TRAUMĂ și VINDECARE: Ce spune știința | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu prof. univ. dr. Andrei C. Miu

8.1.2025

Trauma este un subiect despre care se vorbește tot mai des: în cărți de dezvoltare personală, pe rețelele sociale sau în conversațiile cu prietenii. Dar cât de bine înțelegem, de fapt, ce este trauma?

În acest podcast, discutăm cu Andrei C. Miu – profesor de Neuroștiințe Cognitive și Genetică Comportamentală la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, despre perspectiva științifică asupra traumei, cum ne influențează viața și de ce unii oameni reușesc să treacă peste momentele dificile fără să rămână afectați pe termen lung.

Aflăm de ce trauma nu este întotdeauna sursa tuturor problemelor noastre, care e legătura dintre traumă și bolile mintale și ce spune știința cu adevărat despre acest subiect.

LINK-uri utile:

 

 

 

Multumesc UniCredit Bank pentru că sprijină podcastul BOABE DE CUNOAȘTERE.
#UnicreditBank #OurCommunities

Project Manager: Claudiu Enescu
Video Editor: Ion Vanica

 

☕ ZORI – Cafeaua pe care te poți baza 

Fiecare zi e diferită, dar cafeaua ta ar trebui să fie mereu la fel de bună. ZORI este cafeaua de specialitate curatoriată de mine, Dr. Mihail, trasabilă de la fermă până în ceașcă, prăjită artizanal și livrată proaspăt. Cu antioxidanți, polifenoli și un gust echilibrat, ZORI nu e doar cafeaua de dimineață, ci acel moment constant care îți setează ziua. Vezi selecția noastră aici . 👇🏼

www.zori.ro

Dr. Mihail: Dacă mergem la librării, vedem polițe întregi cu cărți despre traume.

Prof. Andrei C. Miu: De multe ori spunem traumă unor evenimente care n-au caracteristici de traumă.

Dr. Mihail: Hai, mă, lasă-mă cu atâtea traume, ce-i atâtea traume?

Prof. Andrei C. Miu: Vorbim de evenimente stresante majore în care viața a fost în pericol, indiscutabil că a fost suferință.

Prof. Andrei C. Miu: Expunerea la traumă e un factor de risc pentru aceste boli mintale.

Dr. Mihail: De exemplu, dacă pe mine în copilărie m-a certat maică-mea, da, într-o zi și a țipat la mine și eu îmi aduc aminte de asta ca de un eveniment neplăcut, asta poate să fie o traumă?

Prof. Andrei C. Miu: Evenimentul ăsta nu ți-a pus viața în pericol, n-a fost pericol să te rănești, n-a fost violență sexuală.

Dr. Mihail: În ce măsură poate trauma să contribuie la instalarea depresiei și anxietății?

Prof. Andrei C. Miu: Frecvența e mai mare la femei decât la bărbați.

Prof. Andrei C. Miu: După un interval, reacția la traumă se, se atenuează și cei mai mulți revin la nivelul de funcționare de dinainte.

Dr. Mihail: În ce măsură o să vindeci o traumă?

Dr. Mihail: Omule, te salut! Bine ai venit la Boabe de Cunoaștere! Avem un episod foarte interesant astăzi, pentru că vorbim despre un subiect care este pe buzele tuturor. Dacă mergem la librării, vedem polițe întregi cu cărți despre traume, vorbim cu prietenii noștri despre traume, vedem tot felul de soluții de a căuta traume și de a le vindeca, și pare că traumele stau la baza tuturor problemelor noastre. Dar oare așa este? Pentru că dacă ne uităm la, la statistici și la cifre, până la 70% dintre indivizii din populația generală au cel puțin o traumă personală în istoria lor și, totuși, ei nu devin oameni cu boli psihice, doar o mică proporție dintre ei dezvoltă boli psihice, și trauma pare să joace un rol, pare, pare să fie un, un factor care joacă un rol în această ecuație, dar nu este neapărat cauza care duce la traumă. Așa că mi-ar plăcea să articulării de la UniCredit Bank, care sprijină podcastul Boabe de Cunoaștere, la fel cum sprijină și evenimentele Bun Bine, și prin asta își reafirmă suportul constant către aceste inițiative educative.

Iar invitatul meu de astăzi este profesor universitar Andrei Miu. E profesor de neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a fondat și conduce Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, un grup de cercetare care studiază emoțiile cu metode interdisciplinare. Cercetările sale recente s-au concentrat asupra stresului și sănătății mintale, investigând mecanisme psihologice și neurofiziologice prin care maltratarea în copilărie poate contribui la riscul de boli mintale. Înseamnă că suntem probabil cu cea mai potrivită persoană care ne poate spune ce face trauma în viața noastră, dovedit științific. Andrei, mulțumesc foarte mult pentru prezența la podcast și pentru prezența de la Bun Bine. Am avut o discuție foarte tare despre stres.

Prof. Andrei C. Miu: Salut, Mihail! Mă bucur mult că sunt aici și, da, a, a fost interesant.

Dr. Mihail: Da, am revăzut, să știi, conferința și parcă s-au sedimentat și mai mult informațiile și, doar prin informațiile acelea, sper că devin mai rezilient la stres, dar abia aștept să practic instrumentele pe care le ai, le-ai prezentat. Dar, în mod cert, în momentul în care vor fi ambele postate, lăsăm linkuri către conferință. Da. Acuma, vorbim despre, despre traumă. Cum, cum putem ca să, ca să pornim, să zic, discuția asta corect din punct de vedere științific? Cum putem să definim trauma în realitate? Ce este trauma?

Prof. Andrei C. Miu: Trauma e un eveniment în care viața a fost în pericol sau a existat un pericol de rănire sau cineva a fost expus la violență sexuală. Și e vorba de situații prin care am trecut noi sau cineva drag sau când am fost martori la un astfel de eveniment. Și o distincție foarte importantă e că trauma se referă la evenimentul traumatic, în toată literatura științifică pe subiectul ăsta. În viața de zi cu zi, de multe ori când zicem traumă ne referim la simptomele, pe care, la reacția emoțională la evenimentul traumatic, indiferent că e o reacție emoțională normală, să zicem, sau e un, un tablou de simptome ca parte a unei tulburări mintale. Ce vreau să spun este că trauma e evenimentul, da, cu aceste caracteristici, e practic un tip de eveniment stresant de intensitate foarte mare, nu reacția. Când vorbim de reacție la un eveniment traumatic, vorbim de reacții emoționale care, în cadrul bolilor psihice, iau forma unor simptome. De exemplu, o tulburare mintală care e asociată cu expunerea la traume, pentru care expunerea la evenimente traumatice e o condiție necesară, dar, atenție, nu suficientă, e tulburarea de stres posttraumatic. Vorbim de reacție la un eveniment traumatic, de exemplu prin simptomele tulburării de stres posttraumatic.

