Alexandru Codiță: Și uite cum m-ai întrebat de disciplină, știi, ăsta e un sfat pentru părinți în mare parte. Adică eu mă uit la impactul sportului de performanță asupra mea de când eram mic, ceea ce e o paralelă foarte simplă pe care le-o spun tuturor părinților care își au copiii la mine la sală, le spun în felul următor, copilul învață de mic să se adapteze eșecului și reușitei. Pentru că el vine la sală, să antrenează 2, 3, 4, 5, 6 luni să se ducă la campionatul național. El a dat tot ce a avut mai bun, a fost prezent la fiecare antrenament în parte. Copilul se duce la competiții unde se mai întâlnește cu încă 20 de copii care au făcut același lucru, iar el poate să ia locul 1 sau poate să nu ia niciun loc. Și atunci la competițiile sportive există foarte mulți copii care plâng. Pentru că el a muncit 6 luni de zile, el s-a dus acolo așteptând medalia de locul 1 și a pierdut în primul meci, în 15-20 de secunde, n-a apucat să facă nimic. Și atunci frustrarea e foarte mare. Dar ce zace în spatele acestui concept este că el când va ajunge adult, va îmbrățișa mult mai ușor un faliment sau un eșec în viață. Pentru că eu ce am învățat, de asta nici n-am renunțat, că și maică-mea mai întreabă, dar eu nu înțeleg de unde îți găsești tu puterea de fiecare dată când mori, bau, ai apărut din nou, nu știu. Te adaptezi, adică ce se întâmplă? Te pregătești 3 luni de zile să te duci la o competiție și ai pierdut. Dacă ai mentorul și antrenorul potrivit, o să te ia în brațe, o să-ți pupe copilul și o să-i spună, hai să vezi luni la antrenament ce ai greșit și de ce nu mai pierzi data viitoare cu chestia asta, știi? Îl ajuți să înțeleagă că orice înfrângere este de fapt un câștig și că experiența este mai importantă decât orice. Iar copilul ăla când va ajunge adult, un an de zile va investi să-și facă o sală de lupte și pe urmă, sala, Doamne, ferește, ia foc. Copilul ăla este gata să o ia din nou de la zero. Adică el toată viața lui, 14 ani, a muncit și a câștigat, a muncit și a pierdut, a muncit și a câștigat, a muncit și a pierdut. Și atunci, el fiind mare, el știe că rata de câștig și rata de eșec este la fel de mare. Adică poate să fie ori aia, ori aia. Și atunci le îmbrățișezi ca it is what it is, că asta e vorba mea, mereu orice s-ar întâmpla, asta e. Asta e, s-a întâmplat, ce vrei să fac? Am putut să o controlez? Nu. În schimb poți să controlez ce greșeli am făcut. Adică de ce mi-a luat sala foc? Păi înainte să plec la București să filmez nu știu ce, am lăsat toate alea în priză. Bun. Sala următoare nu o să mai ia foc. Știi? Adică exact asta e, și copilul în competiție, eu fac chestia asta cu ei, merg la competiție și le filmez și le arăt meciurile și le arăt punctul cheie unde s-a întâmplat greșeala, că și la șah, la fel e. Adică tu nu pierzi, a făcut ăla o mișcare și ai pierdut. La șah a făcut o mișcare care îl va ajuta pe viitor să câștige și a plasat un pion corect și ăla o să facă mișcarea decisivă. Exact asta se întâmplă și în meci. Tu n-ai pierdut în momentul în care te-a prins ăla în strangulare, tu ai pierdut în momentul în care ai făcut mișcarea aia greșită, și din mișcarea aia ai mai făcut încă 10 după greșite și ai ajuns acolo unde trebuie. Știi? Exact asta se întâmplă și în momentul în care arăt copilului unde a eșuat, lucrăm numai pe chestia aia și îi dai încredere. Pe urmă se duce la a doua competiție, face bine treaba aia, dar greșește altceva și iar pierde.
Dr. Mihail: Auzi, dar ce faci când a câștigat, când a luat locul întâi? Cum îl abordezi? Pentru că și aici este o știință și se pare că atunci când lauzi locul întâi, performanța scade.
Alexandru Codiță: Scade pentru că se culcă pe o ureche. În schimb când lauzi copiii, asta tot la Huberman am văzut, mi se pare foarte mișto și asta, e tot așa, e un studiu de care povestește el, care a luat două grupe de copii. La unii le-au lăudat succesul și performanțele și practic achievement-ul. Adică ei au zis, mamă, e foarte tare că ești foarte deștept, ești foarte tare pentru că ai reușit să iei nota 10, ești foarte tare că ai ieșit campion. Și celorlalți le-au zis, ești foarte tare că ai lucrat toată ziua astăzi, ești foarte tare că îți place munca, ești foarte tare că ești perseverent și nu te lași. Și performanța a fost net superioară la grupa care a primit practic laude pentru muncă și pentru greutate, nu laude pentru succes, nota 10.
Dr. Mihail: Exact, pentru rezultat.
Alexandru Codiță: Exact chestia asta o abordez la sală cu copiii. Eu am o grupă de copii de care sunt îndrăgostit, au între 5 și 8 ani și sunt… Băi, efectiv am o conexiune cu copilașii ăia mai mult decât am cu adulții și mă înțeleg, au puritatea aia, pur și simplu. Și mi-am dat seama că copiii au ajuns să mă respecte foarte mult și să reușesc să mă înțeleg cu ei foarte bine și să vorbesc ca și cu un adult în momentul în care îi laud strict pentru munca lor. Adică mi se pare, când ia locul 1, dacă îi spui, bravo că ai luat locul 1, exact cum ai zis tu, bravo pentru ce că ai luat locul 1? Și ce zace în spatele acelui loc 1? Trebuie să te duci în spatele cortinei, știi? Bravo pentru cele 3 luni de zile în care ai fost consecvent, bravo pentru zilele în care ți-a fost lene să vii la antrenament și ai venit la antrenament, bravo pentru zilele în care te-a durut spatele și ai avut nu știu ce întindere, dar totuși ai venit și ai făcut doar brațe la sală, adică laudă mai mult procesul în sine decât rezultatul, și în modul ăsta vei avea un copil mult mai consecvent și mult mai motivat să fie acolo. Și la antrenament, de exemplu, eu laud fiecare mișcare, adică fiecare îmbunătățire. Dacă copilul ăla ieri nu știa să cadă corect și azi știa să cadă corect, eu o să fiu primul care o să vină și zic, bravo, ai progresat, ieri nu făceai asta, azi o faci. Și el cumva, creierul lui, că tot la dopamină ajungi, începe și culege fericirea din proces și din tot ce bifează, știi? Adică eu ieri nu știam să cad, azi știu să cad, ăsta m-a lăudat, antrenorul. Bifă. Mâine trebuie să fac roata mult mai bine că azi n-am făcut-o, copilul a făcut roata bine și îi văd, caută validarea. Adică în momentul în care el știe că tehnica aia nu i-a ieșit săptămâna trecută și săptămâna asta iese, nu spune nimic, dar se uită întruna după mine ca și cum, uite, mă, că-mi iese, adică-mi iese, de ce nu zici nimic, știi? Și pe urmă mă duc, bravo, Vladimir, ești forță, săptămâna trecută n-ai făcut-o, tu acum o faci, și îl văd, bau, pe urmă se duce mintea lui, ce nu mai îmi iese? Știi? Adică creierul lui dă exact chase-ul ăla de a face, de a face, de a face și ce zice Andrew în treaba asta cu cele două tabere, e super adevărată în treaba asta, adică eu când eram mic, de exemplu, nu am fost niciodată conștient în ce mod am fost stimulat de tata sau de mama sau de antrenor sau așa mai departe, dar contează enorm, chiar nu știu dacă, ce fel de… Cred că am primit un bravo, oricum când eram mic, și asta mi se pare foarte ciudat la mine că încă mă lupt cu chestia asta, nu știu dacă e din copilărie sau din ceva, dar eu nu reușesc, și aici poate reușești tu să mă ajuți, să-mi dau seama despre ce e vorba, eu nu reușesc, de exemplu, să fac, foarte greu fac pasul ăla în spate, de a fi recunoscător. Adică nu recunoscător, e prost spus sunt foarte recunoscător pentru tot ce se întâmplă, de a mă aprecia. Adică, de exemplu, eu am reușit să mă uit la sala pe care am făcut-o de lupte, după 3 ani de zile am intrat și eu într-o zi și am deschis sala și am zis, bă, asta e a mea. Adică eu am făcut-o, știi? Nu reușesc cumva. Și când eram copil, eu am ieșit campion mondial la 17 ani la senior, cum ar veni, și-n ziua aia, hei, hei, m-a adus tata, am mâncat o șaorma, am stat puțin, ba, ba, ba, și până a doua zi, mi-am revenit la normal, adică nu știu, n-am reușit să mă bucur foarte mult de chestia asta, nu știu dacă sunt doar eu sau așa funcționează orice om, nu știu de ce nu pot să fac chestia asta, e foarte ciudată, niciodată nu pot să mă bucur mai mult de 3 ore de o chestie, nu știu, nu poate să-mi rămână chestia aia acolo ca și cum am bifat-o sau să o realizez și să mă uit la ea, aici lucrez, asta e o chestie la care îmi lucrez foarte mult.
