Dr. Mihail Pautov: Omule, te salut! Doctor Mihail aici, la un nou episod „Boabe de Cunoaștere”. După cum ai văzut deja, vorbim despre donarea de organe și transplant. O să poți în acest episod să plonjezi în tainele transplantului de organe. O să vedem cum arată o zi din viața unui chirurg de transplant sau a unui chirurg de prelevare de organe. O să înțelegem în ce constă această procedură. O să vorbim despre fricile oamenilor, despre miturile care se învârt în jurul acestei proceduri și o să vorbim deschis despre toate astea, despre ambulanța neagră, de exemplu. O să avem și o întrebare despre această ambulanță neagră și tot ce înseamnă transplant. Și mă bucur să-l am invitat astăzi pe doctorul Guenadiy Vatachki. Este medic specialist chirurgie generală, specializat în prelevare de organe și transplant în cadrul Institutului Clinic Fundeni și este director executiv al Agenției Naționale de Transplant și bun prieten de-al meu. Guenadiy, ciao!
Dr. Guenadiy Vatachki: Salut!
Dr. Mihail Pautov: Stai, înainte de a te prezenta, trebuie să zic mulțumesc UniCredit Bank, care sprijină podcastul „Boabe de Cunoaștere” și prin asta sprijină aceste inițiative educative. Și acum, din nou, te salut, Guenadiy! Salut!
Dr. Guenadiy Vatachki: Salut! Mulțumesc pentru invitație.
Dr. Mihail Pautov: Ce faci, omule?
Dr. Guenadiy Vatachki: Bine! Mă bucur să fiu cu tine la acest podcast și că putem vorbi despre aceste lucruri tendențioase.
Dr. Mihail Pautov: Exact. Și eu mă bucur să te am invitat aici la podcast. Noi am fost colegi în Fundeni. Eu te-am cunoscut din primul an de rezidențiat când am ajuns în Fundeni. Tu erai cu un an mai mare decât mine.
Dr. Guenadiy Vatachki: Cred că cu un an, da.
Dr. Mihail Pautov: Și am tot hoinărit prin Fundeni, am învățat chestii de la tine, am făcut tot felul de chestii despre care o să putem povesti și n-o să putem povesti. Dar pentru cei care nu te cunosc, zi-mi, te rog, cum ai ajuns de fapt în lumea asta a transplantului. Așa, o foarte scurtă autobiografie până să ajungem la lucrurile palpitante.
Dr. Guenadiy Vatachki: O, păi e foarte simplu. Din întâmplare. Aveam de gând să plec, după ce terminasem studiile aici, în Germania. Și pur și simplu, până se rezolvau documentele, pentru că dura ceva timp până să se proceseze pentru Germania, nu știu dacă ești familiarizat cu procesul, am zis ca să nu pierd timpul, totuși, să merg undeva într-un spital. Și atunci am dat și rezidențiatul, am luat chirurgia generală și m-am dus la cel mai apropiat spital de casă, eu atunci locuind la Doamna Ghica.
Dr. Mihail Pautov: Aha, ok. Și Fundeniul era colea.
Dr. Guenadiy Vatachki: Și atunci cumva așa am ajuns la secția de Chirurgie Generală 1.
Dr. Mihail Pautov: Hm.
Dr. Guenadiy Vatachki: Și transplant hepatic, am aflat ulterior.
Dr. Mihail Pautov: Și cu cine… adică cine te-a mentorat pentru prima dată?
Dr. Guenadiy Vatachki: Păi inițial doctorul Radu Zamfir.
Dr. Mihail Pautov: Aha.
Dr. Guenadiy Vatachki: Și de fapt de acolo mi s-a tras, pentru că în a treia zi de rezidențiat, de stagiu acolo, a venit Radu la mine și m-a întrebat: „Guenadiy, mergi la Oradea?”. Zic: „Ce? Când? Ce facem la Oradea?”. „Păi e o prelevare acolo și plecăm în două ore cu avionul.” A, zic, serios? Asta sună interesant. Deci e ceva chirurgical, clar.
Dr. Mihail Pautov: E amuzant că ni s-a întâmplat tuturora și de fapt așa arată orice prelevare. O să povestim după aceea cum arată prelevarea din perspectiva chirurgului care merge la prelevare. Ce a urmat?
Dr. Guenadiy Vatachki: A urmat o așteptare de două ore, după care am coborât jos la ambulanță, care ne aștepta în spatele spitalului, la coloane, cu toate bagajele. Am urcat bagajele, s-a urcat toată echipa, eram mai mulți, și am pornit spre aeroport. Însă nu spre Otopeni, ci aeroportul Băneasa, cel mic. Bine, pe vremea aceea mi se pare că avea și zboruri comerciale. Și am mers undeva prin spate, nu unde ai merge în mod normal la aeroport, unde de fapt era Școala de Aviație. Erau două hangare foarte mari, cu avioane foarte mici, și unul dintre ele era BN-2-ul cu care se mergea la prelevare pe atunci. Un avion foarte bun pentru antrenament, instruire. Am înțeles că era foarte tehnic. Bine, și un avion comod, de altfel, încăpeau 10 oameni în el.
Dr. Mihail Pautov: Hm.
Dr. Guenadiy Vatachki: Și ne-am urcat și cred că în două ore, o oră și 45, ceva de genul ăsta, am ajuns… deși cred că era Târgu Mureș, nu mai știu sigur dacă era prima oară Oradea sau Târgu Mureș.
Dr. Mihail Pautov: Ok.
Dr. Guenadiy Vatachki: Am ajuns acolo într-un ritm foarte alert. Practic am alergat cu ambulanța de acolo. Ne-a luat o ambulanță de la aeroport repede, ne-a dus la spital, unde am urcat. Nici n-am apucat să facem mare lucru decât să ne schimbăm în echipamentul medical. Am intrat în sală, s-a făcut operația foarte repede.
Dr. Mihail Pautov: Acolo, ca să înțelegem, era un donator cadavric, așa se cheamă.
Dr. Guenadiy Vatachki: Era un donator cadavric, corect.
Dr. Mihail Pautov: Bun.
Dr. Guenadiy Vatachki: Și după o operație foarte complicată, pe care eu nu am înțeles-o, s-a scos ficatul, care s-a pus într-un recipient cu gheață și, mă rog, mai multe lucruri, n-are sens să intru în detalii, unde a mai fost manipulat foarte tehnic. Ulterior am înțeles că de fapt asta era o procedură care se cheamă pregătirea pe back table, și anume ajustarea pediculilor vasculari pentru implantarea ulterioară în primitor.
Dr. Mihail Pautov: Bine, organul e pregătit cumva. Este pregătit ca să poți să-l implantezi ulterior. După care ați plecat înapoi cu avionul.
Dr. Guenadiy Vatachki: După care l-am împachetat și am alergat înapoi spre avion. Era de fapt deja ora 5:00 dimineața, deci eu nu realizasem cum a trecut timpul. Când ne apropiam de București cu avionul, deja se făcea zi.
Dr. Mihail Pautov: Hm.
Dr. Guenadiy Vatachki: Și am aterizat practic făcându-se deja lumină în București, unde tot cu ambulanța am ajuns la spital și s-a transplantat acel ficat. Foarte, foarte interesant. Pentru că totul a fost atât de rapid, atât de bine calculat, cred că nici nu l-am simțit cum a trecut.
Dr. Mihail Pautov: Au urmat după aceea alte prelevări, după care tu ai ajuns să fii coordonatorul echipei de prelevare. Câte prelevări ai la activ?
Dr. Guenadiy Vatachki: A, sigur, mulți ani de zile mai târziu. Da, acum am și echipa mea, să zic, cu care merg independent, care câțiva ani a fost și singura echipă. Din fericire, acum urmașii mei încep să preia această activitate. Chiar doi sunt la număr, cel puțin deocamdată. Am câteva sute, nu le-am numărat. Hai să estimez undeva între 400 și 500 de astfel de intervenții.
Dr. Mihail Pautov: Hm.
Dr. Guenadiy Vatachki: Și aici aș vrea să menționez că eu cumva, tocmai pentru că e o chestie în care m-am specializat și am pus mare suflet în chestia asta, pentru că e o muncă foarte grea, și nu numai că e foarte grea, e și nu-i foarte căutată, știi? Asta-i culmea! Pentru că pe de o parte trebuie să fii bun, pe de altă parte trebuie să fii dispus să alergi noaptea, să zbori cu avioane, să fii grăbit, să pierzi nopțile în loc să operezi la privat și să-ți vezi de viață sau, mă rog, nu neapărat la privat, să operezi în timpul zilei la tine în spital…
Dr. Mihail Pautov: Corect. E o muncă grea. Eu pot să confirm asta din cele câteva prelevări la care am fost, majoritatea cu tine, că de fiecare dată este un telefon. Și e un telefon care se întâmplă în orice moment al zilei: e vineri seară și ești cu familia la masă, e sâmbătă la prânz și ești pe Calea Victoriei vara cu prietenii, ai o plecare programată… Primești un telefon în care ți se spune: „Hei, ce faci? În 30 de minute ne vedem la Fundeni”. Și de acolo pleacă ambulanța spre aeroport și ai decolat. E o chestie care practic îți zdruncină complet orice program și orice planificare pe care poți să o ai.
Dr. Guenadiy Vatachki: Da, da.
Dr. Mihail Pautov: Cumva, orice plan pe care ți-l faci, știi că nu e planul tău, ci îți poate fi oricând luat.
Dr. Guenadiy Vatachki: Și familia ta trebuie să fie foarte înțelegătoare pentru toată chestia asta.
Dr. Mihail Pautov: Apropo, una dintre prelevări am documentat-o, am filmat-o și avem un material pe doctormihail.ro, o să-l punem și în descrierea acestui material, unde fix am filmat plecarea de la Fundeni, mersul cu elicopterul, am ajuns la Târgu Mureș parcă atunci, am făcut prelevarea, am documentat prelevarea, ne-am întors înapoi în București, unde era doctorul Brașoveanu în sală și care a transplantat.
