVC, dar dacă astăzi renunți la fumat, faci o oră de mișcare pe zi și dormi opt ore, astea sunt lucrurile măsurabile care te îndepărtează de această a patra variantă.

Diana Stafie: Exact, foarte bun exemplu! Să știi că ajută foarte mult, chiar dacă-ți dă un pic de anxietate, să-ți imaginezi viitoruri din astea din care n-ai vrea să faci parte. Măcar inconștient, după aceea o să încerci să faci tot ce ține de tine să nu te duci în direcția aceea. La fel și când ne raportăm la tehnologie, la cum o să arate viitorul în care copiii noștri o să învețe numai cu AI. Dacă nu e un viitor care-ți place, te întorci în prezent și începi să iei acțiuni de astăzi.

Dr. Mihail: Dacă n-ai scris în comentarii despre o decizie pe care vrei să o iei, ăsta e momentul în care să te întorci în comentarii să-ți descrii viitorul sănătății tale în funcție de lucrurile pe care le faci. Gândește-te la ce faci astăzi, cum ar putea arăta viitorul tău și ce variantă ai vrea să alegi. Apropo, neuroștiințific, când scrii ceva, nu e ca și cum ai manifesta, dar e pe acolo: creierul a făcut un efort să scrie asta și atunci lucrurile rămân mai degrabă acolo decât doar în imaginația ta.

Diana, ai zis de copii. Dacă am putea să ne obișnuim cu faptul că nu prea ne mai pasă de viitorul nostru, ceva de care ne pasă foarte mult este viitorul copiilor noștri. Aici investim energie, timp, în tot felul de cursuri. Ce facem astăzi, când joburile sunt atât de fluide, cerințele se schimbă de la an la an, ce facem noi astăzi ca să ne pregătim copiii de viitor folosind știința asta a viitorului?

Diana Stafie: Creăm contexte în care le dăm posibilitatea să vorbească mai mult despre viitor și să-și imagineze, ca să le scădem nivelul de anxietate. Noi clar n-o să putem să le spunem că o să fie profesiile X și Y. Există studii care menționează că nu știu cât la sută din joburile viitorului nu le știm astăzi. Mai puțin mi se pare relevant procentul, cât ideea din spate: într-adevăr, copiii noștri o să aibă joburi pe care noi astăzi nu le știm. Crede-mă că nici eu, dacă îi explic mamei mele acum ce fac, nu înțelege ce să mai zic de mamaia de mai devreme, care mereu și-a dorit să am un job serios la o bancă.

Genul acesta de anxietăți o să le avem și noi din ce în ce mai des. Copiii noștri o să vină cu niște profesii la care azi nu ne-am gândit și care o să ne ridice și nouă o sprânceană. Noi nu putem să-i pregătim specific. Normal, putem să le dăm anumite skill-uri care să-i ajute să fie relevanți indiferent de job. Dar cred că contează foarte mult, dacă vrei să ne întoarcem la manifestare, eu aș manifesta să predăm și viitorul în școli. Hear me out: nu vreau să spun să mai punem încă o clasă în programă, că e deja super aglomerată, nici să facem toți copiii futuriști (avem suficienți pe LinkedIn), ci mai degrabă m-aș duce în zona de introducere transversală.

Uite: când înveți la biologie în clasa a X-a și vrei să te faci doctor, mie mi s-ar părea foarte interesant ca tu să afli că deja acum țesuturile se fac 3D printed tissues, lab-grown tissues, fiindcă ăla o să fie prezentul tău. La fel, când înveți la științe sociale, să înveți despre longevitate, despre faptul că nu mai trăim 60 de ani, ci 90, despre aging society, că aia o să fie prezentul tău pe care va trebui să-l rezolvi. Când faci clase de artă, trebuie să înveți cu AI-ul, merg mână în mână. Ar trebui să existe o modalitate în care o integrăm transversal în diferite domeni, ca să creăm aceste contexte în care tinerii își imaginează și au informații despre ce e posibil acum. La fel cum predăm trecutul (istorie), la fel cum predăm matematica, ar fi interesant să le predăm și viitorul, ca să fie mai bine pregătiți și să aibă acest vocabular în care își imaginează unde s-ar putea duce.

Eu am făcut un manual de viitor, e gratis.

Dr. Mihail: Unde îl găsim?