Dr. Mihail: Eu cred că, dacă înțeleg bine din ce povestești tu, eu cred că mai degrabă ăsta l-ai putea vedea ca pe un avantaj și… ce pot să fac eu, nu pot să fac o analiză a ce spui tu, că n-am specializare în asta, dar pot să-ți povestesc din cum văd eu lucrurile. Eu am ajuns la un moment dat să am, adică fix același lucru, este practic aprecierea muncii în detrimentul aprecierii rezultatului. Pe mine în momentul de față, am reușit, dar am făcut asta cu terapie pentru că m-am dus, adică eu fac terapie și m-am dus la un moment dat la psihologul meu și am povestit o chestie care pe mine mă apăsa. Faptul că am avut niște obiective pe care le-am atins, nu știu, am vrut să am propria mea emisiune, am atins-o, în același an am vrut să scriu o carte, am scris cartea, am lansat-o, am vrut să încep canalul de YouTube, l-am început, am vrut să ating, nu știu, un număr de urmăritori, am atins, deci tot ce îmi propusesem…
Alexandru Codiță: Se întâmplase?
Dr. Mihail: Și îmi propusesem lucruri realiste, dar greu de atins. Se întâmplaseră și mă simțeam gol.
Alexandru Codiță: Exact, asta e la mine.
Dr. Mihail: Mă simțeam gol și întrebarea era, ce se întâmplă? Adică le-am atins, de ce nu pot să mă bucur de ele? De fapt, cred că noi ne bucurăm de proces și nu de rezultat neapărat.
Alexandru Codiță: Da.
Dr. Mihail: Și cumva una din explicații pe care am reușit să o rezolv și m-a ajutat enorm era faptul că eram foarte axat pe proiecte exterioare și nu pe proiecte interioare și când am auzit asta, am devenit, am lăsat un pic perfecționismul la o parte, în fiecare zi, scrii atât, faci atât, filmezi atât, scrii script-uri, faci atât, am lăsat perfecționismul la o parte și m-am dus într-o zonă mai umanistă să-i zic, adică nu mai alergam în parc 5 ture cu căștile în urechi, preferam să merg și să mă uit la frunze. Adică mi se pare, pentru mine, terapia e să mă opresc, merg în parc, mă opresc și mă uit la frunze și dacă găsesc o frunză, mă apropii de ea și mă uit și văd cât de simplă și cât de ignorată e acolo și cât de complexă e, de fapt, și mintea mea începe să zboare în niște locuri și ramurile de la frunze se transformă în relațiile pe care le am și totul se duce într-o zonă de-asta abstractă de care mie-mi place și după aia mă întorc și văd doi bătrânei pe bancă care, de fapt, stau acolo în fiecare zi și mă văd, ei nu-i văd, știi? Și după aia încep să vorbesc cu ei și ei mă salută și zic, ieri ai alergat, azi nu mai alergi, te plimbi. Da. Încep să le povestesc și partea asta se duce în a construi niște proiecte interioare care nu sunt la fel de palpabile și la fel de conturate ca alea exterioare. Alea exterioare sunt, băi, vreau o sală, mi-am făcut-o, asta e. Proiectul interior e ceva mult mai, cumva, e mult mai vag, e mult mai mistic și inclusiv, uite, plimbatul în parc, uitatul la frunze și vorbit cu oameni necunoscuți, era un proiect interior care m-a făcut să simt, m-a ajutat să simt și proiectele astea exterioare și asta a fost una din rezolvări, iar o a doua rezolvare a fost să încerc să mă focusez, bineînțeles, și acum îmi plac rezultatele, adică măsurabile în cifre. Dar uite, ieri am postat un vlog cu rujeolă, deci am, de exemplu, uite, am postat ieri un vlog despre, adevărul despre rujeolă, care astăzi, la 12 ore de la postare, are 3000 de vizualizări, ținând cont că media, să zic, clipurilor postate în ultimele luni pe YouTube fac, nu știu, 100 de mii de vizualizări pe prima săptămână, acum un an m-ar fi distrus, chestia asta, și zici, băi, de ce? Mi-am pierdut timpul filmând materialul ăsta. De ce nu mers? Ce am greșit? Acum eu mă bucur la fel de mult cum mă bucur de podcastul ăsta, cum mă bucur de celelalte materiale care au făcut sute de mii de vizualizări, mă bucur la fel de mult de materialul ăsta, pentru că știu că e nevoie de el, știu că un părinte care este în derivă, nu știe dacă să-și vaccineze copilul sau nu, se va uita la el și va învăța ceva, va lua o decizie care e corectă pentru el, știu că e un material care are sens și o să își tot facă sens, o să-și cumuleze acest sens de-a lungul anilor și eu sunt la fel de satisfăcut. Adică indiferent dacă are 3 mii de views sau 300 de mii de views, încerc să nu mă bucur de numărul mare de views și asta e o chestie. Adică încerci să nu te bucuri foarte tare de bifă și de reușită, ci să te bucuri în fiecare zi de ceea ce faci.
Alexandru Codiță: De faptul că ai realizat materialul și că l-ai postat.