Dr. Guenadiy Vatachki: Cred că e singurul material de acest gen în momentul de față în spațiul online, dacă nu mă înșel.
Dr. Mihail Pautov: Probabil, da. Deci vă puteți duce și puteți să vedeți cum arată o astfel de prelevare. A fost ăla primul moment în care ți-ai dat seama că vrei să faci asta sau cum ai ajuns în poziția în care ești acum?
Dr. Guenadiy Vatachki: Nu, totul s-a întâmplat absolut organic, fără să-mi dau seama. Adică eu îmi dau seama acum, uitându-mă înapoi, de toate lucrurile astea, ele s-au întâmplat pur și simplu de la sine. Deci asta voiam să punctez mai devreme, tocmai pentru că am pus suflet — și n-ai cum să nu pui suflet după atâtea astfel de intervenții. De aceea am și fost și mi-am luat diplomele europene pentru chestia asta, adică am dat examenul european pentru prelevarea multiorgan. Există o astfel de diplomă, e foarte dificil examenul cu toate unitățile europene în acest sens. Dar uite, e cumva o consemnare a acestei activități dificile. Adică eu astfel cred că o pot lăsa în urmă, știi? Cumva simt un fel de closure pentru toată activitatea asta.
Dr. Mihail Pautov: Ok, tare asta. Și acum, întorcându-ne totuși la scopul acestei prelevări: în spatele acestui efort, la finalul acestui efort, există un român care așteaptă acel organ. Poți să ne zici un pic despre situația noastră din România? Pentru că, pe de o parte, suntem privilegiați și trebuie să înțelegem acest privilegiu că trăim într-o țară în care există program național de transplant și hepatic, și renal. Există și transplant de cord, transplant de plămâni care șchiopătează, să-i zicem direct, dar există program serios de transplant hepatic și renal, și tu te ocupi de transplant hepatic. Pe de altă parte, suntem cam pe ultimul loc la nivel de donare și asta se traduce, pe de o parte, în posibilitatea de a fi pe o listă de transplant. Adică tu în România, dacă ți se strică ficatul din varii motive și ele pot fi multiple: fie intoxicație alcoolică cronică, fie intoxicație cu ciuperci, fie intoxicație cu medicamente, fie virusuri hepatice și ficatul tău ajunge la final, ai nevoie de un alt ficat. Ai posibilitatea în România să fii pe listă, dar lista asta e cea mai lungă din Europa. Poți să-mi zici așa, în mare, care este situația astăzi în România și de ce suntem aici?
Dr. Guenadiy Vatachki: Din păcate, foarte bine ai formulat. Din păcate, fără donare nu există transplant, fie că vorbim de donator viu, fie că vorbim de donatori decedați. Sigur, transplantul de la donatorul viu nu poate satisface toată nevoia de patologie. Uite cum e, de exemplu, transplantul de cord: acolo nu poți lua decât de la cadavru. Și transplantul de cord n-aș vrea să zic că șchiopătează, cred că merge bine în parametri. Este un program cu tradiție în România, s-a făcut încă din anul 2000, și o școală foarte bună, mai ales cea de la Târgu Mureș, și acolo se dezvoltă și centrul de la Floreasca din București. Încet-încet sunt convins că va prinde și acel aripi, dar transplantul de cord este și foarte dependent de logistică și de infrastructură. Vă dau un exemplu foarte concret: a fost o prelevare în urmă cu o lună, donatorul a fost la Iași. Cordul trebuia să ajungă la Târgu Mureș. S-au prelevat și plămânii, că s-a făcut și transplant pulmonar, și-l bag în aceeași oală. Plămânul trebuia să ajungă la București, cordul la Târgu Mureș din Iași.
Dr. Mihail Pautov: Da.
Dr. Guenadiy Vatachki: Nu există zboruri directe Iași – Târgu Mureș. Însă dacă ai merge cu ambulanța pe roți, cum spunem noi, dacă ai duce organul pe roți până acolo, i-ai depăși cu mult timpul de ischemie. Deci la cord avem timp de ischemie de 4 ore, 4 ore jumătate maxim.
Dr. Mihail Pautov: Adică patru ore în care cordul poate să stea decuplat până să pornească din nou într-un alt corp.
Dr. Guenadiy Vatachki: Exact. Adică nu patru ore de stat la gheață, să ne înțelegem. Deci patru ore în care el este exclus din circulația donatorului și până este inclus în circulația primitorului.
Dr. Mihail Pautov: Adică ai maxim patru ore și de transport, dar și de scos și de implantat.
Dr. Guenadiy Vatachki: Exact, deci practic de reconstrucție. Asta înseamnă că ai pe transport undeva maxim două ore. Și aici vorbim despre transport: zborul cu elicopterul, alergatul prin curte și scările spitalului până intri în blocul operator și îl pui acolo. Deci în sensul ăsta, două ore. Și practic, dacă nu ai o infrastructură logistică coerentă în acest sens, de fiecare dată chirurgul își asumă un risc, un compromis care este de fapt pe cârca pacientului care primește.
Dr. Mihail Pautov: Ok. În sensul că nu este mereu alegerea chirurgului dacă să primească un organ sau nu, ci ea depinde și de acea infrastructură și de riscul pe care chirurgul vrea să și-l asume și pacientul…
Dr. Guenadiy Vatachki: Practic pacientul, da. Adică chirurgul și-l asumă în numele pacientului, practic, și el trebuie să judece pentru el. Vă dau exemplul aceluia cu Iași, pentru că atunci erau programate două elicoptere să decoleze din Iași: unul către Mureș, unul către București, astfel încât să nu prejudicieze timpul de ischemie. Însă cel mic, practic era unul mare și unul mic, un Black Hawk și unul mic de intervenții de la SMURD, acela mic nu a putut decola din cauza ceții. Și atunci a decolat doar Black Hawk-ul, a ajuns la Iași, a luat ambele organe, și ficatul de fapt, toate cele trei organe. S-a dus întâi pe la Mureș, a lăsat cordul, după care la București, unde a lăsat ficatul și plămânii. Deci acolo au făcut ce au putut colegii noștri de la IGAV și de la SMURD, adică s-au descurcat într-o situație limită. Însă astea pot fi compromisuri. Adică în momentul acela, să zicem că se întârzie… am și stat foarte mult după decolarea elicopterului, deci colegii au stat în operația de prelevare să nu clampeze tocmai ca să primească OK-ul de la elicopter că poate decola, din cauza ceții. Aici lucrurile merg totuși mai bine, mai lin atunci când există avioane la dispoziție pentru chestia asta, care sunt poate mai puțin dependente de condițiile meteo. Când vorbim despre cord și plămâni… să zicem, la ficat și rinichi lucrurile sunt mai tolerabile și acolo poți folosi și avionul de linie dacă te sincronizezi cum trebuie și așa mai departe. Nu chiar de fiecare dată, dar în marea majoritate a cazurilor. Dar în ceea ce privește aceste două organe toracice, lucrurile sunt foarte stricte din punct de vedere al ischemiei și atunci depinzi de logistică.
Dr. Mihail Pautov: Și până la urmă acești pacienți depind de această logistică și vedem aici cum transplantul și donarea se ramifică în foarte multe arii care pot fi îmbunătățite. Pe de o parte avem acești chirurgi și personalul care lucrează pentru asta. Sunt coordonatorii de centre regionale care vorbesc și o să povestim despre asta cu familiile și le conving să accepte donarea. Sunt echipele de anestezie și de chirurgie care lucrează în spitalele respective. De regulă se întâmplă noaptea, din câte am văzut, aceste prelevări. Apoi toată infrastructura de transport, chirurgii de prelevare care sunt oricând disponibili și nu sunt atât de mulți pe cât poate ar fi nevoie…
Dr. Guenadiy Vatachki: Știi de ce facem… Iartă-mă! Știi de ce facem noaptea de obicei chestia asta? De ce? Asta cred că e cel mai neștiut lucru despre partea asta de transport. Majoritatea se fac noaptea, cred că 98%.
Dr. Mihail Pautov: Da, da.
Dr. Guenadiy Vatachki: Le facem intenționat noaptea. Fiecare țară își alege cum să facă chestia asta. De exemplu, UK-ul le face 99% pe zi.
Dr. Mihail Pautov: Ok, de ce?
Dr. Guenadiy Vatachki: Ei au o școală foarte veche și se stresează cumva că totul pleacă de la prelevare și atunci să fie totul în regulă, să începi cu prelevarea dis-de-dimineață ca toate echipele să fie acolo și totul să meargă brici, și atunci după-masă îți faci tu transplantul, știi?
Dr. Mihail Pautov: Aha, ok. Dar de ce…
Dr. Guenadiy Vatachki: La noi e pe dos. Sacrifici echipa de prelevare, mă rog, o sacrifici cumva, presupui că ei sunt poate mai obișnuiți cu chestia asta, pentru că la noi așa s-a pornit. Și atunci la partea de primitor, unde ai o aglomerare de personal mai mare, multidisciplinară poate față de donator, poate acolo ai nevoie de fapt de o concentrare care ar fi mai fezabilă dimineața, da? Programată cumva, adică la prima oră în centrul de transplant se începe cu primitorul și atunci faci prelevarea la noapte. Asta e unul dintre motive, dar motivul la fel de important este de a nu încurca programul operator al centrelor de prelevare, adică unde se donează. Pentru că acele spitale la rândul lor au servicii de chirurgie, sunt spitale județene de urgență în marea majoritate. Și atunci când există un donator, când există o prelevare, ca imagine față de colegii de acolo care nu sunt implicați în partea de donare sunt alți chirurgi care operează în aceleași săli de operație unde s-ar preleva organul, de fiecare dată când există o prelevare, dacă intri peste programul lor le încurci toată ziua și devine antipatic cumva, nu e diplomatic. Și atunci chestia asta face parte din cultura donării pe care tu încerci să o construiești și la nivel de central, dar și la nivel național.
Dr. Mihail Pautov: Pe de altă parte, asta ar putea încurca numărul de prelevări, nu? Pentru că la un moment dat ai avut o zi grea și trebuie să planifici o prelevare la tine în spital noaptea sau ai putea să nu o planifici.