Dr. Mihail: Ok. Deci trauma, de trauma e situația, e situația, nu e ce mi s-a, ce simt eu.

Prof. Andrei C. Miu: Da.

Dr. Mihail: Deci nu ai o traumă în tine. Trauma este situația care ți s-a întâmplat.

Prof. Andrei C. Miu: Și, lasă-mă numai să, să mai adaug, au fost contexte pe social media în care am văzut că oamenii au senzația că, dacă facem distincția asta, automat încercăm să, să, să minimizăm reacția psihologică, reacția emoțională la, la traumă. Nu e vorba pur și simplu de a clarifica vocabularul. Oamenii de știință, când vorbesc de traumă, se referă la evenimentul traumatic cu aceste caracteristici obiective: ai fost în pericol de moarte tu sau altcineva, cum am spus mai devreme. Reacția emoțională poate să fie surprinsă de, în, în mai multe feluri: poate să fie o măsurătoare de stres dată la un timp după expunerea la eveniment, la oricine din populația generală, sau poate să fie un, un diagnostic care a rezultat dintr-un interviu clinic făcut cu un psiholog clinician sau cu un psihiatru. Și…

Dr. Mihail: Întrebarea se naște aici: cum definim atunci un eveniment traumatic? El poate fi eveniment traumatic subiectiv pentru tine, adică poate fi și atunci o traumă, sau are anumite, trebuie să aibă anumite caracteristici ca să se încadreze la traumă?

Prof. Andrei C. Miu: Păi, ca cercetător și, și ca clinician te interesează să studiezi reacția la traumă. Dar ca s-o poți studia, trebuie să te raportezi la un eveniment obiectiv care are niște caracteristici pe care le poți proba. Deci studiezi reacția la traumă, dar o distingi de evenimentul obiectiv. Nu știu dacă e, e clar ce spun.

Dr. Mihail: E clar. Dar în cazul acesta, evenimentul acela obiectiv, există, există o listă de evenimente care pot fi considerate traumatice, sau orice ți se poate părea traumatic, dacă…

Prof. Andrei C. Miu: Păi, hai să dăm niște exemple, că o să fie foarte clar ce înțeleg oamenii de știință și psihologii clinicieni și psihiatrii prin eveniment traumatic. E vorba de accidente de mașină grave, da. Cei mai mulți participanți în studiile despre traume și efectele lor psihologice sunt pacienți de la terapie intensivă, de la camerele de urgențe. Hm. E vorba de, de refugiați din zone de război. Acuma, după războiul din, din Ucraina, multe studii s-au concentrat pe refugiații din Ucraina, care au ajuns în, în diferite locuri, în perioada, de după, de după începerea războiului. Interesul a fost foarte mare, pentru că e, evident, o populație expusă la, la evenimente în care viața le-a fost în pericol. E vorba de dezastre naturale, Mihail, cutremure sau taifunuri sau alte dezastre naturale în care viața multor oameni a fost în pericol. Și atunci, ca să avem un, un model de studiu, să zicem, despre reacții la traumă, multe studii se uită la acești indivizi expuși la un eveniment traumatic și măsoară fie stresul, fie simptomele de, de altă natură, simptome emoționale, de obicei le măsoară la acești indivizi expuși la traumă, de multe ori în comparație cu indivizi care n-au fost expuși la traumă.

Dar întotdeauna sunt două lucruri: pe de o parte ai informații despre evenimentul obiectiv în care viața e clar că i-a fost pusă în pericol omului, sau, repet, rănire sau violență sexuală, și, pe de altă parte, e reacția psihologică care te interesează, care-i variabila care-i subiectul nostru de astăzi, dar care nu se numește traumă, se numește reacție emoțională la traumă, într-o formă sau alta. Sunt două chestiuni diferite.

Dr. Mihail: Subiectivă, e subiectivă, și aici există multă variație, care practic o să pună astăzi trauma sub o altă lumină. Dar dar, înainte să ajungem la aceasta, la, din nou, la a vedea care este dacă trauma este factorul cauzator al bolii tale și în ce măsură, vreau să clarific. De exemplu, dacă, nu știu, pe mine în copilărie m-a certat maică-mea, da, într-o zi și a țipat la mine și eu îmi aduc aminte de asta ca de un eveniment neplăcut, asta poate să fie o traumă? În ce măsură aș putea s-o definesc ca traumă?

Prof. Andrei C. Miu: Se folosește conceptul de eveniment advers.

Dr. Mihail: Hm, ok.

Prof. Andrei C. Miu: Ca să, pentru că un astfel de eveniment, chiar dacă a implicat o reacție emoțională puternică, care e posibil să fie problematică la unii indivizi, nimeni nu neagă treaba asta, e posibil să fi implicat suferință puternică, să zicem, care a persistat la unii indivizi. Evenimentul ăsta nu ți-a pus viața în pericol, n-a fost pericol să te rănești, pericol obiectiv, să te rănești, n-a fost violență sexuală. Deci, ca să fie și mai clar, se, se studiază evenimente adverse, inclusiv noi facem studii pe istoricul de evenimente adverse în copilărie, și când vorbim de astfel de evenimente adverse, ne referim la maltratare, care poate să ia mai multe forme. De exemplu, abuzul fizic, faptul că ai fost bătut sau rănit de cel care avea grijă de tine, sau chiar și abuzul emoțional, abuzul sexual. Abuzul sexual e posibil să se încadreze ca eveniment traumatic, dar abuzul emoțional, probabil că nu.