Dr. Mihail: Da. Și atunci, faptul că nu te simți tu satisfăcut de o realizare fizică, concretă, a sălii respective, probabil că înseamnă, adică poate să însemne cumva același lucru. Adică cred că e mai benefic să apreciezi, cum zic, cred că e mai benefic să te bucuri la finalul unei zile în care te culci când construiești sala aia, când continui să construiești, construiești proiectele…
Alexandru Codiță: Da, da, da, ești în viață atunci, când ești în mijlocul procesului, ești în viață, te culci și te trezești cu același gând. Asta trebuie să apreciezi, că sala e făcută, că e acolo, că e în picioare, Doamne ajută, mulțumesc lui Dumnezeu că e acolo, lucrurile merg bine. Și fi atent, fi atent, vreau să discut o chestie, n-am început să o abordăm atunci, vorbeam de oamenii aceia care sunt în pat și nu se pot ridica, știai? Oamenii aceia, poate să fie ori o femeie ori un bărbat, și atunci, modul în care îi ridici din pod este complet diferit, pentru că eu am observat o chestie, stările acelea se tratează identic și la femeie și la bărbat și mie mi se pare că e o greșeală. Nu am o specializare, n-am nimic, e pur și simplu un gând al meu, dar vreau să-l expun și să-l manifest, mie mi se pare că în momentul, adică practic ce se întâmplă? În momentul în care un om e afectat și e la pat și suferă, exact cum am spus și eu, noi ca oameni prin empatie simțim nevoia să-i fim aproape și să-i oferim iubire, și cât mai multă iubire, și grijă și să-l lăsăm să fie, să se facă bine, mereu să avem grijă să nu facă, lasă că fac eu, știi? Mie mi se pare că în momentul în care îi faci treaba asta unei femei, e bine, e ca și cum ai uda o floare, știi? Și înflorește. Dar mie mi se pare că în momentul în care faci treaba asta unui bărbat, mi se pare că îl ucizi ușor și se transformă ușor într-o victimă și chestia asta am remarcat-o tot tot prin vizualizarea propriei persoane, pentru că atâta timp cât am avut-o pe fosta mea prietenă care de fiecare dată mă lua afară, îmi făcea duș, îmi făcea, hai să mâncăm, hai să facem, hai să dregem, hai la antrenament, eram o victimă care așteptam de fiecare dată colacul de… Eram o victimă, așteptam colacul ăla de ajutor, hai să facem, hai să alea, și-mi plăcea zona aia acolo, în zona aia de confort, unde avea cineva grijă de mine. În schimb, în momentul în care am luat-o pe drumuri diferite și eu am rămas în continuare cu acea stare, poate puțin îmbunătățită datorită ei, dar eram singur, atunci mi se pare că s-a trezit monstrul ăla, animalul ăla din mine care m-a făcut să ies din zona aia de acolo, să nu mai stau în pat, să m-apuce nervii ăia, știi? Mi se pare că noi ca bărbați, de multe ori, ca să putem să depășim anumite momente, trebuie să ne luăm toată durerea și frustrarea respectivă, să o transformăm în nervii ăia productivi, boost-ul ăla, știi? Adică, chestia asta am luat-o în primul rând, am văzut-o la mine, că asta m-a ajutat, și vorbea și un psiholog într-un podcast, cred că chiar la Andrew era invitat, nu mai știu exact, și vorbea exact pe treaba asta, de cum să tratezi aceste stări. Și tot Andrew spunea, a fost, știi faza aia cu… în al doilea război mondial, mi se pare, s-au întors foarte mulți soldați în Anglia, o știi?
Dr. Mihail: Nu.
Alexandru Codiță: S-au întors foarte mulți soldați, traumatizați, stăteau la spital, nu mai aveam niciun scop, pentru că ce se întâmplă? Majoritatea bărbaților, în al doilea război mondial, și-au luat un scop și o cauză foarte importantă, anume de a apăra țara. Și atunci, noi, ca bărbați, oricât de rău ai fi tu și la pământ, în momentul în care primești o cauză și un scop, te ridici și faci treaba asta. Oamenii s-au dus în al doilea război mondial, s-au întors de acolo vraiște, traumatizați, nu mai erau capabili să facă nimic, toți la pat. A fost un cutremur foarte mare și aveau deficit de oameni. Și oamenii au luat rezerviștii și toți care erau prin spitale, pe acolo, tot ce erau, să-i pună la treabă, să dărmă, să caute victime și așa mai departe. Majoritatea bărbaților care erau incapabili psihic să facă orice, nu mai aveau motivație, nu mai aveau nimic, oamenii s-au ridicat și au început să conducă ambulanțele ca niște oameni total normali, pentru că au primit un scop și o cauză. Și asta, cred eu, că ne ridică pe noi ca și… Adică, uite, eu, de exemplu, când vorbeam de sală, eu realizez multe lucruri în timp ce le vorbesc, știi? Și când vorbeam de sală, procesul în sine de a face sala aia a fost cauza mea atunci și scopul meu atunci. Și chestia aia m-a ridicat din pat și m-a făcut să-mi fac un duș, m-a făcut să-mi fac mâncare, m-a făcut să mă antrenez, m-a făcut să muncesc pentru că eu îmi doream o sală. Și am început să fac procesul, știi? Și mie mi se pare că, ca bărbat, dacă ești acolo jos, ți s-a întâmplat ceva și ești down, rău de tot, trebuie să te agăți de ceva.
Dr. Mihail: Cred că ai dreptate, cred că lucrul ăsta se potrivește anumitor oameni, e foarte important totuși de unde vii și cum ai fost construit, știi? Pentru că nouă ni se pare că suntem așa cum suntem pentru că așa suntem noi, dar noi de fapt am fost construiți și extrem de influențați de societatea în care trăim. Noi trăim într-o societate heteronormativă, așa se cheamă, în care bărbatul este provider, vedem asta în familie, poate creștem în familie de genul acesta, bărbatul e ăla care trebuie să fie tare, uite, o chestie cu care nu sunt de acord, cred că e foarte dăunătoare când se spune că bărbatul n-are voie să fie supărat, să aibă depresie, nu ești bărbat, tu trebuie să te lupți. Chestia, asta de multe ori ne afectează pe noi ca bărbați, știi? Și dacă tu vii dintr-o societate, trăiești într-o societate heteronormativă, trăiești într-o societate în care ți se spune că tu ești bărbat, tu ești provider, trebuie să fii puternic, e posibil că asta să funcționeze la tine, să fie un cârlig pentru tine, poate și pentru mine, poate și pentru alții care se uită la noi care au trăit în această societate, să fie un cârlig care te ajută, care te ridică din pat, adică te gândești, ok, așa am fost programat, ăsta e momentul în care sunt singur, ăsta e momentul în care trebuie să mă duc în această direcție. Totuși, e posibil să existe oameni care sunt, din contră, cărora această heteronormativitate și acest mod de a gândi le dăunează, știi? Există, sigur, există bărbați care nu vor să fie provider, care au nevoie de empatie, care au nevoie de cineva la pat, dar ei se gândesc, băi, nu e, trebuie să fiu singur, trebuie să mă ridic, știi? E posibil să nu poată să facă asta, știi? Și atunci, e foarte… și de-asta există această știință a psihologiei și de-asta există, nici măcar nu ai cum să scrii o carte de psihologie care să se aplice la toată lumea și de-asta, cumva, oamenii fac psihoterapie unu la unu. Nu faci, nu există un psihoterapeut la 30 de persoane. Și de-asta, de foarte multe ori, psihoterapeutul poate nu te înțelegi cu el, nu ai chimie cu el, nu este în stare să empatizeze cu tine, să simtă durerea sau conflictul în interior și să te ajute. Adică, lucrurile sunt atât de complexe, dar în mod cert, ceea ce zici tu, știi? Și de-asta apar, și în social media și peste tot apar, nu zic, foarte multe controverse fix pe tema asta. Sunt oameni care vin pe net și zic, ce ai, frate, depresie? Nu există depresie. Eu când știam că trebuie să aduc, să fiu provider, să fac bani, să aduc bani în casă, nu era loc de depresie. Și eu îl cred că, eu îl cred că la el a funcționat, pentru că construct-ul lui, aluatul lui, așa a crescut el, ăsta e cârligul care îl ridică. Adică, depresia nu era ceva acceptat în mediul lui, am mai spus asta și într-un alt podcast, în cărțile de psihiatrie din timpul comunismului, depresia era descrisă într-un singur paragraf că este o boală a burgheziei, dacă n-ai ce face și așa, ai depresie, în schimb, poporul comunist, în momentul în care are depresie, ia o vodka, dansează la muncă și nu există depresie. Și probabil că dacă ești crescut în felul ăsta, pentru tine funcționează. Este însă periculos să vii în mediul online și să o spui ca pe un adevăr absolut, pentru că există oameni la care asta nu funcționează. Există oameni care au nevoie de empatie, care…