Dr. Guenadiy Vatachki: Corect, exact. Și atunci cumva cred că de aceea lucrurile au mers binișor sau bine până acum, pentru că s-a avut în vedere și chestia asta de colegialitate în ceea ce privește prelevarea în alte centre.
Dr. Mihail Pautov: Vrei să povestim oamenilor care ascultă acum, să arătăm așa imaginea în mare a unei prelevări și cum lucrează cele două echipe? Pentru că pe de o parte ai o echipă care pleacă la prelevare și aici e foarte interesant, pentru că e o echipă de zici că sunt spartani, soldați medicali. Te gândești când te prezinți cuiva și zici „sunt chirurg de prelevare de organe”, te gândești la cineva care stă într-un laborator cu niște lupe și lucrează sub microscop. Dar de fapt sunt niște oameni care își iau rucsacurile pe spate, pleacă cu ambulanța noaptea pe ceață, decolează în condiții de furtună, pleacă cu niște avioane care înțeleg că nu mai sunt folosite, care au riscul să și cadă și cum știm, acum câțiva ani a căzut un avion în Apuseni cu doctorul Zamfir, au fost câțiva supraviețuitori, au fost câțiva oameni decedați acolo. Și în aceleași condiții ajungi noaptea într-un spital unde nimeni nu te așteaptă cu covorul roșu. Trebuie să te descurci, să mergi să vorbești cu paznicul, să-i explici că ești la prelevare: „A, urcați pe holul ăsta”. Intri într-o sală în care ai un donator cadaveric o să discutăm și despre asta. Un donator… el se cheamă cadaveric, dar el este cadaveric din punctul de vedere al creierului, dar este un om a cărui inimă bate.
Dr. Guenadiy Vatachki: Tehnic și legal este cadavru. Ai spus corect „cadaveric”, pentru că conform Legii 104 din 2003 a statului român privind manipularea cadavrelor, acolo se caracterizează decesul sau ce reprezintă cadavrul pe teritoriul României. Practic articolul 1 asta scrie din această lege: prin cadavre umane se înțelege persoanele care nu mai prezintă activitate cerebrală sau cardiacă și respiratorie.
Dr. Mihail Pautov: Deci o persoană al cărei creier nu mai funcționează e decedată. E considerată o persoană decedată.
Dr. Guenadiy Vatachki: Este.
Dr. Mihail Pautov: Chiar dacă inima îi bate și el respiră pe aparate și pare viu. Adică el când îl vizitezi pare viu.
Dr. Guenadiy Vatachki: Da, și termenul tehnic este de fapt „menținere”. Adică tu menții practic din momentul acela, din momentul în care declari moartea pentru că este moartea, fie că e pe criterii neurologice sau cardiace, vorbim despre moarte. Și aici gândește-te că dacă se oprește cordul, rezultatul e tot moartea creierului, pentru că noi de fapt existăm prin creier. Pompa inimii este ceea ce sprijină creierul cu oxigen și sânge care oxigenează celula și o ajută să se metabolizeze. Dar existența, intelectul, autonomia sau personalitatea pe care noi o avem, totul este de fapt în creier. Și aici aș vrea să punctez, pentru că mai există confuzii: „Domnule, dacă a murit creierul nu înseamnă că a murit, de fapt încă mai există o șansă” sau lucruri de genul ăsta. Nu, nu este așa. Și acum OMS-ul (Organizația Mondială a Sănătății) vrea să facă o definiție unitară a decesului tocmai ca să nu mai existe astfel de confuzii. De fapt, decesul survine prin încetarea ireversibilă a activității creierului. Punct. Fie că se întâmplă chestia asta printr-un hematom în cap în urma unui accident vascular cerebral, fie că ți se oprește cordul că faci stop cardiac și îți încetează activitatea creierului, la fond în jurul acestui lucru se învârte moartea sau decesul: în jurul încetării activității creierului. Asta cu inima este de fapt o modalitate de a ajunge la încetarea activității creierului.
Dr. Mihail Pautov: Nouă ni se pare un pic contraintuitivă moartea cerebrală pentru că se întâmplă fără să înceteze funcția cordului. Adică moare creierul deși inima încă nu s-a oprit. Și aici e confuzia, pentru că noi de fapt nu punem punctul pe i. Dacă unui om i s-a oprit inima să zicem, a făcut săracul un infarct, a căzut pe stradă, problema nu este oprirea cordului, pentru că tu poți să resuscitezi și el să înceapă să bată din nou. Problema este că oprirea cordului a rezultat în oprirea creierului, și de aia resuscitezi. De aia, de exemplu, când se oprește cordul pe stradă și omul a căzut, el încă nu este mort. Chiar dacă inima nu-i bate, creierul încă are un pic de oxigen și tu începi să faci resuscitare, și anume compresii cardiace, ca să faci sângele să se miște, să nu moară creierul.
Dr. Guenadiy Vatachki: Exact. Deci noi ca să trăim, de fapt am vrea să nu moară creierul. Inima este doar un aparat care ajută la chestia asta, dar la fond scopul este viața creierului.
Dr. Mihail Pautov: Uite, am avut acum câteva săptămâni un material despre doctorul Trifan, chirurg de inimi, și am fost în sală și am documentat un bypass aortocoronarian cu oprirea inimii. Și ciudat e că în momentul într-adevăr când s-a oprit inima și el a confirmat în sală că de fiecare dată când oprește o inimă i se face pielea de găină, te ia un fior într-adevăr, pentru că tu asociezi oprirea inimii cu moartea.
Dr. Guenadiy Vatachki: Corect.
Dr. Mihail Pautov: Dar pacientul acela era viu pe masă, cu o inimă artificială care mergea, și inima lui nu mai bătea. El nu era considerat decedat, el era un pacient viu pe masa de operație, chiar dacă inima s-a oprit. Ne trebuie totuși destul de mult timp să înțelegem asta, pentru că într-adevăr asociem cumva cultural oprirea inimii cu decesul și atunci asociem și inversul: dacă inima n-a murit și bate, înseamnă că pacientul nu a murit. Totuși pacientul e considerat decedat când creierul nu mai funcționează. Cum se stabilește asta? Adică cât de precise sunt aceste criterii care stabilesc că ok, creierul a decedat chiar dacă inima bate, deci putem să-l considerăm donator?
Dr. Guenadiy Vatachki: Păi sigur. Avem protocolul de declarare în legea pe care am menționat-o mai devreme, Legea 104 din 2003, protocolul de declarare a morții cerebrale. El este făcut, desigur, pe ghidurile și protocoalele internaționale. Versiunea noastră este ceva mai strictă decât toate celelalte, doar just in case, ca să zic așa. Și practic constă în testarea reflexelor trunchiului cerebral, care ar trebui să fie prezente chiar dacă persoana este în comă. Deci dacă tu nu ești hipotermic, sedat sau orice altă cauză care poate aboli aceste reflexe, deși trunchiul funcționează… dacă tu le testezi, repet, și dacă ești inconștient ar trebui să fie pozitive, ar trebui să le ai.
Dr. Mihail Pautov: Dă-mi un exemplu. Ce înseamnă?
Dr. Guenadiy Vatachki: Respirația, de exemplu, este un reflex al trunchiului cerebral. Deci chiar dacă tu ești inconștient, te-ai lovit la cap, ai căzut pe jos inconștient, tu continui să respiri, chiar și în comă. Alte reflexe sunt de exemplu cel cornean sau cel caloric, cel de deglutiție, oculomotor… adică sunt mai multe. Ele de fapt sunt atât de primordiale încât sunt în trunchiul cerebral.
Dr. Mihail Pautov: Și nu vă întâlniți cu oameni care zic: „Ok, dar uită, știu de un om care a stat în comă 10 ani și după aceea s-a trezit la viață. Oare nu se poate așa și cu ruda mea a cărei inimă îi bate și voi îmi spuneți că de fapt ar putea fi donator?”.
Dr. Guenadiy Vatachki: Hm, păi da. Și aici intervine încrederea în medici. Pentru că dacă nu ești medic și nu ti-ai petrecut toată viața să studiezi mecanismele fiziopatologice, s-ar putea să fie greu să înțelegi astfel de nuanțe. Aici vorbim despre stare vegetativă persistentă și nu despre moarte cerebrală. Deci ele pot fi diferențiate distinct, adică foarte clar. De fapt, la starea vegetativă persistentă avem de-a face cu o leziune a creierului destul de mare, destul de traumatică, devastatoare, însă care nu a abolit complet creierul. Și noi de aceea de fapt testăm trunchiul cerebral, pentru că s-ar putea ca toată partea de cortex să fie distrusă, de exemplu, și să ai doar trunchiul cerebral rămas. Și atunci tu în momentul acela nu mai exiști ca om, dar îți poți susține singur activitățile vitale, adică respirația. Chiar dacă nu te vei trezi niciodată cum e, dacă nu mă înșel, Ariel Sharon în momentul de față, săracul. El a avut o leziune devastatoare a creierului, dar care n-a reușit să-i distrugă în totalitate creierul. Deci el se poate autosusține ca organism, are reflexul respirator și atunci, conform legii românești, tu exiști, nu ești decedat. Doar dacă se abolesc și aceste reflexe… și ulterior în protocol așa scrie, trebuie să faci și două teste ancilare la șase ore în cazul electroencefalogramei.
Dr. Mihail Pautov: Ce sunt testele astea?