Diana Stafie: O să-ți dau un link.

Dr. Mihail: Îl punem în descriere.

Diana Stafie: E făcut comic book style, fiindcă fiica mea cea mare era în perioada în care consuma genul acesta de materiale. Am luat niște exerciții pe care le facem cu adulții și le-am tradus la nivel de tineri și studenți. Profii cu care am făcut acest material au spus că tinerii au anxietate legată de viitor, iar ei, când se duc la clasă, nu pot să zică: „Mihail, azi vorbim despre viitor, începe tu!”, fiindcă ei n-o să zică nimic. Trebuie să creezi un context: exerciții, întrebări, carduri cu posibile profesii din viitor puse pe masă („Tu despre ce crezi că e asta, ți-ar plăcea să fie asta?”).

Avem nevoie de o curriculă a studiului viitorului pentru școli. E ceea ce UNESCO numește futures literacy, adică abilitatea de a folosi viitorul ca să-ți impactezi prezentul, să iei decizii mai bune astăzi. Este unul din skill-urile necesare pentru lideri și tineri în anii ce urmează și are la bază imaginația.

Dr. Mihail: În lipsa acestei curricule momentan, cum își poate dezvolta un copil această imaginație și cum îl ajutăm să rămână la mijloc între cele două extreme? Una dintre extreme este că trebuie să te pregătești pentru profesia X (și ne este din ce în ce mai greu să ne imaginăm cum vor rămâne aceste profesii, știm deja că radiologia o să dispară probabil 90%, pentru că AI-ul vede mult mai multe lucruri pe care ochiul uman nu le poate vedea).

Diana Stafie: Se spunea asta și acum 5-10 ani de radiologie.

Dr. Mihail: Se spune din ce în ce mai mult. Asta e o predicție pe care eu aproape că o cred.

Diana Stafie: Eu am investit într-un start-up care face asta, deci pe de o parte aș vrea ca predicția ta să se adeverească.

Dr. Mihail: N-o să mai ai nevoie de 10 radiologi care să citească 10 tomografii, ci de un radiolog care să corecteze sau să aprobe CT-urile corect citite de AI. Revenind la întrebarea mea: între aceste două extreme în care zici că te pregătești pentru jobul ăsta (fără siguranța că va mai exista) și cealaltă extremă în care un copil se poate pierde în această fluiditate a joburilor, ce facem? Când vrei să pregătești un doctor, copilul știe clar că trebuie să mănânce biologie pe pâine, să meargă la științe ale naturii. Vrei să fii violonist? Trebuie să cânți la vioară opt ore pe zi de la trei ani. Între această rigoare și o situație în care el e pierdut, ce facem?

Diana Stafie: Pentru cei care știu, lucrurile sunt mult mai simple. Pentru cei care nu știu, focusul ar putea să fie în zona de a aduna skill-uri, diferite competențe din diferite direcții, să-i ajutăm să-și facă acest ghiozdănel cu abilități pe care o să le folosească indiferent de domeniu.

Dr. Mihail: Tu cum faci, de exemplu, cu copiii tăi?

Diana Stafie: Am un board game de foresight acasă în care ne uităm la diferite profesii și domenii, pe care îl folosesc uneori și cu adulții, dar și cu fata mea cea mare. Acum întrebarea este: care dintre aceste două grupuri credeți că vine cu idei mai crețe și mai multă imaginație? Copiii, fiindcă nu au aceste bariere! Când într-o anumită situație eu zic: „Uite, aici am introdus un sistem în care te plătesc și-mi dai asta înapoi…”, ea zice: „Dar stai un pic, în viitor n-o să existe să mă plătești, banii nu mai există!”. Nici nu m-am gândit la asta, pentru mine a fost o chestie pe care o știam și am extrapolat-o. În ce și-a imaginat ea acolo, bucata asta de tranzacție nu exista.

Vestea proastă este că acum, cu avansul tehnologiei, până și imaginația copiilor este în scădere, fiindcă conținutul pe care îl primesc este mult mai rapid și au mai puțin timp să-și imagineze. Dar noi avem capacitatea de a ne imagina și atunci creăm contexte în care îi punem să și-o exerseze: „Ai citit o carte? Ok, cum putea să se termine altfel?”. Îi promptezi în așa fel încât să te ajuți de un conținut pe care ei l-au consumat, dar să se ducă în zona în care nu e doar un răspuns dat, pot să fie diferite direcții, ca pentru ei să devină un default thinking.