Alexandru Codiță: Da, da, da, depinde foarte mult de fiecare. Știi, la mine am văzut că am mers și, de exemplu, mă mai uitam și pe la copiii mei pe care îi mai am pe la sală, ăștia mai mari, 17-18 ani, deja au dat piept în piept cu viață, majoritatea, știi? Și când îi văd pierduți, de exemplu, uite, l-am avut așa pe un copil, avea 18 ani, era ușor pierdut în viață, probleme acasă, a venit o bolă neprevăzută în familie, știi? Și copilul era total debusolat. Eu atunci mă pregăteam pentru meciul din Timișoara și când l-am văzut așa, am încercat să-i dau un scop. Și am zis, băi, Rareș, uite, eu am nevoie de tine în fiecare luni, miercuri și vineri la antrenament să-mi fii partener de sparring. Adică am nevoie de tine, ai 85 de kg, ești înalt, ești exact cum o să fie adversarul meu, eu am nevoie de tine. Îți jur, copilul ăla atunci a fost cel mai fericit 2-3 luni de zile cât a avut scopul ăla și pe urmă, omul își căuta un scop continuu, adică și-a dat seama, știi? Și de asta nu e bine să generalizăm, știi?
Dr. Mihail: Corect, asta este indubitabil. Adică scopul, scopul este cumva o esență a vieții. E și o carte care e scrisă de Viktor Frankl, deci e una din cărțile mele preferate, se numește Omul în căutarea sensului vieții și teoria lui, el așa își trata pacienții, inclusiv de depresie, prin terapie încercând să le inducă un scop. Adică există, de fapt… Cred că e un fel, un fel de teorie ocupațională, cred că, cumva, nu? Adică să le dau un scop, să le dau ocupație, să nu mai avă timp, exact ce vorbeai tu cu comunismul. Și el a definit scopul în viață ca fiind, el cumva l-a împărțit în 3 categorii, un scop poate să fie să creezi, fie că tu creezi o operă de artă, fie că tu creezi o sală sau un curent sportiv, adică o creație pe care o faci, un alt scop poate să fie acela de a savura creația cuiva, adică un scop în viață poate să fie să te bucuri de operele de artă create de alții, sau să asculți muzică, să citești, ăsta poate să fie un scop și nu cred că, adică le poți avea pe toate 3 și un alt scop pe care l-a observat, că este foarte important în, cumva, sănătatea mentală a oamenilor este să ai grijă de cineva. Spre exemplu, ce a observat el în, să zic, în practica lui e că oamenii care au grijă de cineva bolnav, nu ajung cumva să facă depresie sau au o rată mai mică, hai să zicem, de depresie, având un scop de a îngriji pe cineva și are câteva exemple în carte foarte mișto în care descrie cum reușea, tot așa, vezi, printr-o ingeniozitate și a înțelege, cumva, psihologia din spatele pacientului său, avea după al doilea război mondial, el este un om care a scăpat din Auschwitz, deci el a fost închis în Auschwitz, a scăpat din Auschwitz și după aia a devenit profesor în psihiatrie în Viena, adică, mă rog, e unul din, să zic, top psihiatrii vienezi care au trăit vreodată. Și povestește un caz în carte despre o, e un mind twist din ăsta foarte interesant, despre un pacient, nu știu dacă era femeie sau bărbat, parcă era o femeie care-și pierduse soțul în război și a venit la el cu depresie și a spus, ei, eu nu mai pot trăi așa pentru că mi-am pierdut partenerul, și el i-a zis, ok, ți-ai pierdut partenerul, dar gândește-te că poate că așa a fost să fie, poate că scopul tău este să rămâi tu aici în timp ce el nu e, dacă ar fi fost altfel, pe el l-ar fi durut foarte tare, poate că scopul tău este acum să-l salvezi pe el de durerea asta și tu ai fost ce a aleasă să rămâi aici, pentru că el n-ar fi putut suporta durerea pierderii tale și atunci, tu ți-ai pierdut partenerul, dar e un mind twist în care te gândești, ok, dar totuși am un scop, am rămas aici, ca să nu sufere el durerea pe care o sufăr eu, și asta te scoate din durerea respectivă și te face să o digeri, printr-un singur, e un scop, și ăsta e un scop, cum să zic, fictiv cumva, știi? E un scop nepalpabil, nu este un scop cuantificabil în ceva, dar da, adică scopul în mod cert este esențial în ridicarea din pat.
Alexandru Codiță: Da, colacul ăla de care trebuie să te ții puțin, știi? Să te miște puțin de acolo din mâlul ăla în care ești, cred că te ajută. Cred că e cumva diferit pentru toată lumea.
Dr. Mihail: Pentru toată lumea, da, diferă, dar ca să rezumăm puțin ce am discutat astăzi, cred că în primul și în primul rând, hai să luăm studiul în care ești în cel mai rău caz, adică ești la pat, nu mai găsești motivație să mănânci, nu mai găsești motivație să te ridici, să te speli și așa mai departe, exact modul în care eu am fost, știi? Exact cum eram când nu mai… nu știam cine e Codiță Alexander, adică a dispărut luptătorul. Cine e Codiță? Ce facem acum? Știi? Ok, nu mai ești luptător. Și ajungi în pragul ăla în care ești cel mai jos din viața ta, adică eu acolo am fost, n-am fost niciodată acolo și am promis că nu o să mai întorc acolo, e cumplit. Să zicem că ești în punctul ăla. Ce ar trebui să faci în primul rând? E clar că în momentul în care ești acolo, în primul rând creierul tău e setat doar pe dopamina aia cheap de care noi vorbeam. Adică îți găsești fericirea în lucruri mărunte și te bucuri la dulciuri, te bucuri la țigări, te bucuri la un alt viciu, depinde ce, unde ești tu atunci, știi? Ideea e că tu trebuie să realizezi că chestiile alea, dopamina aia mică, nu face nimic decât să-ți mai bată încă un cui care te ține acolo, știi? Adică, tu vrei să ieși de acolo, fiecare țigară fumată, fiecare fericire măruntă, mai bagă încă un cui și te ține lipit de pământ, stii? În momentul în care începi, eu atunci am încercat să elimin mai întâi sursa de dopamină cheap. Adică am zis, bă, nu mai pufăi, bă, nu mai fac asta, bă, nu mai fac asta. Dar nu puteam, pentru că creierul meu tânjea după chestia aia, el nu avea o altă variantă de fericire, el era acolo. Și ce sfat mi-aș fi dat eu mie atunci când eram în pat este exact ce am spus la începutul podcast-ului și anume, nimeni nu o să vină după tine. Adică trebuie să realizezi și să vizualizezi că dacă tu nu faci pasul de a te ridica din pat, o să rămâi acolo toată viața ta. Și asta e cel mai important lucru, adică în momentul în care tu ca om, ca entitate, ești pus în fața acestui lucru și cineva îți spune chestia asta și începi să o realizezi și îți spune clar, băi, tu dacă nu faci tu cu mâinile tale treaba asta, nu o să o facă nimeni pentru tine și o să rămâi aici toată viața ta. Asta trebuie să reflecte oricât ar fi nevoie, adică omul ăla care e în pat și nu reușește să se ridice, trebuie să reflecte asupra vorbelor ăstora până reușește să facă ceva. Adică, băi, dacă eu nu o fac, nu o să o facă nimeni. Băi, dacă eu nu o fac, nu o să o facă nimeni.