Dr. Guenadiy Vatachki: Testele ancilare sunt practic teste obiective. Tu ai testat reflexele trunchiului cerebral, ai văzut că sunt abolite, deși nu există nicio altă cauză reversibilă care ar putea să cauzeze această abolire. L-ai adus la temperatura care trebuie, i-ai oprit sedarea de 12 ore, deci pacientul nu mai este sedat, însă nu se trezește și are aceste reflexe abolite. Practic, după ce îți vine un pacient cu un hematom în cap după un accident vascular cerebral, după ce a trecut partea inițială de șoc a organismului din cauza acestei leziuni, vezi practic la nivelul organismului, pe analize, că acesta începe să se liniștească și corpul a început să se vindece. Momentul acut a trecut. Încerci să trezești pacientul, să-l scoți din coma indusă în care l-ai băgat tocmai ca să-i eviți suferința n-are sens să fie treaz săracul cu astfel de durere. În momentul în care tu încerci să-l trezești, constați de fapt că acel hematom în cap este atât de mare încât practic i-a compromis creierul și acele reflexe sunt abolite. Hopa! Îți pui o problemă. Și atunci activezi acest protocol și îi faci, de exemplu, un angio-CT sau o angiografie a creierului, să vezi cum stă din punct de vedere al fluxului de sânge către creier. Moment în care tu constați o imagine de hollow brain.
Dr. Mihail Pautov: Ce înseamnă?
Dr. Guenadiy Vatachki: Adică practic constați că deși până în carotide ai contrast, contrastul se oprește la nivelul carotidelor și nu mai intră în cutia craniană. Și asta înseamnă că acel pacient nu mai are creier viabil și nu mai poate fi reparat în niciun fel. Deci un pacient fără creier rămâne considerat și dincolo de lege, că legea a fost făcută într-adevăr înspre întâmpinarea posibilității acestei donări, acel pacient este un pacient care nu mai există, este mort. Îl poți declara în moarte cerebrală.
Dr. Mihail Pautov: Dar inima lui îi bate și tu constați că el ar putea să fie donator. Moartea cerebrală este mai mult de a consemna modalitatea prin care a decedat pacientul, dar acel pacient este decedat. Și scrie foarte clar și în lege că în momentul în care e completat acel protocol de moarte cerebrală, aceea este și ora și data decesului care se duc pe certificatul de deces. Deci în momentul ăla este declared decedat.
Dr. Guenadiy Vatachki: Și ăla e momentul în care… să presupunem și aici putem să descriem toată activitatea întregii echipe care funcționează în mai multe centre. Dacă pacientul care a decedat este într-un spital unde ai un coordonator regional de transplant, așa se cheamă…
Dr. Mihail Pautov: Coordonatorii regionali teoretic sunt angajați… și sunt medici anesteziști de regulă, nu?
Dr. Guenadiy Vatachki: Sunt medici anesteziști. Cei regionali sunt de obicei la ANT, răspund de mai mulți coordonatori. Cred că te referi la coordonatorul intraspitalicesc din fiecare spital.
Dr. Mihail Pautov: Da, prima persoană care activează tot protocolul de transplant, persoana care își dă seama că are de-a face cu un pacient decedat a cărui inimă funcționează și care se pretează la a fi donator de organe.
Dr. Guenadiy Vatachki: Da. Coordonatorul poate supraveghea o secție de ATI în acest sens, dar de principiu noi mai avem un om acolo dedicat, care se cheamă Key Donation Person, care este fix anestezist și de principiu este cel mai experimentat medic din acel spital în ceea ce privește declararea morții cerebrale sau declararea acelui protocol. Și atunci acela declară de fapt moartea cerebrală și ulterior vorbește cu colegul său, coordonatorul intraspitalicesc, care de fapt este însărcinat cu discuția cu familia în vederea prelevării de organe (pentru că s-a declarat deja decesul) și coordonarea echipelor de prelevare ulterior, dacă este cazul. El este și cel care contactează coordonatorul regional, care este angajat al Agenției de Transplant, deci escalează problema la nivel național. Astfel încât din spitalul lui, unde s-a identificat un donator și s-a luat acordul pentru asta, Agenția Națională de Transplant ia legătura cu centrele de transplant.
Dr. Mihail Pautov: Bun. Stai, întâi se ia acordul rudelor, nu? Înainte de a activa anunțarea donatoarelor.
Dr. Guenadiy Vatachki: Corect. Deci practic timeline-ul este așa: identificarea unui pacient la care avem abolirea reflexelor, activarea protocolului de declarare a morții cerebrale, efectuarea acesteia, confirmarea decesului. Se confirmă că e deces și ulterior se intră pe protocolul de menținere. Din momentul acela, pacientul fiind practic cadavru conform legii deci el este decedat, se începe un alt tip de terapie, practic de menținere a organelor. Pentru că el este atât de instabil în acel moment… în momentul în care nu ai procesorul care dictează întregului calculator ce să facă, este un haos. Când nu mai ai creierul care să dicteze ce face corpul, el poate să funcționeze, dar nu mai știe cum să funcționeze. Deci tu trebuie să-l menții pe aparate.
Dr. Mihail Pautov: Apropo, aici o paranteză: care e diferența între acest donator și ce înseamnă de fapt ceea ce numim popular „moarte clinică”, când un pacient e în moarte clinică și iese din moarte clinică?
Dr. Guenadiy Vatachki: Moartea clinică nu este moarte cerebrală. Cel puțin din ce știu eu, nu este un termen medical. Nu știu exact de unde a venit, dar nu este în momentul de față un termen pe care îl folosim pentru moartea cerebrală și cred că este ceva ce este reversibil oricum.
Dr. Mihail Pautov: Corect. Este acel moment în care un pacient face stop cardiorespirator și este resuscitat cu succes. Adică tu poți să faci un stop, să rămâi câteva minute fără resuscitare, creierul intră într-o hipoxie și apar toate acele elemente, trăiri pe care oamenii care trec prin această moarte clinică le descriu: că văd un tunel, ceva îi cheamă, au o trăire spirituală… Se pare că acea trăire spirituală pe care oamenii o au de fapt este datorată unei eliberări de DMT în creier. Adică noi în creier avem DMT propriu, endogen, și avem receptori de DMT. Este ceea ce putem să luăm exogen când facem Ayahuasca.
Dr. Guenadiy Vatachki: Aha, interesant.
Dr. Mihail Pautov: Este aceeași substanță. Noi avem receptori pentru DMT pentru că se pare că avem DMT endogen al nostru care se secretă în creier, eliberat ca o ultimă forțare a creierului de a supraviețui. Nu se știe de ce.
Dr. Guenadiy Vatachki: A, și el practic poate provoca halucinații, nu?
Dr. Mihail Pautov: Da, și atunci se explică totul. Oamenii au aceste trăiri. Acum, dacă alea sunt halucinații sau dacă e o conectare la un portal care ne duce în alte universuri, nu știm.
Dr. Guenadiy Vatachki: O să aflăm! Fiecare pentru el.
Dr. Mihail Pautov: O glumă macabră. Dar cert e că până aici a ajuns știința să explice ce se întâmplă în acea moarte clinică în care un pacient e privat timp de cinci minute de oxigen și sânge circulant, și după aceea începe să fie resuscitat, are noroc de o echipă care are un defibrilator, inima e pornită din nou și el spune că învie. El n-a fost niciodată mort, creierul lui a fost doar privat de oxigen pentru o perioadă scurtă de timp și a avut o inimă care a stat pe loc și după aceea a repornit.
Dr. Guenadiy Vatachki: Ok, deci o stare reversibilă.
Dr. Mihail Pautov: Da, exact, o stare reversibilă. Deci e important să le clarificăm, ca oamenii care ascultă și care poate vreodată vor ajunge într-o situație în care vor trebui să decidă, să înțeleagă și să facă diferența între toate lucrurile astea. Cred că e foarte important să știi toate lucrurile astea înainte să fii în acea situație critică. Pentru că aici aș vrea să ajung: ai povestit de acel protocol, pacientul este catalogat ca fiind în moarte cerebrală, se trec prin toate acele protocoale riguroase de verificare, se decide clar că creierul lui nu mai este funcțional și nu mai poate fi readus la viață…
Dr. Guenadiy Vatachki: Dacă pot adăuga aici: de către doi medici primari care consemnează, adică semnează și parafează acel protocol.
Dr. Mihail Pautov: Și care, din câte știu, nu fac parte din programul de transplant, adică nu au niciun fel de implicare, nu pot fi părtinitori.
Dr. Guenadiy Vatachki: Excluzi inclusiv posibilitatea ca medicul care declară că este moarte cerebrală să fie în orice fel implicat emoțional în acea situație. Pe el nu-l interesează dacă faci transplantul sau nu. El vine și, dintr-un punct complet obiectiv, declară dacă este sau nu. Și sunt doi medici diferiți.
Dr. Mihail Pautov: Bun. Și urmează discuția cu oamenii. Cum decurge de fapt această discuție? De ce este o discuție foarte delicată și omul care discută cu ei trebuie să fie pregătit? Care sunt dificultățile pe care le întâmpini într-o astfel de conversație? Atenție, cu rudele — care în România, conform legii, aparținătorii sunt cei care vor da acordul sau dezacordul pentru donare.
Dr. Guenadiy Vatachki: Corect. Cred că e poate cea mai sensibilă parte a întregului lanț: discuția cu familia. Și aici este poate pivotul principal, motivul principal pentru care noi avem atât de puține transplanturi și listele de așteptare atât de mari. Nemții au făcut un studiu foarte mare în acest sens și au concluzionat două lucruri: 1. Dacă întrebai toată populația ei având, apropo, niște cifre destul de scăzute, fiind cumva oaia neagră a Occidentului în ceea ce privește donarea de organe, 90% spuneau că sunt de acord cu donarea de organe. Însă dacă mutai un pic întrebarea și spuneai: „Ați fi de acord să donați organele unei rude de-ale dumneavoastră?”, atunci de la 90% acordul scădea undeva la 50%. Și asta e foarte important să înțelegem: ce înseamnă chestia asta? E foarte greu să alegi pentru altcineva. Practic, donarea de organe este un legacy pe care tu îl lași post-mortem și e o chestie clar foarte intimă și personală. Adică fiecare ar trebui să decidă pentru el, sunt organele lui, ca să spun așa. Și asta e de fapt chintesența problemei cu donarea de organe: noi practic, într-un fel sau altul, trebuie să informăm populația ce înseamnă și să ajungem să-i întrebăm sau să stârnim discuția, să-i încurajăm să-și pună această problemă.
Dr. Mihail Pautov: Acum, poți din timpul vieții să faci această alegere?