Hm. Abuzul fizic, în cazuri severe, se poate încadra ca eveniment traumatic. Deci e pur și simplu vorba de a respecta niște distincții care există în literatura științifică de, de mult timp. Și de ce e important, pentru cei care ne ascultă, lucrul ăsta? Voiam să marchez că e vorba de situație, nu de reacție, deși ne interesează, evident, amândouă, și voiam să marchez faptul că de multe ori spunem traumă la evenimente, unor evenimente care n-au, au, n-au caracteristici de traumă.

Dr. Mihail: Și e atât de important, și e important că ai specificat. Asta nu este doar o interpretare de-a ta, este felul în care știința studiază trauma astăzi, felul în care literatura este scrisă, și aici putem să avem mare încredere, pentru că sunt mulți oameni care își dedică toată viața acestei cercetări și care fac o clasificare care e bazată pe evidence base, pe ce ne spune știința.

Prof. Andrei C. Miu: Uite, manualul de diagnostic al bolilor mintale, DSM, care a ajuns la ediția a cincea, așa definește trauma, și e manualul care a rezultat din munca de multe decenii a unor task force-uri, a unor comitete de experți care au trecut în revistă literatura științifică și care au ajuns la un consens. Deci consensul American Psychiatric Association, care produce DSM-ul, este că evenimentul traumatic e ce am spus mai devreme, cât se poate de clar.

Dr. Mihail: Și e foarte bine că am, am separat cele două entități: evenimentul traumatic, care are o definiție științifică, și nu orice sentiment negativ sau emoție negativă pe care o simțim în relațiile noastre sociale poate fi catalogat ca traumă, ci tocmai, tocmai, nu, nu se poate face asta. Adică evenimentul traumatic are o definiție clară pe care tu ai spus-o: când ți-e pusă viața în pericol, ai stat în terapie intensivă, când ai avut un accident, când ai fugit din țara ta din cauza unui război, când ai fost supus, atacat pe stradă și bătut. Ok. Deci lucruri foarte clare și lucruri cu care putem să fim de acord că sunt lucruri grave care ți s-au întâmplat, și asta este doar evenimentul, și asta este trauma, și facem distincție între acest eveniment, ca traumă, și repercusiunile, să zic, emoționale pe care tu le ai în urma traumei, și atunci care pot fi stres sau simptome depresive sau simptome de anxietate de un anumit fel, pot să fie modificări cognitive. În ce măsură poate această traumă, pe care am definit-o corect acum, să cauzeze boala psihică?

Prof. Andrei C. Miu: Păi, poate că ar trebui să plecăm de la o definiție simplă a factorului cauzal, da? Un factor cauzal e cauzal în virtutea faptului că, ori de câte ori e prezent, ai un efect, da? Și când e absent, n-ai acel efect. Bun. Deci, dacă evenimentele traumatice ar fi un factor cauzal, o cauză, ar, ar produce, ar determina, toate astea sugerează același lucru, relație cauzală, ar produce o boală psihică, oricare ar fi ea, indiferent că e vorba de tulburarea de stres posttraumatic, depresie majoră, anxietate generalizată, câte și mai câte. Deci, dacă ar fi, dar dacă ar produce aceste boli psihice, ar trebui să le vezi la toate persoanele care au trecut printr-un eveniment traumatic, corect? Ori nu-i așa. Adică ce se raportează în, în studiile pe eșantioane mari din populație e un coeficient statistic foarte simplu de priceput, care se cheamă odds ratio, adică faci raportul celor care, care, să zicem, au un diagnostic de boală mintală și au fost expuși la traumă pe numărul celor care au boala mintală fără să fi fost expuși la traumă.

Deci, încă o dată, vezi câți oameni au făcut boala mintală și au fost expuși la traumă versus, sau cum, care e relația între, pe câți oameni au boala mintală fără să fi fost expuși la traumă, și ai oameni cu boli mintale în ambele categorii. Asta deja ar trebui să ne dea de gândit. Ok. Deci poate că merită să facem clar că și la numărător și la numitor ai un procent care niciodată nu-i 100% sau 0%, da? O parte din cei expuși la traumă vor avea o boală mintală la un timp după expunerea la traumă, sau sunt studii care se uită și la diagnostic pe tot parcursul vieții, dar doar o parte. Și o parte din cei care n-au fost expuși la traumă vor face o boală mintală fără să fi fost expuși la traumă. Deci, iată, apropo de de ce ziceam mai devreme: ai factorul, ai la numărător oameni expuși la traumă, din care o parte fac o boală, o parte nu fac, și ai oameni care n-au fost expuși la, la factorul ăsta de mediu și din care o parte fac o boală mintală, o parte nu fac o boală mintală.

Long story short, expunerea la evenimentul traumatic nu-i o cauză, nu produce o boală mintală, nicio boală mintală. În PTSD, în tulburarea de stres posttraumatic, expunerea la un eveniment traumatic e o condiție necesară, dar nu toată lumea, cum am zis, care e expus la un eveniment traumatic va face tulburare de stres posttraumatic. Oare s-a înțeles?

Dr. Mihail: S-a înțeles. Da. Concluzia este că expunerea la traumă nu este o cauză pentru o boală mintală, este un factor care poate să favorizeze o boală mintală. Asta înseamnă că persoanele care, exact, s-au expus sau, da, s-au expus la o traumă, au fost expuse la o traumă și dezvoltă o boală mintală au o predispoziție.

Prof. Andrei C. Miu: Înseamnă că, că expunerea la traumă e un factor de risc pentru aceste boli mintale și că aceste boli mintale apar doar atunci când se întrunesc mai multe condiții. Adică ai mai mulți factori de risc care interacționează, practic interacțiunea dintre mai mulți factori de risc stă la baza declanșării sau severității bolii, și evenimentele traumatice ar trebui să spunem sunt un factor de risc pentru cele mai multe boli mintale comune, dar doar un factor de risc. Asta înseamnă că odds ratio din studiile pe, pe eșantioane mari din populație arată că riscul de PTSD, de exemplu, sau de depresie majoră e de două trei ori mai mare față de, față de, mă rog, la cei care au fost expuși, față de, de cei care n-au fost expuși la, la o traumă, de. Deci e un factor de risc, pe de o parte, și, pe de altă parte, sunt studiați de decenii, în psihologie și în, în psihiatrie, și alți factori de risc, de la factori de risc genetici până la factori de risc care țin de stilul de viață.