Dr. Mihail: Și făcând, adică trebuie să din nou să punctăm. Făcând înseamnă ori că te duci și faci un duș, ori că te duci la sală, ori că te duci să cauți ajutor…
Alexandru Codiță: Să stai la etajul 4 și să cobori cele 4 etaje și să urci înapoi la apartament.
Dr. Mihail: Sau fie că te duci și cauți ajutor efectiv la un profesionist, la un psihoterapeut sau la un psihiatru, știi, psihiatria e atât de… devine din ce în ce mai puțin stigmatizată, dar încă este foarte stigmatizată. Băi, dacă ești la pat, ok, ai încercat, ai încercat duș rece, nu a funcționat, fă-o tu pentru tine, du-te la un psihiatru, e posibil să-ți dea niște pastiluțe care sunt… care să te ajute să te duci la sală și după aia să reușești cu ajutorul lui să scapi de ele, știi, dar într-adevăr, indiferent de ce ai face, trebuie să faci acel prim pas, deși e, cred că e cel mai greu pas, oricât de mic, e cel mai greu pas.
Alexandru Codiță: Ăla, primul pas, e cel mai greu în orice lucru, adică și când te duci la mare, de exemplu, e greu până intri în apă, că pe urmă te obișnuiești cu ea, știi, la fel în piscină, e greu până intri, că pe urmă nu mai ieși din apă, știi, adică chestia aia, sau cu copilul mic când vrei să-i faci o baie, e greu până îl bagi acolo, că pe urmă e greu să-l mai scoți, știi, adică primul pas e cel mai dificil lucru, dar ce m-a ajutat pe mine să mă ridic de acolo, a fost exact vocea asta care mi-a rămas în cap și jur că în fiecare dimineață și fiecare seară mă trezeam cu ea, dacă eu mâine nu o să fac ceva, eu o să rămân aici, dacă eu mâine nu o să fac, eu o să rămân aici, o să încep să fumez, o să încep să beau, adică îmi dădeam numai filme de astea și efectiv pe mine m-a ajutat să zic, băi, e timpul să fac ceva și simplul fapt că într-o dimineață, eu mă trezeam și stăteam în pat, nu mă ridicam, mă trezeam la 11, 12, la prânz și stăteam acolo până la 4-5, știi, efectiv stăteam acolo.
Dr. Mihail: Cumva cam asta e definiția depresiei.
Alexandru Codiță: Stăteam acolo, nu puteam să mă ridic și abia așteptam să mă culc din nou. Adică așteptam, din nou, să mă deconectez de la realitate și să mă culc, știi? Și pentru mine a fost, adică asta încerc să le spun oamenilor, orice pas mic, oricât de mărunt, e o victorie. Adică faptul că tu, normal, te trezeai la 12 și până la 4 nu te ridicai din pat, faptul că tu la 12 te ridicai și ți-ai făcut un duș, ăia e o victorie mare. Faptul că tu te-ai ridicat și ți-ai făcut pentru prima oară o limonadă, e de ajuns să storci lămâia aia, să o strângi, să ți-o pui în apă, ai făcut ceva pentru tine, te-ai iubit azi, e bifă, știi ce spun? E foarte important, pentru că ei zic, ah, eu sunt la pat și n-am fost la antrenament, tot o lepră sunt, știi? Băi, nu, eu, de exemplu, sunt mândru de om, adică eu dacă m-aș întoarce la mine când eram atunci în pat, faptul că m-am trezit de dimineață și m-am dus să-mi fac un ou în tigaie, aia e o victorie, am urcat Everestul, adică eu 3 luni de zile muream de foame dacă nu era fata ea să-mi facă de mâncare, eu după 3 luni de zile m-am dus și mi-am aruncat un ou în tigaie. Într-adevăr, apoi m-am pus înapoi în pat și m-am culcat, dar mi-am făcut tigaia aia, și a doua zi m-am dus și mai mi-am pus încă o dată ouă la în tigaie, și a treia zi la fel, și am implementat o rutină, am început să mănânc dimineață, după ce am făcut mâncarea, am pus mâncărica în mine, ce am zis, hai să mă plimb puțin, victorie, am mers, știi, adică trebuie să te bucuri de orice pas mic, noi suntem cei mai mari critici ai noștri, adică mie mi se pare chestia asta, adică vrei să atingi perfecțiunea aia mereu și perfecțiunea aia te distruge, te distruge de fiecare dată, de exemplu, cea mai bună pregătire a mea am avut-o anul ăsta când m-am bătut la semi-pro, pentru că pentru prima dată în viața mea nu m-am stresat. Până atunci eram mereu stresat și nu puteam să mă bucur de drum. Mereu eram stresat să am vitaminele, să am proteina, să am aia, să am aia, să am vibe-ul ăla la antrenament, să fiu fresh, dacă mă durea ceva mă lua capul, mă duceam la masaj, făceam o mie de masaje până la antrenament, știi, dar la pregătirea asta pe care am avut-o anul ăsta, cumva prin prisma maturității, probabil, nu știu, față de cum eram când eram copil, băi, mă bucuram de fiecare lucru.
Dr. Mihail: Și vreau să te întreb, totuși, cum împaci cele două voci? Pentru că pe de o parte ai zis că în momentul în care erai cel mai jos, îmi parea vocea aia care, după cum o descrii tu, pare foarte critică, pare foarte critică, adică, gen, băi, dacă nu, rămâi acolo, adică pare ori așa, ori așa.