Dr. Guenadiy Vatachki: Poți din timpul vieții să faci această alegere, există Registrul Național al Donatorilor. Însă, întorcându-ne la discuția noastră de mai devreme despre deces și moarte, la noi nu prea se vorbește despre asta. Oamenii nu prea vor să vorbească despre așa ceva. Cred că moartea în general are o imagine destul de proastă în țară, ca să zic așa. Noi mistificăm chestia asta, o lăsăm mai mult în zona spiritualului, nu vrem să mergem până la capăt cu gândul despre așa ceva. Și cred că aici cade foarte mult în cârca bisericii problema cu decesul și ce se întâmplă cu noi după. Deși, pe de altă parte, cine n-a auzit vreodată de la bunica sa sau bunicul său: „Băi, vezi că eu vreau să fiu acolo, ăla e locul de veci, în hainele astea, coșciugul e plătit”. Deci cumva cred că e o altă față a aceleiași monede. Nu știu, cred că pur și simplu nu vrem să recunoaștem această latură absolut naturală a vieții: faptul că viața are un început și are un sfârșit, și cumva trebuie să avem chestia asta în vedere. Cred că în momentul în care vom ajunge ca societate să gândim așa, este și momentul în care vom rezolva această problemă de a decide din timpul vieții ce urmează să faci cu organele în cazul în care se va întâmpla.
Dr. Mihail Pautov: Corect, corect. Până atunci, din păcate, rudele de cele mai multe ori vor afla pentru prima oară despre așa ceva și își vor pune problema abia când se întâmplă, abia când sunt puse în această situație, și atunci cifrele scad. Cel puțin până să ajungem la a reglementa legal acest lucru, am putea în momentul ăsta, când ascultăm acest podcast, să ne dăm seama că putem să alegem de acum și să vorbim cu rudele noastre și să le spunem: „Uite, dacă se întâmplă, Doamne ferește, eu sunt de acord ca alte vieți să fie salvate cu ajutorul organelor mele, pe care oricum n-o să le mai pot folosi”. Sau nu. Este dreptul fiecăruia.
Dr. Guenadiy Vatachki: Da. Nu vreau să se înțeleagă că vrem să favorizăm într-un fel. Dimpotrivă, scopul este mult mai valoros: ca toată lumea să vorbească deschis și să nu se simtă constrânsă în vreun fel, adică să simtă libertatea și de a refuza, că și asta e valoros. Adică asta înseamnă să discuți cu adevărat liber, să nu fii constrâns. Poate mulți oameni tocmai de aceea aleg să nu vorbească despre asta, pentru că au impresia că e moral obligatoriu. Și atunci nu e bine nici așa. Dacă am discuta cu adevărat constructiv pe subiect, ar trebui să fim de acord cu ambele versiuni.
Dr. Mihail Pautov: Tu ai vorbit cu rudele tale despre asta?
Dr. Guenadiy Vatachki: Da, cu soția, de fapt.
Dr. Mihail Pautov: Și a fost greu să discuți despre asta sau, ținând cont de ocupația ta…
Dr. Guenadiy Vatachki: Da, cred că mă întorsesem acasă după lansarea celei de-a doua campanii Fearless Donors. Ăsta e de fapt scopul celor două campanii pe care le-am lansat anul trecut: de a informa populația și de a stârni conversația în societate. Și am ajuns acasă și i-am spus că: „Uite care-i treaba, eu dacă ajung în situația asta, aș vrea să-mi donez organele”. N-am fost foarte inspirat, pentru că instant a bufnit-o plânsul, bineînțeles. Dar după ce s-a liniștit, a zis: „Ok, cred că înțeleg de ce îmi spui chestia asta”. A înțeles. Și așa a rămas. Mie mi-ar plăcea să știu că las ceva în urmă în felul acesta. Sigur, sunt mai multe modalități de a lăsa lucruri în urmă: construiești o casă, îți crești copiii, construiești un monument sau plantezi un copac. Dar asta este încă o modalitate de a face acest lucru. Și aici aș mai vrea să adaug ceva: să ai așa ceva funcțional la nivel de societate nu ține de cât de bogată e țara. Sunt studii în acest sens și pot să dau și exemple concrete, cum e Germania, care e cea mai bogată țară din Europa și merge cel mai prost din Occident, pentru că au fost câteva scandaluri acolo și populația este sceptică. Deci chestia asta nu se poate cumpăra cu bani. Chestia asta însă poate ridica o societate la un nivel extrem de valoros, demonstrând o calitate superioară a acelei societăți, adică un altruism umanitar față de semenii tăi. Repet, nu se poate cumpăra cu bani acest tip de civilizație. De aceea mi se pare valoros.
Dr. Mihail Pautov: Da, e într-adevăr valoros. Există acel moment în chirurgia de transplant în care poți să cunoști donatorul de organe, atunci când vorbim despre donatorul viu. Pentru că ficatul și rinichiul se pretează la donarea de la donator viu, iar la Fundeni există acest program de donare de ficat de la donator viu. Îmi aduc aminte când intram… o mare parte din practica mea de la Institutul Clinic Fundeni fiind în echipa profesorului Brașoveanu, am petrecut-o în aceste donări de organe, dânsul făcând transplant de la donator viu. Am avut multe cupluri de donator-primitor pe care le-am investigat. Te comporți cu respect și cu grijă față de toți pacienții, dar când îl vezi pe donatorul de organe… îmi era greu când intram în salon și mă cunoșteam cu donatorul sau urma să-i explic lucrurile, îmi venea să mă plec în fața lui și să-i zic: „Vă mulțumesc pentru ce faceți! E extraordinar! Cum e posibil? Explică-mi cum faci treaba asta, că eu nu înțeleg”. Este ceva extraordinar să te pui pe masa de operație și să te lași operat, să-ți ia 70% din ficat doar pentru ca sora ta să poată să aibă acel ficat și să trăiască, sau mama ta, sau soția, sau soțul. Mie mi se pare incredibil. Îți trebuie o tărie să faci chestia asta, mai ales din timpul vieții.
Dr. Guenadiy Vatachki: Mai ales în timpul vieții, da.
Dr. Mihail Pautov: De aceea e atât de important să avem discuțiile astea, chiar dacă sunt grele, chiar dacă le evităm. Cred că ne va fi mai bine ca societate, ca familie și nouă ca oameni să acceptăm că acest moment există. Adică momentul morții este o parte firească a vieții și putem să vorbim despre asta, pentru ca atunci când, Doamne ferește!, se întâmplă și alte câteva vieți depind de organele astea… Sunt 4.000 de oameni care sunt pe lista de așteptare în România pentru organe și lista crește. Ca să nu fie rudele tale cele care decid pentru tine, ci ele să știe că tu așa ai vrut și să le fie mult mai simplu să facă această alegere. Ca să pun o mică statistică aici, care vine în sprijinul a ceea ce spui tu: mi se pare că englezii au făcut prima oară această statistică și am încercat să o transpun și în cifrele naționale: este de trei ori mai probabil să ajungi pe o listă de așteptare pentru un organ salvator decât să ajungi donator de organe. Ca traducere: este de trei ori mai probabil să ai nevoie de un organ decât să fii în poziția să poți oferi. Adică e cumva în avantajul nostru și e păcat să ne dăm seama în momentul acela că trebuia să avem chestia asta și la noi în societate.
Dr. Guenadiy Vatachki: Da.
Dr. Mihail Pautov: Câți oameni pot fi salvați de la un donator a cărui rude acceptă donarea de organe?
Dr. Guenadiy Vatachki: Până la opt vieți doar din organe, pentru că se pot preleva și țesuturi care la rândul lor salvează alte vieți sau îmbunătățesc calitatea altor vieți. Și aici vorbim despre cornee sunt nenumărate exemple de pacienți cu accidente de muncă (în construcții, pe șantiere) sau accidente rutiere care au deteriorarea corneei post-traumatică și își pierd vederea.
Dr. Mihail Pautov: Și poate fi transplantată partea asta din față a ochiului. Dar când vorbim de organe, care sunt acele organe care salvează opt vieți?
Dr. Guenadiy Vatachki: Vorbim despre cord, ambii plămâni… La plămân poți să transplantezi la doi pacienți și poți să donezi și ca donator viu un lob pentru un pacient pediatric. Deci avem: cordul, cei doi plămâni (3), ficatul (4), cei doi rinichi (6), pancreasul și intestinul (8). Iar ficatul poți să-l împarți în doi, adică poți să-i faci split: îl împarți când îl recoltezi și poate să-l primească doi pacienți.
Dr. Mihail Pautov: Mamă! Mie îmi pare rău că nu putem să facem un podcast în extenso despre cât de multe tipuri de transplant poți să faci. Dar vreau să menționez ceva ce mi se pare superb: la noi în clinică s-au făcut câteva transplanturi domino, nu? Transplant domino înseamnă că ai… corectează-mă dacă greșesc…
Dr. Guenadiy Vatachki: Ai nervi de oțel, pentru că ai trei pacienți! Doi pacienți și un donator cadaveric.
Dr. Mihail Pautov: Ai un donator cadaveric care dă un ficat unui primitor care are o boală metabolică cauzată de un ficat căruia îi lipsește o enzimă, ce îl face incompatibil cu viața pe o perioadă lungă. Și atunci tu iei un ficat sănătos, îl pui la acest pacient cu boală metabolică, dar ficatul lui (care are această boală metabolică) s-ar potrivi unui pacient care are un cancer de ficat și care nu poate să primească un ficat curat. Și atunci tu iei ficatul de la donatorul cadaveric, îl pui pacientului cu boală metabolică, iei ficatul de la pacientul cu boală metabolică și îl transplantezi pacientului cu cancer de ficat.
Dr. Guenadiy Vatachki: Corect.
Dr. Mihail Pautov: Și practic, dintr-un singur donator, ai un transplant domino în care ai două vieți salvate.
Dr. Guenadiy Vatachki: Da, exact. Cu condiția ca donatorul cadaveric să fie foarte tânăr și calitatea parenchimatoasă a ficatului să fie impecabilă, astfel încât să merite. Pentru că acel pacient are amiloidoză sau alt sindrom metabolic și are un scor MELD mic, adică nu aștepți ca acel ficat să se deterioreze complet.