Pentru unele boli, în unele boli mintale sunt și diferențe de sex, adică femeile sau bărbații au risc mai mare. De exemplu, pentru tulburarea de stres posttraumatic frecvența e mai mare la femei decât la bărbați, pentru depresie, de asemenea. Pentru alte boli e invers raportul, dar să rămânem la astea două, că ne interesează mai tare. Ai și alți factori de risc. Deci am zis genetici, diferențe de sex, sexul practic al individului, nivelul de educație e un factor de risc pentru PTSD, și care e direcția, adică legat de sănătate, de exemplu obiceiul de a face efort fizic e, e și el un factor de protecție, scade riscul de PTSD, chiar dacă nu trebuie să facem din asta un capăt de lume. Ideea e că sunt mai mulți factori de risc, nu trebuie să fie toți, pot fi o parte, și e încă o întrebare pentru cercetători ce factori și câți factori trebuie să fie într-o interacțiune, ce factori sunt, ca să putem prezice că indivizii cu aceste caracteristici e foarte probabil că vor face o tulburare mintală, și practic să putem spune, dintre cei expuși la evenimente traumatice în populația generală, care vor fi cei care vor face o boală mintală.

Că e evident că expunerea la traumă e doar unul din mai mulți factori, și treaba asta e cât se poate de convențională, adică, din fericire, avem date foarte elocvente dintr-o grămadă de studii mari care ne arată că expunerea la evenimente traumatice e un factor dintr-o ecuație mai complicată.

Dr. Mihail: Scuză-mă, te rog, eu scuze că te-am, am, am întrebări, am multe întrebări care apar la fiecare frază a ta, dar întrebarea mea e dacă avem vreun procent din persoanele care sunt expuse la evenimente traumatice, conform definiției, care dezvoltă boli psihice.

Prof. Andrei C. Miu: Sintezele recente, care, mă rog, se bazează pe, pe date din mai multe studii, zic că undeva între 6-10% dintre cei expuși la un eveniment traumatic, un procent. Dar dacă vrem să fim foarte, foarte prudenți, putem să, să ne gândim că, dacă nu ne limităm la, la tulburarea de stres posttraumatic, includem toate bolile mintale, procentul poate să meargă până undeva la 20%. Deci 20%, grosso modo, maxim, zic studiile de calitate mai bună, vor face o boală mintală, orice boală mintală, din mai multe dintre cei expuși la un eveniment traumatic. Restul de 80% nu vor face o boală mintală, și sunt date de genul ăsta, cu procente similare, care se uită la boli mintale pe tot parcursul vieții. Deci nu doar la o lună după expunerea la evenimentul traumatic.

Dr. Mihail: Și 20%, nu-mi dau seama cum să-l caracterizez, pentru că e un, pentru acești oameni, din păcate, e un număr mare, dar raportat la ce, ce știm din folclorul social media de, de psihologie pare un număr mic. Adică din start evenimentul traumatic l-am redus la o definiție care face multe evenimente pe care le considerăm traumatice să nu mai fie traumatice, și numărul acesta nu mai e, nu mai atât de mare și nu mai atât de, nu mai este atât de alarmant. Știi, discursul tău, cred că dă o satisfacție, care mă bucură, că este o satisfacție corectă din punct de vedere științific, e o satisfacție livrată de știință acelor oameni care, acelor oameni care, pe care îi mai auzi spunând: „Hai, mă, lasă-mă cu atâtea traume, ce-i atâtea traume, că nu, nu-s toate traume, toată lumea e traumatizată azi, pe vremea mea nu era așa”, adică, nu, adică prea mult ne plângem de milă.

Prof. Andrei C. Miu: Dacă îmi permiți să intervin, nu, de asta mă bucur că discutăm despre acest subiect, pentru că trebuie să înțelegeți că studiem și noi, și alții din, din țară care fac cercetare pe, pe subiectul ăsta, studiem evenimentele traumatice ca factor de risc în tulburările mintale. În laboratorul meu ne-am uitat de, de mult timp, nu știu, în ultimii 15-20 de ani, și la cum interacționează evenimentele traumatice cu variante genetice, deci cu anumite predispoziții genetice de pe ADN, și cum asta ar putea să influențeze vulnerabilitatea la boli psihice. Ce vreau să spun este că mi-ar fi mult mai ușor să vorbesc despre evenimentele traumatice ca factor de risc important față de alți factori de risc, dar în contextul mai multor factori de risc. Problema este că mi se pare că discursul adus în fața publicului de diferiți specialiști, care se pricep mai mult sau mai puțin la subiect, e, e pus pe un făgaș prost.

Dr. Mihail: Da.

Prof. Andrei C. Miu: Adică, tu nu întâmplător ai, ai întrebat, probabil ai văzut și tu că de cele mai multe ori se pune problema așa: evenimentele traumatice sunt o bombă cu ceas, adică mai devreme sau mai târziu o să-ți facă probleme.

Dr. Mihail: Exact, ești vulnerabil. Dar dacă ai această rană, că se vorbește de răni, o să suferi la un moment dat într-o formă sau alta.

Prof. Andrei C. Miu: Deci ce-mi spune mie asta e că se cultivă ideea de cauzalitate, ceea ce e incorect. Dacă acești oameni, de diferite formații, ar pune problema corect, n-am avea nevoie să purtăm această discuție și să punem lucrurile pe, pe un făgaș care, e, e aproape de datele științifice, știi? Adică, dacă, dacă ar spune: „Uite, e vorba de mai multe caracteristici, evenimentele traumatice sunt una”, ar face clar ce înseamnă boală psihică.

Dr. Mihail: Boala psihică, boala psihică, ziceai tu, că am, am definit evenimentul traumatic, și bolile psihice sunt, sunt foarte clar definite, nu doar prin anumite simptome, ci și prin ceva care e generic, înseamnă dizabilitate și suferință la un nivel care afectează tare calitatea vieții. Și boala mintală, ce înseamnă, ca să le definim pe amândouă?