Dr. Mihail: Când te-am auzit spunând că-ți promptezi copiii, deja sună din viitor asta: să-ți promptezi copiii!

Diana Stafie: Să știi că eu sunt…

Dr. Mihail: Practic îl promptezi mereu când zici: „Mănâncă, termină ce ai de mâncat!”. Ăla e un prompt.

Diana Stafie: Păi da, dar nu e un prompt bun. Știi că și la AI, dacă-i zici „dă-mi asta”, o să-ți dea felul lui de a fi. Tu trebuie să știi cum să-l promptezi ca să obții ceea ce vrei. La fel e și la copii.

Să știi că eu sunt un early adopter pe tehnologie și-mi place să nu mă înțelegi greșit, folosesc o groază și personal, și profesional. Dacă devine a treia mea mână și-mi salvează timp și bani mie și clienților, o facem.

Dr. Mihail: Cum vezi tu viitorul? Probabil ai o viziune un pic mai corectă și mai intuitivă în privința AI-ului în viitorul nostru. Ce crezi că se va modifica în următorii cinci ani pe piața muncii, pe cum interacționăm cu oamenii, cu imaginația noastră, ce se va atrofia, ce se va îmbunătăți prin această infuzie a AI-ului care intră peste tot?

Diana Stafie: Cred că ne e foarte greu să spunem exact cum va fi. Și de ce spun asta? E ceva ce aș vrea să vă amintiți tot timpul: nouă, ca oameni, ne este foarte ușor să ne gândim în viitor asupra lucrurilor care evoluează liniar.

Dr. Mihail: Da, ne e ușor să le prezicem.

Diana Stafie: Natalitatea: ne uităm la ce a fost, plus/minus o să se ducă într-o anumită direcție. Ei, bucata asta cu tehnologia, și în special cu AI-ul, evoluția lor este exponențială. Față de acum trei ani când n-aveam mai nimic și disruption-ul pe care îl avem acum, ne e foarte greu să ne imaginăm ce o să fie peste trei ani de acum încolo, mai ales că lucrurile evoluează și mai rapid decât în trecut. Deci aș vrea să ținem minte asta: ce gândim noi e liniar și ușor de prezis, ce se dezvoltă pe partea de tehnologie este exponențial și ne este greu să prezicem.

Pe partea de piață a muncii, inițial trendurile arătau că vine AI-ul ca un copilot care te augmentează. Deja vedem semnale în care tehnologia intră în a lua decizii, nu doar ca un copilot, ci ca un coleg un agent care în diferite platforme are același status ca un anumit coleg. Ei, atunci aici discuțiile sunt diferite, fiindcă trebuie să vorbești de guvernanța deciziilor. Cine își asumă responsabilitatea? Dacă o să vină colegul AI și o să spună „tu n-ai fost azi la fel de productiv”, tu ca manager va trebui să înțelegi cum managuiești o astfel de conversație. Vedem emergența AI-ului înspre a lua un rol mai puternic, nu doar ca un coleg, ci și în zona de decizie.

Revenind la ce am putea să facem fiecare dintre noi personal: cred că ar trebui să dobândim această alfabetizare cu AI-ul, fie că ne place, fie că nu. Fiecare dintre noi ar trebui să înțeleagă cum funcționează aceste modele, care ar putea să fie anumite use case-uri în munca personală și profesională pe care aș putea să le folosesc ca să-mi dea un avantaj competitiv.

Văd de foarte multe ori pe LinkedIn la cerințele de igienă ale joburilor că spune că trebuie să știi Microsoft Office. Eu cred că acum marea majoritate a profesioniștilor știu Microsoft Office, iar dacă nu știu, o parte din AI poate să te ajute. Și atunci mereu mă întreb: what’s next? Care o să fie cerința aceea de igienă (pe lângă permis de conducere categoria B) pe care ar trebui să o avem marea majoritate pentru joburile viitorului? S-ar putea ca bucata aceasta de AI literacy, de a ști cum funcționează sistemele AI, să devină o cerință de igienă pe care să o avem fiecare dintre noi, indiferent că nu suntem în departamentul de AI sau într-un startup, ci pur și simplu ca fundație.

