Primul lucru pe care aș vrea să-l învățăm cu toții, dacă aș putea să aleg un lucru, dacă aș avea un peștișor de aur care mi-ar zice „pune-ți o singură dorință”, dorința mea ar fi ca fiecare om din România să asculte dintr-un capăt până în altul această carte. Cartea asta m-a impresionat atât de tare și cred că e una din cele mai tari cărți pe care le-am citit anul acesta și, în mod cert, intră în top cinci cărți pe care le-am citit în viața mea.
În esență, cartea abordează problema dependenței, dependenței de substanțe, de droguri, și acest lucru e cu atât mai important astăzi, în contextul în care în România de mult există dependența de substanțe și abuzul de substanțe interzise, dar acum vedem practic roadele nefavorabile ale acestei dependențe. Acum vedem, acum este… acum buba s-a rupt. Problema a fost demult în interior, a copt, nimeni nu l-a văzut, nimeni nu l-a băgat în seamă, dar acum s-a rupt. Aceasta n-o să fie o pledoarie pentru a iubi dependenții sau pentru a ierta criminalii, în niciun caz. Justiția trebuie să-și facă treaba în privința asta, dar să pedepsești consumul de droguri și să-l interzici, să crezi că asta a fost tot, este absolut echivalent cu a-ți șterge puroiul de la suprafață. El o să coacă acolo iar, mecanismele, ca și într-o bubă cu puroi, sunt foarte complicate. La fel și mecanismele dependenței, care sunt absolut excelent explicate în cartea asta. Este efectiv o capodoperă a dependenței.
În prima parte a cărții, Gabor Maté povestește despre experiența lui ca medic psihiatru care a lucrat mai bine de 10 ani într-un cartier care se numește Downtown Eastside din Vancouver, din Canada. Cartierul acesta are o asociație care a cumpărat mai multe blocuri și practic este o zonă pentru dependenți. Este o zonă cu centre de injectare controlată. Da, pentru că oamenii și-au dat seama că n-ai cum să interzici oamenilor să se drogheze, să se injecteze. Atunci, centrele de injectare controlată sunt centre în care li se pot injecta substanțe mai puțin potente, care să-i țină departe de sevraj și de suferință, dar reducând drastic, să zic, consecințele negative. În astfel de centre poți să deții un control, poți să vezi ce se întâmplă, poți să cunoști și să ai, cum ar veni, statistica oamenilor respectivi și poți să-i iei în continuu în vizor și să reduci numărul de rele pe care aceste persoane și le pot face lor și numărul de rele pe care persoanele astea le pot face societății.
Primul capitol începe cu o experiență a lui cu mai mulți pacienți. Capitolul care m-a impresionat pe mine extrem de tare se numește „N-ai secret, povestea mea” și e povestea fetei care vine la Gabor Maté în cabinet pentru a i se prescrie metadonă. Metadona se prescrie pacienților dependenți pentru că le scade nevoia de dependență, dar ea nu dă acea euforie pe care o dau alte opioide, de exemplu. Și povestea pacientei este una… Cartea, atenție, este extrem de greu de citit sau de ascultat, e extrem de greu de digerat, prin că poveștile sunt atât de dure încât nu-ți vine să crezi că așa ceva există. Dar așa ceva există. Faptul că noi nu le ascultăm sau ne închidem urechile nu face ca aceste povești să dispară.