Prof. Andrei C. Miu: Păi, boala mintală implică schimbări cognitive, emoționale, care afectează, care, care implică suferință și dizabilitate suficient de mari încât să afecteze calitatea vieții, la modul foarte, foarte general, da. Și atunci ce, ce vreau să spun e că sunt cât se poate de conștient că expunerea la traume produce reacții emoționale care-ți dau de furcă, care implică suferință. Ce vreau să spun și ce zice literatura e că suferința asta îi lasă pe cei mai mulți să revină după o vreme, adică se remite, revin la un nivel de funcționare normal, asemănător cu cel de dinainte de expunerea la traumă, și asta înseamnă că reacția la traumă, după un, un interval care poate să însemne, să zicem, câteva săptămâni, după un interval, reacția la traumă se, se atenuează și cei mai mulți revin la nivelul de funcționare de dinainte. Sunt chiar și o categorie care ajung la un nivel de funcționare, dacă ne raportăm la funcționare emoțională, de exemplu, ajung după expunerea la traumă la un nivel de funcționare mai bun decât cel de dinainte de expunerea la traumă, dar ăsta e un subiect separat.

Și, iarăși, vreau să vorbim pentru cei mai mulți, pentru populația generală. Dar care-i procentul de oameni care ajung la o funcționare mai bună după traumă? Se vorbește de creștere posttraumatică, și un procent mic din indivizii care au fost expuși la traumă. Aici studiile nu sunt suficient de bine făcute metodologic ca să putem să spunem un procent în care să, să și credem.

Dr. Mihail: Zi-mi, te rog, în ce măsură poate contribui o traumă la dezvoltarea anxietății sau depresiei, care să dureze? Nu mă refer la niște schimbări de câteva săptămâni, cum ai zis, ci la instalarea unei depresii și anxietăți pe care s-o atribuim traumei.

Prof. Andrei C. Miu: Da. mă, Mă gândeam dacă putem să spunem că o atribuim traumei. Da, o atribuim traumei plus alți factori, adică vedem că frecvența acelor probleme e mai mare la cei care au trecut printr-o traumă față de cei care n-au trecut printr-o traumă. Țin foarte mult la clarificarea asta: e un factor de risc din mai mulți.

Dr. Mihail: Da, ok. Bun. Și întrebarea era, câți din, că în ce măsură poate trauma să contribuie la instalarea depresiei și anxietății?

Prof. Andrei C. Miu: Păi, nu știu dacă pot să, să, să pun problema altfel decât am pus-o deja, e, e un factor dintr-o interacțiune mai mare, dintr-o rețea de factori care stau la baza declanșării bolii și care pot să fie diferiți. Adică, la indivizi cu același diagnostic, factorii de risc care au condus la declanșarea bolii pot să fie diferiți. Asta cred că se subînțelege din ce am spus mai devreme. Nu toți cei cu depresie majoră au un eveniment traumatic în, în istoric, dar probabil că intră în cei 20% care

Dr. Mihail: de care ai spus, că, că, știi, cred că cel mai important punct pe care, pe care practic o să-l atingem acum din această discuție, pentru că, într-adevăr, cum ai zis și tu, nu e vorba doar de a da satisfacția unor oameni care simt că au dreptate când zic că, ok, ne victimizăm, conversația pe care o avem o să rezulte din răspunsul tău la următoarea întrebare: în ce măsură amplificarea acestor traume sau atribuirea unor evenimente cu impact emoțional puternic acestei, în, în mod eronat, acestei etichete de traumă, sau căutarea traumei acolo unde nu este cazul, în ce măsură poate să ne facă mai mult rău și ne face mai mult rău?

Prof. Andrei C. Miu: Da. Ăsta e al doilea motiv pentru care mă bucur că discutăm. O să plec de la un fapt simplu: datele științifice arată că a insista pe reamintirea traumei la un individ sănătos sau la un individ care a trecut printr-o traumă, mai ales dacă a fost un eveniment traumatic recent, s-ar putea să facă rău. Adică, eu poate că atenuez prea tare mesajul, sunt date care arată că, dacă insist să-ți aduci aminte evenimentul traumatic care s-a întâmplat acum o lună sau acum trei luni sau acum cinci luni sau poate și mai de demult, și o fac cultivând ți ăa traumatic, trebuie să fii lăsat sechele, pe care te voi ajuta să le atenuezi, se vorbește chiar de vindecare a rănilor, dacă cultivi ideea asta că evenimentul traumatic a lăsat sechele de care s-ar putea să fii conștient sau nu, e posibil să-ți fac rău dacă eveniment, lucrurile sunt clare.

Adică avem date care arată că genul ăsta de intervenție face rău la, la indivizi cu traume recente, în ultima lună. Dacă sunt traume mai vechi, sunt date destul de clare care sugerează că faptul că amorsezi ideea că au existat efecte negative, că trauma a cauzat niște costuri de care s-ar putea să nu fii conștient, da, produce ce, ce ne-am așteptat să producă: îngrijorare, nu? Omul va începe să caute nod în papură, se va raporta la faptul că trauma a produs suferință, ceea ce nimeni nu neagă, vorbim de evenimente stresante majore în care viața a fost în pericol, indiscutabil că a fost suferință. Întrebarea e: suferința aia a lăsat sechele în sănătatea mintală? E, dacă ți se induce ideea că, bun, ai, ai sechele și că trebuie să le găsești, o să te apuci să le cauți, și asta înseamnă că vei încerca să-ți amintești ce s-a întâmplat în timpul evenimentului traumatic, vei încerca să, să cauți nod în papură în sănătatea ta psihică, vei începe, asistat de omul care te-a încurajat să faci asta, să cauți semne de suferință și de disfuncție în viața de zi cu zi, și dacă pui comportamentul tău, funcționarea ta, sub lupă în felul ăsta, e o literatură mare care arată că ăsta este în sine un factor de risc pentru boli psihice, indiferent că îl vezi ca pe worry, da, ca pe îngrijorare, da, ăsta e un mecanism cognitiv studiat în, în psihologia clinică, indiferent că-l vezi ca ruminație, care înseamnă că te concentrezi, după un eveniment stresant, pe evenimentul stresant, pe emoțiile pe care le-a produs, pe costurile pe care le-a avut evenimentul stresant.