Dr. Mihail Pautov: Mai există acel transplant în care ai doi donatori a căror ficați se compun într-unul singur?
Dr. Guenadiy Vatachki: Dual Graft.
Dr. Mihail Pautov: Dual Graft, foarte șmecher! Ai, de exemplu, un primitor și un frate care are două surori, să zicem. Ambele surori i-ar putea dona, dar nu-i ajunge volumul de ficat de la una singură, și atunci ele se compun: o soră donează ficatul drept, alta donează ficatul stâng. Ele cumva se unesc, se cioplesc înăuntru și ai un ficat întreg de la doi donatori vii.
Dr. Guenadiy Vatachki: Da, practic un lob vine ortotopic și celălalt heterotopic, îl dai peste cap. În fine, se poate și așa. Dacă amândouă sunt eligibile, însă volumetric nu satisfac necesitatea primitorului, asta este o soluție. De asemenea, cu trei pacienți și nervi de oțel… ai văzut la Fundeni ce înseamnă să ocupi trei săli cu transplant.
Dr. Mihail Pautov: Mi se pare vârful chirurgiei aceste proceduri. A fost un apogeu al lucrurilor medicale pe care eu le-am văzut: să fiu parte din tot acel ansamblu, să nu dorm nopțile… Dar fii atent, revenind la asta: am înțeles că un donator poate salva opt vieți. Mi-ar plăcea să reconstruim cumva mental dinamica echipei. Am înțeles: avem un donator care a fost anunțat în Târgu Mureș, să zicem. Avem discuția asta foarte grea cu familia. Apropo, un alt mit: sunt oameni care zic că Dumnezeu n-ar fi acceptat asta sau că Dumnezeu n-ar fi vrut asta. Adică sunt situații în care familia care decide se leagă de religie sau de Dumnezeu. Ce spune de fapt biserica despre asta?
Dr. Guenadiy Vatachki: Foarte des se invocă motivul religios. Însă aici este o chestie foarte interesantă: Biserica Ortodoxă nu se opune, cel puțin oficial. Mai mult, în anul 2000, Preafericitul Teoctist s-a și pronunțat în favoarea donării de organe. De atunci este și o lucrare, un punct de vedere al Bisericii Ortodoxe Române pe site-ul patriarhia.ro, unde găsiți acest document scris cu foarte mare har, dacă îmi permiți să intru în hermeneutica textului religios. De ce e relevantă chestia asta? Am citit acel text cu mare interes și am văzut o chestie foarte interesantă: scrie că în momentul în care creierul moare, deși sufletul e în inimă (pentru că biserica așa consideră), sufletul părăsește corpul. Și atunci poți să faci prelevare de organe chiar dacă îi bate cordul. Asta este explicația bisericii despre de ce poți preleva organele după moartea cerebrală, deși îi bate cordul, și inclusiv poți preleva și cordul. Sufletul, deși este în inimă, odată ce creierul a murit, sufletul părăsește corpul. Și atunci poți să faci prelevarea. Însă fiecare preot are voie să predice ceea ce își dorește el la el în regiune. Așa sunt regulile bisericii, un fel de autonomie a fiecăruia vizavi de enoriașii lui. Din păcate avem feedback din teritoriu în care popa a zis: „Să nu donați, că n-o să ajungeți în rai dacă-i dați organele”. Citez, din păcate se întâmplă chestia asta. Noi trebuie să respectăm opțiunea fiecăruia, însă asta nu este poziția oficială a BOR-ului. E foarte important de menționat chestia asta. Ca și la străini, de exemplu: dacă am avut donatori de cetățenie spaniolă, croată sau italiană, în momentul în care sunt anunțați că pacientul este în moarte cerebrală, ei instant întreabă: „Aoleu, se pot dona organele?”. Un fel de „Vă rog, se pot dona organele?”. Cultura în acele țări este văzută măcar ca o alinare a durerii: „Ok, mi-ai zis că e decedat săracul, dar măcar va salva niște oameni la plecarea din lumea asta”.
Dr. Mihail Pautov: Cumva descoperi mai multe valențe ale unei morți. Dincolo de faptul că ajuți niște vieți, ai și un minim sens de care să te agăți acolo unde nu e sens, unde te întrebi de ce s-a întâmplat asta. Măcar știi că există o continuitate și un sens pentru altcineva, care îți poate alina pentru un moment suferința.
Dr. Guenadiy Vatachki: Da.
Dr. Mihail Pautov: Și ar fi ilogic ca un preot să predice refuzul de organe, pentru că până la urmă tot un alt frate de-al tău o să beneficieze de acele organe. Adică tu ajuți la supraviețuirea unei alte vieți cu ajutorul medicinei, care probabil că tot cu ajutorul lui Dumnezeu a fost creată și împinsă până la progresul acesta. De fapt, Preafericitul atunci a spus că e cel mai creștinesc gest pe care îl poți face pentru semenul tău.
Dr. Guenadiy Vatachki: Aici aș vrea să mai adaug faptul că nu doar factorul religios duce la refuzuri. Ca să aduc niște cifre: am făcut statistica pentru anul trecut. Din 193 de interviuri cu familiile pacienților decedați pe criterii neurologice (în moarte cerebrală), anul trecut avem 100 de refuzuri, deci peste 50%. Ca și comparație cu alte state europene, media europeană e între 30 și 40% refuz. Spania are undeva la 12% refuz, Spania sunt șmecheri, sunt cei mai buni pe chestia asta. Franța, de exemplu, e undeva la 35-40% refuz.
Dr. Mihail Pautov: Care sunt motivele principale pentru care oamenii refuză?
Dr. Guenadiy Vatachki: Cred că motivul principal este neîncrederea. Neîncrederea în doctori, neîncrederea în sistemul sanitar românesc, neîncrederea în alocarea organelor, neîncrederea în faptul că se poate întâmpla ceva cu ruda lor ce nu ar fi trebuit să se întâmple (adică să fie vie și noi să zicem că e moartă ca să-i luăm organele)… neîncredere de foarte, foarte multe tipuri. Cam asta e de fapt marea problemă.
Dr. Mihail Pautov: Hai să le abordăm punctual. De exemplu, neîncrederea că organele sunt greșit alocate, că se duc la cine nu trebuie, că sunt vândute sau că există această „ambulanță neagră”. Care-i faza de fapt cu ambulanța asta neagră, care e un mit urban că vine ambulanța neagră, îți fură copilul sau ruda și după aceea îl lasă înapoi cu o tăietură pe spate?
Dr. Guenadiy Vatachki: Sunt țări în care se întâmplă chestia asta, din păcate, încă și în ziua de astăzi.
Dr. Mihail Pautov: Ok, adică are o componentă reală.
Dr. Guenadiy Vatachki: O componentă reală, dar nu la noi în țară. La noi în țară nu există așa ceva. Punct! Nu există. În momentul de față nu există în România așa ceva. Gândiți-vă că suntem în Uniunea Europeană, avem foarte multe premise ca acest lucru să nu se întâmple niciodată aici, nici măcar din greșeală. Iar chestia asta există în momentul de față, cred, undeva în India, am văzut niște raportări și documentare destul de triste, unde oamenii de bunăvoie se duc și își oferă organul pentru că au un trai foarte scăzut. Și mai e acel scandal foarte cunoscut cu prizonierii chinezi, care din câte am înțeles, până la urmă, după multiple eforturi, s-a încetat cu chestia asta, dar nu poți să știi niciodată. Apropo de ambulanța neagră, am înțeles că originea acestui mit este de fapt un film rusesc dinainte de ’89, unde copiii care nu erau cuminți erau luați… se oprea o Volga neagră în fața blocului, deci nu era dubiță, era o Volga.
Dr. Mihail Pautov: A, ok, e un film!
Dr. Guenadiy Vatachki: E un film, da. Și copilul era luat cu Volga aceea și nu-l mai vedea nimeni niciodată pentru că nu era cuminte. Și cred că chestia asta a evoluat spre „ambulanța neagră”, iar un umor negru a transformat-o în „îți ia și organele pe lângă faptul că te ia”.
Dr. Mihail Pautov: Dar știi cum ajungi să ai neîncrederea asta: pentru că nu știi nimic din ce se întâmplă în spatele acestui program. De asta mi-ar plăcea să descriem tot acest traseu și ce trăiesc oamenii din spatele lui. Pe de o parte, ai un coordonator care pune un diagnostic de moarte cerebrală și vorbește cu familia. E o discuție complicată, avem o rată de refuz de 50%. În mare parte din cauza lipsei de încredere nu se acceptă. Bun, dacă este depășit acest moment, cine este anunțat mai departe?
Dr. Guenadiy Vatachki: Coordonatorul intraspitalicesc anunță coordonatorul regional, care mai departe vorbește cu coordonatorul național.
Dr. Mihail Pautov: Cine e coordonatorul național?
Dr. Guenadiy Vatachki: Este unul dintre coordonatorii regionali. Țara este împărțită în cinci regiuni în funcție de intensitatea activității și este un om desemnat pentru toți coordonatorii intraspitalicești de acolo, să le ofere suport tehnic dacă au nevoie și să asigure această cale de comunicare la nivel centralizat. Pentru că tu ai centre în toată țara, care ulterior trebuie să cheme alte centre din țară, să adune echipele acolo și apoi să le disperseze la loc.
Dr. Mihail Pautov: Bun. Eu, ca parte a acestui proces, aveam un grup de WhatsApp pe care eram noi, membrii echipei de transplant. Noi primeam mesaj seara înainte să ne culcăm, pe la ora 11:00, sau noaptea. Chirurgul de regulă n-are telefonul niciodată oprit. Ăsta e un lux pe care, când ți se ia, nu-ți dai seama că-l aveai: să fii obligat să ții telefonul mereu lângă cap și să fii atent la orice notificare pe WhatsApp sau telefon la care trebuie să răspunzi.