Fata aceasta povestește cum ea s-a născut și a fost abandonată de o mamă dependentă, cum a fost crescută de bunicul ei, care a violat-o începând de la șapte ani, cum unchiul a început să o sau a continuat să o violeze până la vârsta de 15 ani, când a rămas însărcinată cu unchiul său. A născut un copil pe care l-a abandonat, la fel cum a fost ea abandonată de mama ei. Ulterior, pleacă să-și caute mama, pe care o găsește în acest cartier, Downtown Eastside. O găsește într-unul din aceste hoteluri în care stau persoanele dependente, iar prima interacțiune din viața ei cu mama ei este aceea în care mama îi spune că o iubește foarte mult, timp în care o imobilizează, o injectează cu drog ca să-i fure banii și să o vândă după aceea unui om care o violează. Și ea ajunge să aibă o durere atât de mare încât numai… nu mai poate trăi cu durerea respectivă. Și singura alinare a ei o găsește în acel drog pe care mama i l-a administrat și, în felul acesta, devine dependentă. Ea înțelege cât de rău îi face dependența. Ea înțelege că membrele încep să-i putrezească și urmează să fie amputată, pentru că are foarte multe infecții, are HIV, are hepatita C, are sifilis, sistemul ei imunitar este complet zdrobit. Dar ea continuă să se injecteze și să caute droguri și să se prostitueze pentru a găsi puțini bani, pentru a găsi drogul pentru ziua de astăzi, pentru că durerea este atât de mare încât ne e nouă greu să ne imaginăm durerea asta doar ascultând pe scurt povestea ei. Și ea rămâne internată în același hotel în care este internată și mama ei. Și singurele momente în care se întâlnește cu mama ei, ea tot ce face este să-i ceară să-i mai dea niște bani pentru droguri sau să împartă droguri cu ea. Asta este doar una dintre poveștile care sunt efectiv zdrobitoare și care sunt descrise în cartea asta. Și ne dăm seama că pentru ei, în final, acele câteva minute de plăcere sau de uitare a durerii merită, chiar dacă urmează o viață plină de durere.
În partea a doua, ne dăm seama că nu doar alea sunt dependențele cu care ne confruntăm. Și Gabor Maté descrie o dependență pe care o are el pentru muzica clasică și faptul că cheltuie mii de euro în fiecare săptămână pentru niște discuri pe care nu le ascultă. Și citind acele lucruri, am început să mă întreb care sunt dependențele mele. Și mi-am dat seama că una din dependențele mele este dependența de muncă.
Dependența, ulterior, în partea a treia, are mai multe definiții și mai multe tipuri de a defini dependența. În principiu, dependența e caracterizată de nevoia compulsivă de a face un lucru. Atunci când rămâi fără lucrul de care ești dependent, simți o durere și o nevoie constantă de a-l procura. Și continuarea, să zic, practicării acelei activități sau consumul acelei substanțe, în pofida faptului că acel lucru te distruge – îți distruge sănătatea, te distruge social și te distruge pe alte planuri. Și e foarte ușor să scapi din vedere dependența de muncă în ziua de azi, când munca e gratificată, e atât de mult gratificată. Când orice persoană care muncește dimineața până seara este un antreprenor de succes, care o să aibă după aceea succes material, o să aibă o mașină șmecheră și o să pară un om fericit, care de fapt este într-o continuă căutare a ceva. E o persoană dependentă, e o persoană care n-are libertatea să spună nu, să aleagă să nu facă lucrul respectiv. Și asta este o parte a dependenței. O să revin imediat și la o altă dependență pe care mi-am dat seama că o am, după ce o să explic ce se povestește în partea a patra.
Pentru că cartea asta descrie excepțional de bine și pe înțeles mecanismul biologic al dependenței. Și faptul că foarte multe cercetări arată că, de fapt, într-adevăr, dependența nu este atât de legată de substanță. Doar câteva exemple: soldații din Vietnam care au ajuns pe front și au început să devină dependenți de droguri. Se pare că au început să devină dependenți de droguri și să folosească droguri precum heroina, și undeva la 20-25% dintre ei au ajuns să fie dependenți acolo, în Vietnam, pentru că, pe lângă stresul cauzat de război, au început să-și dea seama de lipsa de sens a acelui război. Li s-a spus că pleacă la război ca să-și salveze patria, iar acolo și-au dat seama că există alte interese, că oamenii aceia nu le vor răul, că distrug foarte multe familii și că omoară oameni vinovați. Și această durere intensă i-a dus în pragul disperării și în pragul consumului de heroină. În momentul în care ei s-au întors acasă și au scăpat de acel nonsens al războiului, majoritatea dintre ei s-au vindecat, cu toate că se consideră că heroina dă o dependență extrem de mare. Majoritatea dintre ei au scăpat de dependența de heroină și au rămas dependenți doar cei care au plecat la război deja cu niște răni nevindecate.