Fix asta faci, nu? Când se apucă cineva să spună: „Adu-ți aminte, trebuie să fie o traumă în trecutul tău”, și tu începi să povestești. 70% din oameni au un eveniment traumatic, 30-40% au mai mult de trei evenimente traumatice, zic studiile pe populații multiple de, de pe glob, nimeni nu contestă treaba asta. Dar faptul că se insistă și ești pus să cauți probleme în funcționarea ta actuală, deși tu nu ești diagnosticabil cu o boală psihică, asta te va face să fii mai vulnerabil la sănătatea ta mintală, să fie mai vulnerabilă, să fii mai vulnerabil la, la boli mintale ulterior. Deci, practic, e un, un efect nociv. Putem să vorbim în, în jargon psihiatric de, de, nu știu, inducerea unor factori de risc, vulnerabilitate mintală, iatrogen, ar zice psihiatrii. Nu transformi ceva ce nu este o cauză pentru boli mintale, o cauți, cauți nod în papură, pui sub semnul întrebării sănătatea mintală a celui care este în fața ta, îi induci această idee și prin asta poți poți să, să-i induci un alt factor major care poate să ducă la acele boli mintale.

Dr. Mihail: Mi se pare, știi cum, ascultându-te, am problema asta: medicii încercau tot felul de soluții pentru a te trata. Existau, de exemplu, practici în care unui pacient care, nu știu, avea tot felul de tulburări, i se scoteau toți dinții din gură, pentru că se credea că ăla este locul de origine al unor germeni care te fac să suferi de o anumită boală, sau oamenii erau operați experimental, să vedem ce se întâmplă acolo, și asta chiar se întâmpla, și cumva oamenii încercau să caute tot felul de soluții fără să existe protocoale clare, fără să vedem că, de fapt, în anumite situații faci mai mult rău decât bine. Și cumva mă gândeam, într-o asemenea situație, și el să zică: „Hei, ia hai să vedem, în copilărie te-ai lovit, oare, la gleznă vreodată?” Și tu să zici: „Da, parcă mi-aduc aminte.” „Aha. Și nu crezi că pe piciorul ăla șapă un pic, nu crezi că, ia să te observi cum mergi, nu mergi cumva mai ciudat pe piciorul ăla?” Și tu să începi să te gândești, neavând nicio problemă, să ajungi la concluzia că da, te-ai lovit la gleznă și parcă nu-ți dai seama, dar parcă nu mergi foarte bine pe piciorul drept, și să-ți pună un ghips.

Și pentru a evita aceste situații, în medicină există protocoale foarte clare. De multe ori vii la medic și zici: „Mă doare asta”, și el îți zice: „Ia un paracetamol și hai să ne vedem în trei luni. Ce ai acuma nu pare să fie un diagnostic, nu pot să-ți pun un diagnostic, nu ți-aș face un tratament, pentru că e posibil să-ți facem mai mult rău. Hai să vedem ce se întâmplă și tratăm doar când ai un diagnostic”, cu instrumente clare, cu protocoale precise de tratament. Există în medicină, există și în psihologie. Dacă intri pe Google și cauți „evidence based therapies American Psychological Association” și numele unei boli mintale, o să, primul link o să fie către pagina APA, în care sunt, e, este lista cu, cu tratamentele care sunt dovedite științific, sunt susținute de, de date empirice, și asta e, și în medicină. Acuma, știi și tu că există protocoale, dar și în medicină și în psihologie, întrebarea e dacă în instituția în care mergi, în cazul psihologiei cabinetul psihologic la care te duci, se ține cont de acele protocoale.

Cumva un avantaj al medicinei alopate este faptul că ea, în mare parte și pentru diagnostice serioase se practică în spital, și în spital ai cumva un constant peer review al colegilor, nu poți să faci grozăvii. Adică, dacă îți propui să faci ceva, o să vină un coleg care o să zică: „Băi, dar nu e corect, hai să facem altfel.”

Prof. Andrei C. Miu: Dar vreau să, un pic, psihologia, pentru că există riscul ăsta să, să avem impresia că psihologia este un, aflat în treabă, dat cu părerea, mulți, mulți au senzația asta, și eu fac cercetare în, în tot timpul ăsta, am făcut cercetare. ce, Ce vreau să spun este că psihologia e o știință matură, inclusiv la nivel de, de intervenție, de tratament, da. Se face cercetare în continuare pe multe subiecte, dar există niște direcții, pe, pe aceste direcții există date care susțin intervenții structurate, care, știi, că merg la fel cum, cum merge un medicament care trebuie dat într-o anumită doză pentru o anumită perioadă de timp, da. Ok. Întotdeauna protocoalele astea de intervenție care sunt susținute, că ne uităm pe pagina American Psychological, sau ne uităm pe, pe pagina Cochrane Reviews, care sunt o inițiativă care îi aduce pe, pe experți, îi pune, pune câți, numește câțiva experți ca să treacă în revistă datele pe un anumit, pe o anumită intervenție, de obicei, și experții respectivi vin cu un punct de vedere simplu și clar, critic, la capăt: există date care susțin asta sau nu există date care susțin asta. Deci, când ne uităm pe APA sau ne uităm pe Cochrane Reviews, o să vedem că există intervenții validate științific pentru majoritatea bolilor psihice, și spre acele intervenții ar trebui să ne ducem.

Dr. Mihail: În ce mod putem, sau există vreun fel de conștientizare sănătoasă a traumei și în ce situație e ok să facem asta?

Prof. Andrei C. Miu: Păi, în anumite situații, adică cineva care vine cu un diagnostic, căruia i se pune un diagnostic de boală psihică, tratamentul dovedit științific, terapia, va presupune, în unele cazuri, dacă simptomele sunt legate de evenimentul traumatic, terapia va presupune reamintirea evenimentului traumatic. Dar într-un fel foarte controlat, ai un protocol care te asigură că nu faci rău dacă lucrezi în pașii ăia. Deci nu se face așa în văzul altor oameni, nu se face la oameni sănătoși, cum am zis, asta e, e periculos, și nu, nu se face dintr-o dată. Dar, iarăși, despre asta pot vorbi colegii care fac psihoterapie validată științific. Deci da, e, e se întâmplă lucrul ăsta în anumite forme de terapie, de exemplu, în PTSD se, se face asta într-o formă de terapie care presupune expunere, dar nu, nu, n-o să insist pe, pe treaba asta. Ce trebuie să se înțeleagă clar e că nu se face oricum și nu se face la om sănătos, asta-i foarte important.

Dr. Mihail: Da. Cred că și nu se face la om cu eveniment traumatic recent.

Prof. Andrei C. Miu: Nu, recent.