Alexandru Codiță: E mai mult o critică constructivă, să știi, că nu mă ceartă. Adică nu e la modul să mă jignească, nu e o voce care îmi spune, ești ultimul om că stai în pat, mie mi-e rușine de tine, nu e direcția aia, că mulți oameni au și chestia asta, de se critică în exces. E mai mult o voce constructivă a unui prieten drag ție, știi, sau mai mult a unui părinte. E vocea aia de părinte care îți spune, băi, tu dacă nu te ridici, adică e efectiv vocea lui maică-ta, care îți spune că nu te iubește nimeni pe planeta asta, mai mult decât tu iubesc părinții tăi, știi, și să-ți spună părintele tău, băi, mamă, tu dacă nu te ridici de aici, eu n-am cum să te ajut, oricât aș vrea, n-am cum să… Adică e genul ăsta de voce, nu-ți imagina o voce agresivă. E o voce docilă care are grijă de tine, adică care te vede din spate, știi? Adică vocea aia care era în capul meu, exact chestia asta, era cumva asociată cu mama, băi, mamă, tu dacă nu te ridici de aici, eu n-am cum, oricât vreau, mi-aș da carnea după mine să pot să ajut, băi, ridică-te, apoi vine cealaltă voce care e la fel de blândă, știi? Adică practic cred că trebuie să te ridici cu două voci blânde, oricât de tanc ai fi, tu ești vocea aia care îți spune, băi, mamă, ridică-te că doar tu poți, și pe urmă e vocea aia care te felicită exact cum feliciți copilul pentru muncă, știi? Adică, bravo, ai mâncat azi, bravo ai făcut chestia asta, bravo ai făcut chestia asta și pe urmă…
Dr. Mihail: Super tare, da, super tare.
Alexandru Codiță: Și pe urmă, cel mai important lucru pe care eu îl văd este să te uiți în spate, știi? Că pe mine, ca orice om, te mai apucă stările astea puțin nasoale, chiar dacă totul merge perfect în viața ta, exact cum ziceai și tu, știi? Mie mi se mai întâmplă, adică deși am totul perfect în viață, mi se pare că totul e ok, câteodată ajung seara obosit acasă și am o stare de tristețe, neînțeleasă, pur și simplu, știi? dar parcă o depășesc mai ușor față de cum o depășeam înainte, adică clar procesul de vindecare nu e atât de rapid, rămâne, și gândurile probabil îți dau niște trigger-e anumite chestii, ajung seara obosit, probabil asociam cum era în Moldova, habar nu am exact ce se întâmplă, dar ajung seara acasă în unele seri, deși ziua mea a fost perfectă în toate punctele de vedere, ajung și mi-o dă un film de tristețe.
Dr. Mihail: Probabil că accepți starea asta acum?
Alexandru Codiță: Da, și știi ce m-a ajutat, tot așa? Vizualizarea. Acum doi ani de zile, de exemplu când venea starea asta peste mine, mă apuca plânsul și mă culcam exact așa, trist, știi? În schimb, acum o depășesc, exact ca și cu apa rece, m-am obișnuit cu starea și reușesc să o depășesc mai ușor, adică când am intrat prima oară în apă rece, am dus un meci cu mine acolo 30 de minute să-mi revin din tremurat, acum când mă pun în 10 secunde, nu mai tremur, deja mi-am calmat pulsul, exact asta se întâmplă și cu chestia asta, știi? îți dai seama de progres în momentul în care te uiți în spate, știi că multă lumea are impresia, de exemplu, dom’le, gata, m-am vindecat, sunt complet normal, nu mai plâng noaptea, nu mai am nimic, și peste 6 luni de zile îl ia iar o stare nasolă, ce face, mă, iar a venit peste mine? Iar am preluat stările astea, știi? Dar tu trebuie fii conștient și recunoscător că acum 6 luni de zile plângeai când se întâmpla chestia asta, în schimb, acum, pur și simplu încerci să găsești tu cauză și te gândești, bă, dar, oare ce m-a trigger-uit? Oare ce s-a întâmplat? Ce m-a întristat de am ajuns acasă și sunt așa, știi? Și încerci să cauți în trecut. Și din nou trebuie să te apreciezi pentru că este o evoluție clară față de cum reacționai acum 6 luni și cum reacționezi acum. Adică pe mine, treaba asta mă ajută mult de tot, știi? Recunoștința asta din evoluția mea, știi? Mă ui la mine de fiecare dată și mă analizez. Bă, acum 6 luni de zile când mi s-a întâmplat, nu știu, mi-a plecat antrenorul de la sală, reacționam așa, eram distrus, nu știam ce să fac. Acum când mi s-a întâmplat treaba asta, uite că am reacționat altfel. Adică mereu trebuie să faci o paralelă între tine de azi și tu acum câțiva ani să vezi, adică, bă, dacă mi s-ar fi întâmplat treaba asta acum 5 ani, cum reacționam? Și în momentul ăla, realizezi progresul. Adică vezi cine ești azi și cine erai atunci. Știi? Eu mereu îmi iau situațiile actuale și fac contrastul ăsta.
Dr. Mihail: Să știi că asta o să împrumut din podcast-ul de astăzi, o să împrumut roata de rezervă, mi-a plăcut foarte mult, mi se pare, e reconfortant, mi-a plăcut promisiunea și încercarea creșterii încrederii în tine însuți, ce îți propui, aia să faci, și partea asta cu vizualizarea, care se duce în atât de multe arii, adică poți să-ți vizualizezi ziua, poți să-ți vizualizezi programul, poți să-ți vizualizezi evoluția, poți să-ți vizualizezi stările și să le compari și să ai cele două voci, una care să te încurajeze să faci lucruri și a doua care să te felicite pentru parcurs, pentru ce ai făcut.
Alexandru Codiță: Cred că ăsta, de fapt, este cel mai important lucru, conștientizarea. Adică mie mi se pare că conștientizarea este singurul lucru care te ajută pe tine să vezi dacă te duci în direcția bună sau în direcția rea ca și om, ca și calitate a vieții, știi? Adică să conștientizezi situația în care erai, bă, acum doi ani eu mă duceam în fiecare zi și alergam dimineață, acum fumez o țigară, bău, ai pus cele două pe paralele și atunci vezi, băi, eu ce fac? Eu ar trebui să mă duc în sus cu viața mea, nu în jos. Adică eu am înlocuit în obicei sănătos cu un obicei prost. E clar că ceva am făcut greșit, știi? Vizualizarea și apoi conștientizarea.
Dr. Mihail: Și apoi includerea, să zic, cu unor lucruri simple în rutină și transformarea lor în rutină. Adică da, să zicem, ca să continui exemplul tău, anul trecut alergam fiecare zi, acum fumez, hai să zicem că de acum o să încep să fumez, dar nu fumez acasă, fumez în parc. Asta înseamnă că trebuie să mă îmbrac dimineață, mă duc în parc, dau o tură de parc și fumez acolo. Și poate în două săptămâni o să mă duc să dau tura de parc fără să mă fumez.
Alexandru Codiță: Și uite, dacă toți suntem aici, înainte să încheiem, vreau să-ți las o chestie pentru oamenii tăi care te urmăresc, vreau să le las ce trebuie să implementeze, adică cum să implementeze și ce trebuie să implementeze, chiar vreau să le dau chestia asta for free, știi? Mulți oameni au plătit pentru ea din programul meu, dar chiar vreau să dau chestia asta pentru că salvează vieți, adică chiar salvează vieți când ești acolo, jos. Cum am reușit eu să schimb ăia 50 de oameni din cei 250 de oameni? Le-am dat o rutină în felul următor, puteți să luați notați cu pixul, efectiv, deci primul lucru pe care îl faci, ca să poți să-ți revii oricât de rău ai fi, începi mai întâi, îți alegi ori fasting-ul, ori plimbarea de dimineață. De cele mei multe ori plimbarea, nu de dimineață, când te trezești tu, dimineața relativ, poate să fie dimineața la prânz sau seara, dar ce mai interesează pe mine, îți alegi, ori faci fasting-ul, ori faci plimbarea când te-ai trezit, pe stomacul gol, multora li se pare greu fasting-ul, multora li se pare grea plimbarea, știi? Îți alegi una dintre ele, ăsta e primul cu care începi, în rest, faci tot ce vrei tu, bea, fumează, mănâncă, faci vicii și așa mai departe.