Studiile pe animale arată, într-adevăr, că șoriceii, de exemplu, dacă le dai să aleagă între cocaină sau între a stimula – a apăsa pe un buton care le stimulează centrul plăcerii, care este asociat cu dopamina – o să facă acest lucru încontinuu. Dar acești șoricei fac asta atunci când sunt închiși în laborator, în cuști foarte mici, și sunt extrem de stresați. Viața lor este pusă în pericol, sunt izolați social. Da? Nu știu dacă putem să sesizăm o asemănare într-un astfel de șoricel închis, prizonier, stresat, izolat social, cu persoanele din societatea noastră care ajung să consume droguri. În schimb, alte experimente care au dat spații mult mai generoase șoriceilor – spații de 200-300 de ori mai mari, cuști cu vegetație, cu pământ, cu arbori, cu suficientă hrană, cu, să zic, o comunitate strânsă – acei șoricei n-au ajuns să mai recurgă la droguri. Acei șoricei alergau mai degrabă să stea în comunitate decât să intre într-un tunel și să ajungă într-o cușcuță în care, dacă apăsau pe un buton, li se elibera o apă plină de opioide care îi ducea într-un extaz. Deci, șoriceii care erau calmi, liniștiți și mulțumiți de viața lor și iubiți de comunitate nu mai deveneau dependenți de droguri.
Și mecanismul ăsta e foarte interesant și duce la o descriere foarte mișto a sistemului opioid și a felului în care devenim noi dependenți de opioide. Opioidele sunt substanțe chimice care sunt derivate din mac. Macul este cules și din mac se cultivă, se extrag opioide, cum ar fi morfina, de exemplu. Un opioid sintetic care a provocat o adevărată epidemie de opioide în Statele Unite – există și un serial pe Netflix pe tema asta, se cheamă „Painkiller” – se cheamă oxicodona. Oxicodona este un opioid care acționează asupra receptorilor noștri opioizi. Și noi avem în noi opioide pe care le secretăm încă de când ne naștem. Și acel opioid pe care noi îl secretăm se cheamă endorfină. Da? „Endo-” de la faptul că este endogenă, se naște în noi, și „-fină” de la morfină. Deci, morfina noastră endogenă. Corpul nostru face morfină, care se cheamă endorfină.
Și se pare că primii trei ani sunt extrem de importanți pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil. În momentul în care un copil se naște și este ținut de mamă, este privit de mamă cu iubire, fără stres, cu acceptare, acel copil secretă foarte multe endorfine. În schimb, atunci când acel copil este neiubit, înlăturat sau părăsit, abandonat de mamă, lipsa acelor endorfine duce la durere. Da? Deci, atunci când copilului care este iubit nu i se dă acea hrană emoțională, el experimentează durerea pentru că nu are endorfină, iar receptorii lui de endorfină încep să se reducă. Concret, ceea ce se descrie în cartea asta și ceea ce a fost demonstrat de foarte multe studii este că în primii trei ani de viață – spre exemplu, dacă mama are depresie în primul an de viață, copilul, în anul trei de viață, o să aibă un nivel mai ridicat de cortizol decât copiii care sunt crescuți de mame fără depresie.