Dr. Guenadiy Vatachki: Există oameni care țin telefonul oprit noaptea. Până nu ți se ia acest lux, nu-ți dai seama că ăsta este efectiv un super lux. Oamenii normali sunt foarte deranjați dacă îi deranjezi după ora 20:00.
Dr. Mihail Pautov: Da, corect. „E trecut de ora 20:00, de ce îmi scrii? Puteai să aștepți până mâine.”
Dr. Guenadiy Vatachki: Cred că dacă nu era despre salvarea urgentă de vieți, m-ar fi deranjat toate acele telefoane. Dar toată lumea, de la cel mai mic până la profesorul suprem, are telefonul pornit noaptea și este oricând apelabil.
Dr. Mihail Pautov: Eu ce făceam: aveam telefonul lângă pernă, îmi apărea notificarea pe WhatsApp la 2:00 noaptea, pe care o auzeam, mă uitam la ea și scria: „Primitor pe masă la 7:00 dimineața”. Asta înseamnă că la 7:00 dimineața primitorul este pe masă în sala de operație, urmează să fie pregătit de echipa de anestezie. Asta înseamnă că eu, ca tânăr rezident, trebuia să fiu la 7:30 cel târziu spălat, echipat, să încep să dau cu betadină. Bun, asta făceam eu. Dar până să primesc eu acest mesaj, care este traseul?
Dr. Guenadiy Vatachki: Traseul este fix ăsta: escalarea până la instituția care coordonează toată această activitate, adică Agenția Națională de Transplant. Coordonatorii intraspitalicești sunt angajați ai spitalelor unde este donatorul. Ei comunică cu colegii lor regionali (angajați ai Agenției de Transplant), se centralizează informația, iar Agenția ia legătura cu centrele de transplant. În cazul de față, la Fundeni, lua legătura cu coordonatorul chirurgical și cu șeful centrului. Acela diseminează mai departe la anestezie, la echipă și așa mai departe. Gândește-te că la fiecare donator trebuie să anunți câțiva șefi de centru, uneori cinci sau șase.
Dr. Mihail Pautov: Asta înseamnă că acel coordonator trebuie să anunțe echipa de prelevare și să se ocupe de avion: cu ce avion pleacă, cum ajung, când prelevă. Dacă e avion de linie, la ce oră pleacă?
Dr. Guenadiy Vatachki: În momentul în care ai anunțat centrele de transplant, le-ai dat o temă: să accepte organul pentru pacienții pe care îi au în evidență și care sunt compatibili. De pe lista națională de așteptare, pe fiecare tip de organ, fiecare centru are o parte dintre pacienți monitorizați acolo. Alocarea organului se va face către unul dintre acei pacienți.
Dr. Mihail Pautov: Cum se face alocarea, apropo?
Dr. Guenadiy Vatachki: Se face în funcție de regionalizare și de scoruri medicale pe care le aplici pe lista de așteptare. Vezi care dintre pacienți se potrivește cel mai bine la organul respectiv. La ficat poți folosi scorul MELD, vârsta, grupul sanguin, greutatea și înălțimea (pentru că trebuie să înapă volumetric, fiind vorba de transplant ortotopic). La rinichi, de exemplu, acest lucru se întâmplă conform profilului HLA, care este un profil imunologic de compatibilitate. În același timp, este sunată echipa de prelevare, care își pregătește traseul dus-întors. Noi spunem centrului de transplant că le este alocat organul, ei încep să cheme pacienții compatibili pentru a-i testa în ultimul moment. Ei confirmă că acceptă organul. În același timp, Agenția de Transplant încearcă să programeze logistic transportul către centrul unde este donatorul, astfel încât echipele de prelevare să poată ajunge. Căutăm modalități de transport pentru fiecare tip de echipă și organ, pentru că ei nu trebuie să ajungă toți în același timp. Dacă primii trebuie să ajungă pentru cord, plămân și ficat, programezi prelevarea astfel încât cordul să aibă cea mai bună șansă.
Dr. Mihail Pautov: Deci e o chestie super complexă: se anunță că ai un donator, se anunță potențialii primitori care sunt chemați în centrele unde se va face transplantarea. Pentru că de acolo de unde prelevezi, poți să trimiți organele în mai multe orașe: rinichii într-o parte, ficatul într-o parte, plămânii în altă parte, inima în altă parte. Se duc peste tot în țară.
Dr. Guenadiy Vatachki: Fix așa se întâmplă.
Dr. Mihail Pautov: Și atunci în centrele alea sunt chemați potențialii primitori pentru a fi testați. Se cheamă mai mulți, pentru că unul poate să fie răcit sau să nu fie compatibil în acel moment. Echipele de prelevare pleacă spre recoltare pentru a se întoarce, iar în centrele finale sunt chemate echipele care vor implanta acele organe. Să zicem că ai pacientul care va primi ficatul la Fundeni. Știi că s-a plecat la prelevare. Mai există un moment-cheie care se anunță pe grupurile de WhatsApp: când se anunță „e bun ficatul” sau „nu e bun ficatul”. De ce e un moment-cheie? Adică când îți dai seama că ficatul e bun? Că el poate să nu fie bun.
Dr. Guenadiy Vatachki: Aici e următoarea etapă. După ce s-a programat logistica și s-au chemat pacienții, toată lumea e pregătită. Echipele de prelevare ajung la donator, se inițiază procedura de prelevare și acela este momentul zero în care ai cel mai bun feedback vizavi de ficat. Imagistica și analizele te pot înșela: poți vedea pe CT și analize un ficat bun, dar intraoperator să descoperi altceva. Indiferent ce analize avem, momentul final și crucial este momentul intervenției chirurgicale. Când intri în sală, faci incizia donatorului, îi deschizi abdomenul și pui mâna pe ficat. Când pui mâna și te uiți la ficat, aia e confirmarea pe care o așteaptă toți ceilalți. Fără confirmarea asta nu se intră în sală cu primitorul, primitorul stă și așteaptă.
Dr. Mihail Pautov: Și atunci tu intri în sală, pui mâna și zici: „Ok, anunțați-l pe coordonatorul din centrul de primire că e bun ficatul, încep prelevarea”?
Dr. Guenadiy Vatachki: Tehnic da, dar mai este un pas: certitudinea decolării către centrul de transplant. S-ar putea să ai o întârziere a avionului. Doar când decolează avionul poți avea o confirmare pentru a începe operația la primitor.
Dr. Mihail Pautov: Și atenție, aici e interesant: tu ai decolat cu avionul, avionul vine dinspre Târgu Mureș spre București, este în aer. Asta înseamnă că poți să duci pacientul în sală la Fundeni, poți să începi pregătirea, poți să începi chiar și intervenția până la punctul în care încă te poți întoarce?
Dr. Guenadiy Vatachki: Tehnic, cel mai corect este momentul în care aterizează. Dacă a aterizat, poți să începi incizia.
Dr. Mihail Pautov: Pentru că avionul se poate întâmpla să nu aterizeze, cum s-a și întâmplat la un moment dat. Cât avionul e în aer, tu încă nu faci incizia. Când avionul a aterizat, tu faci incizia. Totuși, nu scoți ficatul bolnav decât atunci când ai deja ficatul cel nou în sală, corect?
Dr. Guenadiy Vatachki: Corect.
Dr. Mihail Pautov: Mi se pare foarte interesant pentru că oamenii s-au gândit la tot. S-au gândit că poate ambulanța de la avion până la spital face accident și este distrus ficatul, și nu vrei să fii cu un pacient fără ficat în sală.
Dr. Guenadiy Vatachki: Putem să ne gândim și la lucruri mai puțin grave. De exemplu, la aterizare poți avea ceață local în București. Ai plecat de la Iași sau Târgu Mureș și când să aterizezi în București, s-a adunat ceață sau nori, și avionul trebuie să facă niște ture. Niște ture se pot transforma într-o oră de ture până se dispersează ceața și aterizezi. În preîntâmpinarea chestiilor de genul ăsta, sau că ambulanța poate intra într-un ambuteiaj sau face pană (lucru care mi s-a întâmplat) sau accident…
Dr. Mihail Pautov: Povestește-mi, te rog, cea mai ciudată sau extremă prelevare pe care ai făcut-o și de care îți aduci aminte.
Dr. Guenadiy Vatachki: Uau! Țin minte, cred că era în februarie 2022, era foarte frig și ninsese. Veneam de la Oradea, făcusem prelevare hepatică, deci eram cu ficatul după noi. Ambulanța mergea destul de tare pentru că trebuia să prindem un zbor Tarom. Venisem via Cluj, analizasem la Cluj, seara luasem ambulanța — durează vreo două-trei ore până la Oradea, sunt serpentine, mai ales dacă e frig și zăpadă trebuie să mergi cu grijă chiar dacă ești cu sirena. Făcusem prelevarea și trebuia să repetăm drumul înapoi, avionul decolând foarte devreme dimineața. Ne grăbeam de la Oradea înapoi la Cluj cu ambulanța. La intrare în Florești, eu stăteam în față. Un cetățean a considerat foarte util să ne taie calea și să pună frână, pentru că el voia să facă stânga. Mai în față era un semafor care era verde pentru înainte, dar pentru stânga era roșu și era coadă. El de aceea ne-a tăiat calea și a frânat în fața noastră. Ambulanțierul, săracul, a frânat, dar l-a luat din plin.
Dr. Mihail Pautov: Și voi erați cu ficatul în mașină!
Dr. Guenadiy Vatachki: Noi eram cu ficatul în mașină! S-a crăpat tot parbrizul. Noi n-am pățit nimic, nici oamenii din față (erau înghesuiți vreo șase oameni în acel Passat nefericit din 2002). Doar că ambulanța era scoasă din funcțiune, a curs ulei pe jos și era clar că nu mai putem continua cu ea. Și nu mai aveam mult timp până decola avionul din Cluj. Am sunat la 112 să anunț situația și să cer altă ambulanță. Din fericire, poliția a ajuns prima, cu mașinuțele lor mai mici.
Dr. Mihail Pautov: V-a luat poliția?