Dr. Mihail: Și, cum, următoarea mea întrebare, o citeam acum și îmi dau seama că e greșit formulată, dar e bine că am învățat, am învățat ceva astăzi, pentru că întrebarea sună așa: în ce măsură poți să vindeci o traumă? Ori trauma, cum ai definit-o tu, este un eveniment traumatic care s-a întâmplat, deci nu poți să vindeci un eveniment. Întrebarea atunci ar trebui reformulată în: cum ai putea, sau dacă se poate, să vindeci emoția negativă pe care ai suferit-o în urma evenimentului traumatic?

Prof. Andrei C. Miu: Păi, în medicină, când zici că vindeci o boală, când ai o explicație cauzală, știi cauza acelei boli și înlături cauza, da. În cazul ăsta, în cazul bolilor psihice, evenimentele traumatice sunt un factor de risc, da, încă nu e clar ce combinații de factori de risc ating pragul care va produce o boală psihică, și atunci ce încerc să spun este că avem indicii destul de avansate despre factori de risc separați, începem să avem date despre interacțiuni, dar asta presupune studii pe eșantioane mari, cu metode de diferite feluri. Gândiți-vă că trebuie să ne uităm la lucruri cum ar fi variații genetice, mecanisme cognitive pe care le-am investiga cu chestionar, interviu, poate o sarcină cognitivă, interviu clinic. Deci ai nevoie și de o metodologie foarte complexă, multiple metode, și de eșantion mare. Suntem de abia acum în stadiul în care proiecte mari, cum e UK Biobank, în, în Statele Unite, ne permit să, să studiem astfel de interacțiuni.

Long story short, pe scurt, nu știm încă cauzele bolilor psihice și n-avem tratamente cauzale. Uitați-vă în sintezele mari din revistele din, din topul revistelor de psihologie clinică, de psihiatrie, unde scriu cercetători și clinicieni de formație științifică care fac cercetare, toți recunosc că psihologia clinică, psihiatria e într-un stadiu foarte avansat, dar n-avem încă explicații cauzale pentru cele mai multe boli psihice, chiar dacă s-au profilat direcțiile. Și atunci, ca să mă întorc la întrebarea ta, nu știi cauza, nu poți să vindeci boala, poți să o tratezi, și tratamentul, după un protocol care a trecut printr-un studiu clinic, va avea o eficacitate previzibilă. Nu știu, 70% din oamenii care trec prin protocolul respectiv de, de tratament vor prezenta o reducere a simptomelor, și cu asta, basta. Poate unii ar zice vindecare, eu nu m-aș hazarda să-i zic vindecare. Nu știu tu ce zici.

Dr. Mihail: De obicei se vorbește de intervenție, de tratament, de terapie, mai rar de vindecare, deși ideea de vindecare are farmec. Știi cum e, ca, la, ca în medicina alopată, când vorbim despre infarct, unde nu poți să vindeci un infarct, rămân niște sechele. Dar poți să dai un tratament, poți să pui un stent, poți să faci anumite lucruri care să prevină un alt, un alt…

Prof. Andrei C. Miu: Da, însă în cazul ăsta știi, știi cauza infarctului, chiar dacă nu mai e, ce faci în privința bucății de țesut care nu mai funcționează. Dar m-aș duce la, la o boală care seamănă mai bine cu bolile psihice, la care știi factor de risc, dar nu știi combinația critică de factori de risc care produce acea boală. Nu știu, boli autoimune, de exemplu, unde…

Dr. Mihail: Boli autoimune, da.

Prof. Andrei C. Miu: E un exemplu mai apropiat de direcția în care duseseam răspunsul: dacă nu știm cauza, nu știm, n-aș vorbi de vindecare.

Dr. Mihail: Ok, da, seamănă cu bolile autoimune, într-adevăr, avem niște factori de risc, nu putem să zicem că toți oamenii care au acești factori de risc vor dezvolta o boală imună, și dacă luăm factorii de, de risc separat și nu știm combinația de factori de risc care aduce problemele la nivelul clinic, care pentru clinician înseamnă diagnosticul de boală autoimună, știi cum… Aici se naște o altă întrebare, pentru că ai spus că avem un diagnostic de boală mintală sau boală psihică, și atunci avem o indicație de terapie, de psihoterapie. În acest caz, o persoană care nu are un diagnostic, dar vrea să facă psihoterapie, poate să, să facă psihoterapie, e sănătos pentru el, și în ce formă, ce ar trebui să facă?

Prof. Andrei C. Miu: Păi, iarăși, i-aș lăsa pe colegii care, care fac practică să, să facă recomandări, dar o distincție de făcut e cea între psihoterapie și consiliere psihologică. Dacă e vorba de optimizare a funcționării sociale sau a comportamentului la serviciu, vorbim de consiliere psihologică. Deci e consiliere psihologică când n-ai un diagnostic și te duci la un psihoterapeut, faci consiliere. Faci psihoterapie când ai un diagnostic. Când nu ai un diagnostic, faci consiliere.

Dr. Mihail: Păi, Andrei, în acest caz mai am o ultimă întrebare, și anume: cum vezi viitorul cercetării în domeniul traumei și al sănătății mintale? Ce ce, crezi că prevede viitorul, ce, ce ar trebui făcut, și sunt curios ce, ce cercetări întreprinzi tu acum, în momentul de față?

Prof. Andrei C. Miu: O să răspund scurt, cred că suntem într-un stadiu în care e nevoie de studii mari care să se uite la ceea ce specialiștii numesc interacțiuni gene-mediu, studii cum sunt cele făcute pe eșantionul din, din UK Biobank, de care pomeneam mai devreme, dar mai sunt câteva astfel de, de studii mari în, în lume. Deci, când, când ai acces la date de diferite feluri, de la gene până la caracteristici cognitive și emoționale, istoric de viață, de la un eșantion de sute de mii de oameni, eșantion reprezentativ dintr-o populație, oameni care sunt, nu numai mulți, sunt și din toate categoriile din populație, când ai acces la astfel de date, deja miza e foarte, foarte mare. Și, uite, eu predau și genetică comportamentală, în cursul ăsta la capăt vorbesc de influențe genetice și interacțiuni gene-mediu în bolile psihice studenților de la Psihologie. La ora actuală avem posibilitatea să ne uităm la variații genetice, la, la milioane de variații genetice comune, cel puțin, de pe, de pe ADN-ul nostru, la eșantioane mari, ceea ce înseamnă că metoda asta a ajuns relativ accesibilă pentru, pentru cercetătorii din domeniu și poate fi făcută chiar și pe eșantioane mari.