Copiii care trăiesc în familii funcționale și au cel puțin un părinte – nu este vorba de doi părinți, cel puțin un părinte – care să le ofere sprijin, o să fie un copil care o să fie mereu scăldat de endorfine, iar creierul lui se va dezvolta armonios, capabil să iubească și să primească iubire. Ce e foarte interesant este că creierul uman se dezvoltă în proporție de 90% în primii trei ani de viață. Deci, creierul se naște absolut nelegat, absolut nedezvoltat. Asta îi dă lui capacitatea foarte bună – de care are și acest cristal, al dependenței – capacitatea de a se dezvolta în lumea reală. Și, practic, ceea ce îi dai, ceea ce captează, o să dezvolte direct legăturile lui neuronale. Se fac niște sinapse invizibile între neuronii lui și neuronii omului care crește acel copil. Și ăsta e un lucru pe care îl neglijăm, da? În această societate turbo-capitalistă în care alergăm după bani – și aparent asta este o dependență foarte mare a omului în ziua de astăzi – în această societate turbo-capitalistă, reușim să dăm copiilor noștri, în familii aparent normale, două lucruri din cele trei esențiale. Primul lucru esențial este siguranța fizică pe care i-o acordăm. Al doilea lucru esențial este hrana pe care i-o acordăm. Și al treilea lucru, la fel de esențial, dacă se poate spune așa, este hrana emoțională. Hrana emoțională care se face prin contact ochi la ochi.
Copilul, de exemplu… Copiii care se nasc prematur și stau în acele incubatoare în care cresc, s-a demonstrat că au riscuri mult mai mici de infecții și se dezvoltă mult mai bine și cresc mult mai bine, funcționează mai bine dacă sunt mângâiați pe spate timp de 10 minute în fiecare zi, pentru că acea mângâiere pe spate le dă o secreție de endorfine. Uite un exemplu pe care îl văd eu la fiica mea, la Nani: este că noaptea, atunci când o țin în brațe și deja adoarme, și n-o pun în primele 5 minute în pat, pentru că se trezește atunci și trebuie s-o mai plimb încă 5-10 minute în brațe… ea doarme, ea visează. Și atunci când mă apropii de ea și o pup pe obraz, ea zâmbește. Ea nu este conștientă, dar ea zâmbește pentru că simte prezența mea acolo. Când zâmbește, zâmbetul este amprenta acelor endorfine care se eliberează. Endorfinele alea se cuplează de receptorii opioizi din creierul ei și o lasă să se dezvolte corect, o lasă să înțeleagă că iubirea este ceea ce poate să primească și, după aceea, iubirea o să fie… iubirea o să fie ceea ce o să poată oferi. O să fie o monedă de schimb foarte importantă, foarte valoroasă.
În schimb, un copil care nu este pupat, nu este plimbat, nu i se acordă atenție emoțională – chiar dacă de multe ori suntem fizic prezenți cu copiii noștri, poate suntem cu capul în altă parte, suntem cu capul în social media sau pe alte știri pe care le citim – această decuplare între fizic și emoțional, care are un nume pe care nu-l rețin, această decuplare din nou face ca creierul său să sufere, să nu mai aibă endorfine. Iar rolul aparent al acestui sistem opioid din creierul copilului este acela de a semnala pericolul, pericolul separării. Dacă copilul se separă de mamă – la orice animal, când copilul se separă de mamă, el este atât de firav încât el nu poate să crească singur și își pune viața în pericol. De aceea, acele endorfine sau lipsa lor semnalează pericolul și îl fac pe copil anxios.
Cum cred, ca și rezumat al acestei incursiuni în sistemul opioid, ideea de bază este că acel copil care nu primește suficientă atenție și hrană emoțională în primii trei ani de viață și în următorii ani de copilărie, acelui copil o să-i scadă nivelul de receptori de endorfină. Pentru că, dacă tu nu îți folosești o parte a creierului, cum ar fi sistemul opioid, care răspunde de iubire și de durere în același timp, el se va atrofia. Un simplu exemplu: dacă naști un copil perfect sănătos și îi oferi toată iubirea din lume și tot ce are nevoie, dar îl ții cinci ani într-o cameră întunecată, el, dacă cinci ani n-o să vadă niciodată lumina, partea din creier care este responsabilă de vedere se va atrofia, pentru că o să creadă că nu este nevoie de ea. E suficient să ții în întuneric, fără să vadă pic de lumină, timp de cinci ani un copil, pentru ca el să devină ireversibil orb. Același lucru este valabil pentru iubire. Copiii care se nasc și nu sunt iubiți, nu li se dă acea hrană emoțională, să zicem așa, pur și simplu li se atrofiază acest sistem și ajung să fie cei mai predispuși adulți pentru narcotice.