Dr. Mihail: Adică nu era suficient că deja trebuie să duci copilul, să citești știrile, să te duci la muncă, să știi geopolitică! Acum trebuie să știi și ChatGPT, Gemini, Claude, NotebookLM…

Diana Stafie: Eu zic că măcar trei.

Dr. Mihail: Trei de astea așa, și NotebookLM separat.

Diana Stafie: Din nou, e pe diferite niveluri. Când am avut disruption la nivel de revoluție industrială, când a venit electricitatea, unii au pus stâlpi în continuare, unii au vândut lumânări în continuare, unii s-au făcut electricieni, alții și-au făcut power plant. E o diferență aici: eu cred că toți trebuie să avem un nivel minim și apoi plusăm dacă trebuie.

Dr. Mihail: Practic, nu știm ce se va întâmpla, trebuie să ne cultivăm în ale AI-ului. Mai am o întrebare spre final: viitorul este mai mult ceva ce ni se întâmplă sau este ceva ce construim?

Diana Stafie: Aș vrea să fie ceva ce construim. Deși realitatea uneori ne arată că e mai degrabă ceva ce ni se întâmplă și ne place așa, să stăm pe marginea trenului (dacă mai putem să ne și plângem, e ideal), dar cred că suntem într-un moment în care ar fi bine să intrăm în zona în care ne și creăm viitorul, dacă nu vrem să executăm viitorul altora. Ar fi bine să devenim acești creatori de viitor, dacă vrei.

Dr. Mihail: Pentru cei care se uită acum, care ar fi un singur lucru pe care să-l schimbe mâine, începând de mâine, pentru a intra în joc, pentru a construi un pic din viitor sau pentru a face parte din el?

Diana Stafie: Să-și facă un ritual: să-și aleagă o oră pe săptămână, pe lună sau pe trimestru (în funcție de disponibilitate) care este un moment dedicat, în care se preocupă sincer și cu intenție de ceva ce îi interesează, să zicem cariera. Stai și citești pe subiectul ăla, dar e ceva ce ți-ai pus în calendar și o practici într-un mod sistematic, adunând și conectând diferite informații. Dacă-ți formezi o astfel de practică, o să te ajute să fii mult mai pregătit.

Resurse există: noi n-avem probleme acum cum aveam când eram tineri, că trebuia să mergem la bibliotecă să căutăm informații. Acum avem prea multe informații, trebuie să curatoriem printre ele. Dacă o faci într-un mod sistematic, o să te ajute să afli niște lucruri înaintea altora. Dacă după aceea te mai uiți și în afara industriei tale, mai adaugi un layer. Dacă după aceea îți faci și un agent care face o parte din asta pentru tine, un alt layer. Dar hai să o luăm treptat, câte puțin.

Dr. Mihail: Agentul AI sună bine, care să facă treaba asta, să facă un fel de prospecție.

Diana Stafie: Da, ajută, poate să te hrănească cu informații, dar de foarte multe ori informația ți-o iei din a o contextualiza, din a o analiza împreună. Există destul de multă valoare și în exercițiul ăsta de a-l face tu singur și a conecta punctele.

Dr. Mihail: Oare tu ai prevăzut acest podcast când te-ai uitat la viitorul trecut?

Diana Stafie: Nu, nu am prevăzut, dar mă bucur că am avut ocazia să stăm de vorbă!

Dr. Mihail: Și eu! Îți mulțumesc foarte mult pentru tot ce ai povestit. Sunt convins că o să ne ajute această informație, și pe mine personal mă ajută, și pe cei care se uită acum, să înțelegem că da, viitorul nu poate fi ghicit, nimeni nu-l ghicește. Trebuie doar să ne pregătim strategic, ca niște militari, pentru situațiile posibile care se pot întâmpla, pentru ca măcar să nu ne ia prin surprindere. Deja am fost acolo, deja ne-am imaginat acest lucru, poate am făcut și câteva lucruri în plus pentru a dezvolta niște skill-uri. Când viitorul vine, să vină spre mine că sunt pregătit! What’s the next step? Nu pot să rămân la fel sau să mă lovească și să mă dărâme (ceea ce e posibil), dar șansele sunt mai mari să vin și să-l înfrâng.

Diana, mulțumim foarte mult pentru prezență!

Diana Stafie: Și eu mulțumesc, o plăcere! Thank you!