Dr. Mihail: Deci primul lucru, ori te trezești, ori continui fasting-ul? Cât îl continui? Care e prima oră la care mănânci?
Alexandru Codiță: Nu contează prima oră, fasting-ul, adică eu îl încep, adică le dau oamenilor portiță între 12 și 16 ore, cu asta să înceapă. Dacă nu ești pregătit să faci fasting-ul de 16 ore și ești o persoană slab disciplinată, începi cu 12 ore.
Dr. Mihail: Sau te duci să te plimbi.
Alexandru Codiță: Sau te duci să te plimbi, da. 30 de minute, 20 de minute, să fie peste 15 minute, știi? Dar rata cea mai bună de succes a programului va fi în funcție în felul următor, că așa a mers. Ai să implementezi fasting-ul, nu contează câte săptămâni sunt la dispoziție să-l implementezi, faci fasting-ul prima oară. Poate să-ți ia o săptămână, poate să-ți ia trei zile, poate să-ți ia două luni să te obișnuiești cu el. În momentul în care nu îl mai consideri un stres și nu te mai agiți atât de rău cu ore, cu mamă, că stai că-mi e foame, că nu știu ce, că nu știu cum, scapi de sevrajul ăla, ăla este momentul în care ești pregătit să mai adopți încă o rutină. Și atunci, faci fasting-ul, 3 săptămâni, cât e nevoie, faci fasting plus plimbarea când te-ai trezit. Plimbarea, de exemplu, oamenii se frustrează pentru că eu le-am zis că trebuie să facă 40 de minute de plimbare. Și ei, de exemplu, n-au timp să facă și fac 20 de minute și încep și se gândesc că nu e suficient, că nu știu ce, nu știu cum. Plimbarea aia e suficientă și dacă cobori patru etaje, cobori și faci. Deci, ca să ieși de acolo din zona aia, rutina e în felul următor: primul pas, fasting, al doilea pas, mers, al treilea pas, să începi să-ți faci duș, nu cu apă rece, blana, aici e la fel, oamenii nu pot să adopte stilul ăsta cu dușul pentru că sunt extremiști, adică omul vrea să ducă să-l dea blană și pe urmă să intre în el, bă nici eu nu fac asta, care fac baie rece de mult timp, adică, uite, cum să te adaptezi la dușul rece, de exemplu, că ăsta e al treilea pas, fasting, plimbare, și pe urmă, dușul rece. Nu te duce cu el blană, e imposibil, mori. Te duci cu el, îți faci dușul tău cald, pe urmă, te duci cu el la jumătate unde e apa călâie pe care o poți tolera, apa din piscină, să zic vara, știi, exact apa aia care e ok, îți bagi capul, te învârți puțin acolo 10 secunde, pe urmă, o frimitură, dai ăla puțin de tot mai jos să se schimbe puțin temperatura apei din nou, mai faci o piruetă, mai mergi cu el, mai mergi cu el, momentul în care e suficient de rece, nici n-ai ajuns la final, te-ai oprit, gata, a ajuns pentru azi, știi? Deci, fasting, cardio, apoi implementezi dușul rece, fiecare rutină în parte cât e nevoie, dacă ai nevoie de 6 luni pentru fasting, fă-o, oricum o să ai ani de zile care o să urmeze rutina, știi? Deci fasting, mers afară, după care dușul rece.
Dr. Mihail: Fasting, mers afară, dușul rece, apoi schimbat o singură masă, oricare vrei tu, o schimbi, restul îl lași la fel. Când te-ai acomodat cu masa respectivă, adaugi încă o masă, pe urmă adaugi un antrenament.
Alexandru Codiță: Ideea e să dai timp suficient fiecarui lucru în parte, pentru că mulți se ceartă, adică eu le-am zis, de exemplu, băi, în două săptămâni trebuie să implementezi fasting-ul, știi? Omului după două săptămâni în continuare îi e foame și nu reușește să scape de sevraj, și atunci, omul vrea să fie perfect și zice, băi, mie nu mi-a ieșit cu fasting-ul, nu-mi merge, gata, mă las, și revine acolo. Dă-ți timp suficient, accepte-te, dă-ți timp suficient în orice chestie, dar fasting, plimbare, apă rece și, pe urmă, înlocuiești o masă. Și, pe urmă, singur creierul nu mai vrea să mai mănânce o altă masă boschetară după ce a mâncat super sănătos dimineața, știi? Chestia asta, la mine, a mers perfect și n-a mers la modul doar că i-am schimbat. Am avut niște transformări cu ei excepționale, de la modul până l-am și întrebat, zic, bă, tu sigur n-ai avut și vreun doctor de te-a înțepat pe undeva în procesul ăsta al meu? Că prea ai bubuit tu așa deodată, știi? Dar nu, omul a respectat 100% tot ce i-am dat și, efectiv, a avut cea mai bună transformare pe care eu am avut-o ca și antrenor în viața mea. Adică e o transformare de… În doar 4 luni de zile, omul arăta total diferit. Adică eu, care i-am dat programul, l-am întrebat dacă omul s-a dopat sau nu, la modul ăla. Și omul, pur și simplu, doar a vizualizat. A zis, băi, în timp ce mă duceam dimineața și mă plimbam, eu vizualizam sângele cum circulă prin mine, cum mă curăță, oxigenul care se duce. În timp ce făceam fasting, simțeam, vizualizam cum mi se topește grăsimea. Vizualizarea, orice lucru pe care îl faci, trebuie să vezi ce se întâmplă, știi? Adică le mai spun copiilor mei la lupte, că ei de obicei vin obosiți de la școală, de la meditație și așa mai departe, și mulți dintre ei sunt competitori, se bat, ne reprezintă sala la campionate națională și așa mai departe. Și lucrează foarte lent. Le dau tehnica și zici că pictează, știi? Bau, bau, bau. Și eu le spun, zic, bă, tu dacă lucrezi așa la antrenament, tu vizualizează că tu în meci nu o să ai explozia niciodată să dai bau, bau, bau în timpul meciului. O să faci la fel. Și atunci, eu le spun, în timpul meciului, în timpul antrenamentului, trebuie să vizualizezi că tu ești în meci. Și fiecare combinație și serie și tehnică pe care o execuți, de exemplu, îți dau să faci 100 de intrări pe coapsă. Tu nu faci 100 că ești la antrenament și că eu ți-am dat 100 și că contează să îndeplinești cele 100. Tu fiecare intrare pe care o faci, ești cu ăla față în față, tu fiecare intrare o vizualizezi că ești în meci și sunt ultimele 5 secunde și intrarea aia trebuie să fie ultima intrare din viața ta care îți schimbă meciul. Și atunci, fiecare intrare din alea 100 trebuie să fie ca ultima ta intrare care poate să-ți salveze meciul.
Dr. Mihail: Știi ce spun? Cam așa trebuie să facem și la sală, nu? Să împingem ca și cum ar fi ultima.