Sunt așa-zisele GWAS, genome-wide association studies, în care iei probe de, de celule din, din gură, deci absolut neinvaziv, de la un eșantion mare de oameni, și te uiți la ADN, la sute de mii de variații genetice, care îți permit să ai informații despre milioane sau zeci de milioane de variații genetice, și pe urmă te uiți la cum aceste variații genetice interacționează cu istoricul de viață, cu evenimente cum ar fi traumele, și cum asta explică mai bine decât variațiile genetice separat și mai bine decât evenimentele traumatice separat, cum explică, ca interacțiune, declanșarea unei boli psihice. Studiile astea au nevoie de eșantioane foarte mari. Uite, ultimul studiu pe PTSD, ultimul GWAS pe PTSD, publicat anul ăsta, e pe peste 1 milion de oameni, din care aproape 150.000 sunt pacienți cu diagnostic de PTSD, restul sunt, și este un studiu care se uită la variații comune ADN și a identificat câteva zeci de astfel de variații, 90 și ceva de variații genetice asociate cu PTSD, care explică în jur de 10% din probabilitatea de PTSD.

Mă rog, ca să nu mai lungesc povestea, viitorul e al studiilor mari, care sper să se întâmple și în România, sunt semne că se vor întâmpla, da, depinde de câteva lucruri. Bun, ca să trec la a doua parte a întrebării, unul din proiectele noastre relevante în discuția noastră este să încercăm să vedem cum activitatea cerebrală măsurată cu imagistică de rezonanță magnetică funcțională și cum activitatea cerebrală în timpul reglării emoțiilor la indivizi care au trecut în ultima lună printr-un eveniment traumatic prezice cursul simptomelor de PTSD în următorul an. Și ăsta este un studiu pe care l-am l am, început la centrul de imagistică Brain que al, al UBB, e în curs și probabil că o să avem rezultate într-un an, un an și ceva.

Dr. Mihail: Ai orice fel de date preliminare? Adică există, există…

Prof. Andrei C. Miu: Există. Mod cert. Asta e speranța și asta căutăm.

Dr. Mihail: Dar există posibilitatea să poți să vezi, per RMN funcțional, să prezici dacă, în urma unui eveniment traumatic, să ai acele simptome?

Prof. Andrei C. Miu: E o întrebare, e o ipoteză, dar date, să zic, preliminare, există. N-aș vorbi încă despre lucrurile astea, studiul e prea la început, dar într-un an o să avem date preliminare. Ok? Și e unul din primele studii, e în colaborare cu un cercetător de la Universitatea Tehnică din Dresda, e finanțat printr-un grant PNRR și e unul din primele studii care se uită la activitate cerebrală în timpul unui proces cognitiv crucial care știm că stă la baza simptomelor de PTSD. Deci sunt foarte, foarte curios ce, ce vom vedea. Și, sigur, avem susținerea colegilor medici de la camerele de urgență din, din Cluj, fără ei ar fi, ar fi greu să recrutăm.

Dr. Mihail: Da, mi-închipui. E foarte, foarte tare ce faci.

Prof. Andrei C. Miu: Și sper să trezim în felul ăsta, poate, un, un pic mai multă curiozitate și dorință de a face știință. E atât de mișto să faci știință, știință reală, să faci cercetare în laborator, să ai o ipoteză și să cauți în mod real s-o demonstrezi sau s-o s o, infirm. E, mi se pare incredibil.

Dr. Mihail: Mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor să, să fac și eu știință. Andrei, mulțumesc din suflet pentru tot ce ai prezentat astăzi, pentru curajul de a vorbi despre ceva ce pare că a prins atât de multă popularitate în social media, și asta e o întrebare: de ce, de ce promovarea asta a traumei în orice situație și rebranduirea ei atât de greșită din punct de vedere științific a prins atât de bine și se fac atât de multe conferințe, se scriu atât de multe cărți despre asta? Dar sper să putem să aducem o mică corecție în asta și, practic, ce am înțeles astăzi este că trauma nu este un diagnostic, am dat o definiție corectă a traumei și am înțeles că trauma este doar unul dintre mulți factori care pot să predispună la o boală psihică. Mulțumesc foarte mult din nou pentru prezență aici.

Prof. Andrei C. Miu: Mulțumesc că ți-ai făcut timp. Eu mulțumesc și vouă.

Dr. Mihail: Vă mulțumesc că ați rămas până aici. Dacă vă doriți să aducem un clinician, un specialist clinician, și să vorbim pe tema asta, scrieți-ne asta jos în comentarii. Dacă aveți întrebări pentru, pentru Andrei, de ce nu scrieți întrebările astea jos în comentarii și poate răspundem la ele la un alt podcast pe care poate îl facem în curând. Mulțumesc din nou UniCredit Bank pentru faptul că sprijină podcastul Boabe de Cunoaștere și, prin asta, sprijină aceste inițiative educative. Podcastul de astăzi chiar a fost super, super educativ și științific, aș putea spune așa. Că, din nou, nou, mulțumesc foarte mult, Andrei, și, oameni buni, mulțumesc pentru atenție, pe curând.

De interes pentru tine

Ce mai face COPILUL TĂU INTERIOR?

Ce mai face COPILUL TĂU INTERIOR?

În profunzime
Ce mai face COPILUL TĂU INTERIOR?
Corpul spune ADEVĂRUL: Cum să te reconectezi cu CORPUL tău | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Luke Sniewski

Corpul spune ADEVĂRUL: Cum să te reconectezi cu CORPUL tău | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Luke Sniewski

Boabe de cunoaștere
Corpul spune ADEVĂRUL: Cum să te reconectezi cu CORPUL tău | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Luke Sniewski
Răni ascunse. Legătura dintre durere, endorfine și dependență: Analiza a cărții lui Gabor Maté

Răni ascunse. Legătura dintre durere, endorfine și dependență: Analiza a cărții lui Gabor Maté

În profunzime
Răni ascunse. Legătura dintre durere, endorfine și dependență: Analiza a cărții lui Gabor Maté