Dr. Guenadiy Vatachki: Am rugat poliția dacă ne poate duce. Erau doi agenți: un domn și o doamnă. Doamna a zis că ne duce ea. Ne-a dus la aeroport, i-am mulțumit foarte mult, am mers cu girofarul, totul a fost în regulă și am ajuns la timp. Săraca, la întoarcere, grăbindu-se să ajungă înapoi la accident, a făcut și ea accident!
Dr. Mihail Pautov: A, și dânsa a făcut accident după aceea?
Dr. Guenadiy Vatachki: I-a ieșit cineva într-o intersecție, a făcut mașina praf, daună totală. Pe urmă, nu știu dacă știi, dar la așa ceva ți se poate lua carnetul chiar ca polițist, pentru că ea era cu girofarul, dar celălalt avea verde. Până la urmă s-a rezolvat din fericire, pentru că au înțeles că era într-o misiune umanitară care nu era prevăzută. Am trimis și noi o adresă oficială din partea noastră în care am explicat ce s-a întâmplat, și și-a luat carnetul înapoi și nu a trebuit să plătească mașina. Dar a fost destul de palpitant.
Dr. Mihail Pautov: Da, mi-ar plăcea ca oamenii să rămână cu imaginea asta: foarte multe lipsuri pe care le avem în România sunt compensate de efortul uman, de oameni care lucrează noaptea, oameni care merg cu ambulanța pe ceață și pe zăpadă, expuși la accidente, care merg cu avioane și elicoptere. Noi am fost la acea prelevare pe care am documentat-o cu un elicopter vechi. Se mai folosesc acele elicoptere?
Dr. Guenadiy Vatachki: Nu, au fost casate după ce a început războiul din Ucraina, prin 2022. Da, din păcate e foarte corect ce spui. Am fost în State, la centrul de transplant din Yale, și am fost la o prelevare cu ei. Se întâmplă cu totul altfel: vine un SUV foarte mare cu un șofer angajat, un șofer la propriu, nu ambulanță. Își încarcă toate chestiile acolo și se pleacă stând și la semafor, pentru că ei au calculat că sunt fix 4 ore din Smilow Cancer Hospital până la Boston Central Hospital și înapoi la fel: 4 ore plus/minus 5-10 minute, care sunt irelevante în cazul ficatului (ai 4-5 ore timp de ischemie cu tot cu back table). Au calculat și nu au nevoie să facă astfel de lucruri, având autostradă directă care leagă aceste două orașe.
Dr. Mihail Pautov: Și când nu le ai, trebuie să compensezi cu efortul uman. El e foarte greu de surprins, nu se vede: rămâne acolo, în ambulanțele alea noaptea și în zborurile cu aparate gata de a fi casate. Ți-a plăcut acel elicopter? Erau rusești, făcute în anii ’70. Încă se mai folosesc prin lume, mai mult prin America de Sud sau Africa.
Dr. Guenadiy Vatachki: Ce pot să spun e că la un moment dat curgea ceva din elicopter și domnii care îl conduceau se contraziceau dacă e motorină sau nu. În fine, s-au uitat la rezervor și au zis: „Ne ajunge, ne ajunge, hai dă-i!”. Și am decolat. Poveste reală!
Dr. Mihail Pautov: Nu știu, cred că și ei au vrut să facă un pic haz de necaz cu noi, poate a fost o poantă.
Dr. Guenadiy Vatachki: Posibil. Piloții sunt poamte. Cert este că am ajuns înapoi cu bine, totul e în regulă, iar acele elicoptere acum sunt casate. Acum în locul lor sunt vreo opt Black Hawk-uri care sunt echipate pentru Medevac, cu care mai zburăm. Sunt multidotate pentru misiuni de salvare medicală, sunt mai spațioase, mai capabile teoretic și pot zbura și noaptea. Acele elicoptere vechi nu puteau zbura noaptea.
Dr. Mihail Pautov: Apropo de campanie: ați lansat anul trecut campania asta, Fearless Donors. Poți să-mi zici, te rog, despre ce e vorba și cum v-a venit ideea? Apropo că și tu ești motociclist.
Dr. Guenadiy Vatachki: Sunt foarte mândru de acea campanie, este campania mea de suflet. Eu știu pe de o parte că se spune despre motocicliști că sunt donatori, dar așa se spune doar. Ca șef al Agenției Naționale de Transplant, știu cât de neadevărat este asta. Se întâmplă foarte rar să avem pe cineva care este motociclist.
Dr. Mihail Pautov: Doar că e o donare vizibilă, să zicem, pentru că nu mori de accident vascular cerebral în casă, ci mori zgomotos într-un accident.
Dr. Guenadiy Vatachki: Majoritatea donatorilor sunt din accidente vasculare cerebrale. Motocicliști sunt foarte rari. Pe de o parte îmi părea rău pentru acest mit care nu este precis. Fiind motociclist și eu, știu cât de faini sunt oamenii din comunitatea asta moto și cât sunt de curajoși. Am discutat de multe ori chestiile astea cu ei și, dându-mi seama de calitățile lor, am realizat că ei ar fi niște ambasadori foarte buni pentru un astfel de mesaj incomod, curajos și atât de necesar la nivelul societății noastre. Când am ridicat problema, inițial s-au speriat toți: „Băi, crezi că o să meargă chestia asta?”. Păi, zic, depinde cum o formulăm. Hai să ieșim noi în față, să luăm noi inițiativa și să zicem: „Băi, uite, noi suntem motocicliști și vă spunem că suntem pro donare de organe. Nu pentru că e adevărat mitul, ci pentru că ăsta e un subiect foarte important”. Și ne-a ieșit destul de bine, a fost foarte bine primit. Am fost la un festival rock anul trecut, am urcat pe scenă, am dat un mesaj încurajator și am avut un cort de informare. Anul acesta continuăm, avem patru festivaluri programate și vom merge mai departe cu chestia asta.
Dr. Mihail Pautov: Ce nu am zis este că tu ești chirurg de chirurgie generală și nu faci doar prelevare de organe, corect? Fiind chirurg de prelevare, ești foarte instruit în ficat și tot ce înseamnă anatomie. E o chirurgie foarte complexă: un chirurg hepatobiliopancreatic care face prelevare de organe presupune o chirurgie foarte fină. Tu nu iei un ficat și îl decupezi pur și simplu, ci iei un organ care are un pedicul vascular foarte fin, care are multe variante anatomice pe care tu trebuie să le reconstruiești. E o chirurgie mare și foarte fină, care presupune anatomie, navigare chirurgicală în plagă, talent și foarte multă experiență. Tu pe lângă asta și operezi chirurgie generală. Ce operezi în timpul liber?
Dr. Guenadiy Vatachki: Mie îmi place toată chirurgia generală, pentru că asta am învățat și n-aș vrea să renunț la vreun procedeu sau vreo patologie. Hernia inghinală în continuare îmi place să o fac. De curând am operat un sân, un sector cu evidare ganglionară. Dar dragostea mea adevărată este chirurgia hepatică și hepatobiliopancreatică, și în mare parte cu asta mă ocup. Pacienții care vin la mine vin tocmai pentru această specialitate, mai rar vine cineva cu hernie inghinală sau colecist.
Dr. Mihail Pautov: Bun, deci operezi practic orice cancer care ține de sfera gastrointestinală și ficat. Oamenii te pot găsi la Institutul Clinic Fundeni, pot suna la centrală și pot întreba de tine în cazul în care au nevoie de ajutor, îndrumare, consult sau o a doua opinie. Spre final, care ar fi un ultim mesaj pe care ai vrea să-l transmiți oamenilor care ne urmăresc în legătură cu donarea de organe și în legătură cu viața?
Dr. Guenadiy Vatachki: Aș recomanda tuturor oamenilor să se gândească măcar o dată la chestia asta, pentru că ne afectează pe toți. Listele de așteptare sunt pline de concetățeni care așteaptă un organ salvator, iar o decizie de genul acesta le poate salva viața. Orice discuție în acest sens este valoroasă și poate salva vieți la propriu. Este foarte important măcar să discutăm despre asta și să ne decidem fiecare pentru el, într-un cadru familial unde aparține cu adevărat această discuție.
Dr. Mihail Pautov: Îți mulțumesc pentru prezența la noi și pentru toate aceste mesaje. Eu sincer am avut deja discuția asta cu Barbi, dar o să o am din nou astăzi, pentru ca lucrurile să fie clare. Dacă, Doamne ferește!, se întâmplă ceva, să nu lași pe seama lor această decizie, ci să fie decizia ta, iar ei să știe ce ai decis. Din nou, aș vrea ca noi toți să fim conștienți de privilegiul pe care îl avem de a trăi într-o țară în care există acest program de transplant. Program care a fost specific României, n-a fost inițiat de către guvern, ci a fost inițiat de un singur om: Irinel Popescu. Este mentorul nostru și este părintele transplantului în România. Programul a fost continuat și este continuat de profesorul Vlad Brașoveanu, care din nou este mentorul nostru. E un program născut și împins din direcție tehnică și profesională, creat de oameni pentru oameni. Noi beneficiem de el, dar trebuie să participăm și noi un pic: cu un pic de discuție, cu un pic de presiune la nivelul autorităților, cu astfel de întâlniri care aduc lumină în ce înseamnă organizarea unei echipe de transplant. Când vezi cât de complex este totul și ce oameni lucrează în spate, probabil că asta aduce un pic de încredere. Dacă ești, Doamne ferește!, pus într-o asemenea situație, deja știi pentru ce decizi și pentru ce răspunzi. Așa e cel mai corect. Bun, îți mulțumim din nou pentru prezența la acest episod! Îți mulțumesc și ție că ai urmărit acest episod până la final. Dacă ai întrebări, lasă-le jos în comentarii. Dacă ai o poveste de împărtășit cu noi, suntem curioși să o auzim: citim toate comentariile și ne bucurăm de ele. Mulțumesc UniCredit Bank pentru faptul că sprijină podcastul „Boabe de Cunoaștere” și ajută la astfel de inițiative educative, care diseminează mesaje importante la nivel național. Guenadiy, îți mulțumesc încă o dată!
Dr. Guenadiy Vatachki: Mulțumesc și eu pentru invitație!