Alexandru Codiță: Exact! Și în momentul în care am aruncat bomba asta de înțelepciune în sală, s-a schimbat totul la mine în sală. Adică copiii, le-am zis, băi, decât să faci 100 de intrări în 3 minute, fă-mi 10, dar alea 10 să… Și ultima celulă din corpul tău să muncească pentru ele, și în felul acesta îți garantez că orice tehnică pe care o vei face în competiție, o vei face la capacitate și explozie maximă. Și chestia asta e la fel, cu vizualizatul. Mi se pare că totul în viața noastră se învârte în funcție de vizualizare. Adică trebuie să înțelegi de ce faci asta, de ce am venit azi aici, de ce m-am dus acolo, de ce am făcut aia. Mi se pare că trebuie să găsești scopul în orice chestie. Absolut orice.
Dr. Mihail: Zi-mi, te rog, înainte de încheia, unde te pot găsi oameni? Sală, ce planuri ai?
Alexandru Codiță: Oamenii momentan mă pot găsi în Vâlcea. Avem o sală în Horezu şi una în Râmnicu Vâlcea.
Dr. Mihail: În București când veniți?
Alexandru Codiță: În București, sincer să fiu, cred că o să vin destul de târziu. Pentru că vreau mai întâi să-mi fac ciorchinele mele în comunitatea mea acolo. Momentan m-am ancorat, deși sunt bucureștean crescut la București, get-beget, cu totul. Îmi place foarte mult Vâlcea și vreau să extind acolo pentru că am foarte multă susținere din partea instituțiilor și scopul meu acum este să mă dedic copiilor. Adică în ultimele șase luni de zile am tot fost cu campania anti-violență prin școli, le-am discutat cu copii și așa mai departe, și modul în care te apreciază și te respectă niște copii nu poate să o facă nimeni. Oamenii mă pot găsi pe Instagram, Codiță The Beast, unde mai împărtășesc anumite secrete, dar le găsesc la tine oricum, că ai dat cu tot ce se poate, le au la tine. Și un alt lucru pe care vreau să-l spun părinților, dacă tot suntem aici că se uită foarte mulți oameni în vârstă la noi, este foarte important să-ți duci copilul la un sport, chit că-l face de performanță sau nu-l face de performanță. Este foarte important pentru că eu am observat că în lupta asta mea cu a duce copiii la sală, problema nu este la copil. De exemplu, am avut o activitate în mall și aveam saltelele puse în mall și antrenam copiii. Copilul voia să intre pe saltea, dar părintele îl lua și îl tragea de mână și urca la food court sus și mânca KFC, ca să-ți dai seama. Deci copilul voia să se antreneze, nu costa nimic, scria clar, antrenament gratuit, copilul voia să intre pe saltea să vadă ce facem noi acolo și părintele nu-l lăsa, probabil din cauza fricii din nou sau, habar n-am, îl ducea sus să mănânce. Și ce-mi doresc eu e ca părinții să înțeleagă că sportul îți creează o placă de beton efectiv cu o încredere incredibilă. Adică, devii conștient în primul rând prin sport de mic că prin muncă aduci rezultate. Doar munca îți aduce rezultate, știi? Și pe lângă treaba asta, nu știu, îți dă, nu știu, mă uit, mă uit pur și simplu la generația mea cu care am fost în clasă, de exemplu, eram în liceu, eu care făceam sport și ei care nu făceau sport, știi? Mă uit la activitățile pe care le aveam eu și activitățile pe care le aveau ei și e o balansă foarte mare. Adică eu cu timpul meu liber mă duceam la antrenament, ei cu timpul lor liber s-au apucat de vicii, știi ce spun? Și tocmai de-asta mi se pare că e un echilibru fantastic între sport și școală. Nu merg unul fără altul, adică nu merg, trebuie să meargă mână-mână, dar trebuie să existe echilibrul ăsta. Și exact cum ți-am dat și exemplul că te pregătește pentru adult, adică copilul ăla se antrenează 3 luni de zile pentru un rezultat, exact ce se întâmplă, mi se pare că sportul efectiv te pregătește foarte mult pentru societate când o să fii adult și în sport există și foarte mulți critici, adică atât adversarii tăi sau colegii tăi sau antrenorul tău, care de fiecare dată zice, tu nu faci bine aia, tu nu faci bine aia, tu ești slab, tu ești nu știu cum, tu ești urecheat, când ești mic, toată lumea se ia de tine. Chestia te ajută mai târziu să fii oarecum încăpățânat. Adică dacă îți zice unul că nu e bine să faci aia, te duci și o faci, nu știu. Pe mine mi-a ajutat sportul să, nu știu, adică indiferent de ce mi-a zis oricine, chit că a fost un sfat bun sau nu și mi-a zis, uite, aia e ușa pe acolo, trebuie să ieși, am luat toată camera și am dat cu capul în toți pereții până am găsit eu ușa de care spuneau, știi? Adică mie mi se pare că sportul îți dă o încăpățânare destul de bună, știi? Și parcursul meu în liceu, toți profesorii îmi spuneau, tu nu o să ajungi nicăieri, ești un golan, tu toată ziua doar te bați, tu… Și din dorința de a dovedi cumva că… Da, și cumva rămâi cu chestia asta și te ajută enorm. Și plus că îți creează disciplină și când o să fii mare și o să pici acolo, adică eu îți zic sincer că dacă mi s-ar fi întâmplat chestia asta cum am picat la pat, de nu puteam să mă mai ridic, și n-aș fi avut sportul ca și fundație, nu cred că m-aș mai fi ridicat, m-aș fi dus de acolo mai înapoi, știi? Nu știu dacă aș mai fi avut dorința aia să înving, știi? Adică comparația față de cum eram înainte și cum sunt acum, știi? Adică mi se pare că sportul efectiv îți dă colacul de salvare acolo, disciplina aia, forever.
Dr. Mihail: Super! O închiere mai bună de atât nici nu cred că aș fi putut găsi, așa că îți mulțumesc pentru tot ce ne-ai…
Alexandru Codiță: Și eu îți mulțumesc, omule, pentru chestia asta.
Dr. Mihail: Și… ăsta acum a fost un awkward handshake.
Alexandru Codiță: Uite, fi atent, facem salutul pe care îl am cu copiii mei la sală. Vine în felul următor, palmă, dos de palmă, pumn și inimioară. Le-am explicat în felul următor copiilor. Palmă înseamnă fair play, pumnul faptul că suntem luptători și inima, familia, echipa, știi? Și sunt copiii topiți acum, toată Vâlcea, toți copiii se salută numai așa, au schema asta.
Dr. Mihail: Hai încă o dată.
Alexandru Codiță: Bau, bau, bau, familie, echipă.
Dr. Mihail: Ok, oameni buni, mulțumim că ne-ați ascultat până acum, băi. A fost peste două ore, dar a fost fix invers. Adică mă uitam, au trecut două ore, dar mi se părea că a trecut o oră.
Alexandru Codiță: Invers ca în lupte, știi?
Dr. Mihail: Aha, da, da, da, da. Mersi din nou, o să lăsăm în descrierea acestui vlog și site-ul tău unde ai și niște retreat-uri pe care le faci, nu?
Alexandru Codiță: Da, facem niște retreat-uri unde, într-adevăr, retreat-urile alea sunt, de fapt, colacul de salvare pentru oameni, știi? Încercăm să le dăm cârligul, să-i ridicăm puțin de acolo, știi? Să le arătăm un weekend cum ar trebui să fie.
Dr. Mihail: Super tare. Și găsiți pe site și multe alte informații despre Codiță și unde îl puteți găsi, unde puteți să intrați în contact cu el. Mersi din nou pentru timp. Ciao!
Alexandru Codiță: Salutare!