De ce? Pentru că acele opioide pe care le iau ei din exterior, cum este oxicodona, de exemplu, sau cum este morfina, sau cum este heroina, acele opioide din exterior sunt atât de puternice, atât de potente, încât la primul consum al acelui opioid, acelui individ care n-a fost iubit, acel individ practic cunoaște pentru prima dată sentimentul de iubire. El n-a mai fost iubit, sistemul lui prin care acceptă iubirea a fost complet atrofiat, dar acele droguri atât de puternice sunt capabile să redeștepte acea iubire din el și să-i calmeze durerea. Asta fac drogurile pentru o persoană care este predispusă din copilărie să consume droguri. Nu genetica, nu curiozitatea de a încerca, nu interesul de a face ceva ilegal, nu teribilismul, nu influența de pe TikTok, nu faptul că se spune că este cool în ziua de azi să consume droguri. Dacă tu ești un adult întreg… Da, e posibil să fii un adult întreg și să fii iubit în copilărie și să devii dependent, dar este foarte puțin probabil. Astfel, aceste persoane care ajung să fie dependente sunt, în mare măsură, dependente nu pentru că nu au valori morale sau pentru că sunt slabe de caracter, ci pentru că au acest sistem de iubire complet atrofiat. Și singurul mod în care ei experimentează ceea ce poate tu ai experimentat de mic și poate că experimentezi și acum, singurul mod în care ei sunt capabili să cunoască această iubire este prin consumul de droguri, care ulterior duce la dezastru. Pentru că, după acea mare doză de opioide, sistemul lui opioid endogen se va atrofia și mai mult și o să aibă nevoie de încă o doză, de o doză și mai mare, de două pastile pe zi, apoi cinci pastile pe zi, apoi 15 pastile pe zi, și tot așa. Și lucrul ăsta îl înțelegem în cartea asta, unde, în final… Apropo, capitolul în care se povestește despre acest sistem opioid și despre această lipsă de iubire este capitolul 14 și se numește „O îmbrățișare caldă în vârf de ac”. Fix asta este: vârful de ac este injecția de drog care îți dă o îmbrățișare caldă pe care n-ai experimentat-o niciodată în viața ta.
În final, avem în cartea asta și o critică asupra, să zic, luptei actuale împotriva drogurilor. Da, în mod cert, drogurile periculoase trebuie interzise, trebuie vânați traficanții de droguri. Cei care sub efectul drogurilor comit crime sunt, în mod cert, trebuie să fie pedepsiți conform legii. Dar interzicerea drogului poate o să motiveze oamenii care n-au experimentat niciodată cu drogurile să nu facă, să nu consume droguri, să zică: „Băi, decât să fac o prostie sau să ajung în închisoare, poate nu consum.” Dar interzicerea și pedepsirea consumatorilor de droguri n-o să fie niciodată eficientă, pentru că vedem în cartea asta cum acești oameni se injectează până își pierd picioarele. Acești oameni se injectează știind că mâine o să moară, pentru că corpul lor e atât de slăbit. Lor nu le pasă de viața lor, efectiv. Lor nu le pasă de viața lor pentru că dependența lor e atât de mare. Ei niciodată n-o să renunțe la drog pentru că riscă să facă închisoare sau riscă să se facă de râs. Niciodată nu e nimic mai presus pentru ei decât acea singură alinare care le aduce acea iubire sintetică pe care le-o dă drogul. Asta înseamnă că abordarea trebuie să fie diferită. Adică, abordarea e atât de diferită și atât de complexă, încât o să ne ia mulți ani de zile în care trebuie să ne pregătim cu cazuri în care o să vedem astfel de exagerări de consum, o să vedem tineri care o să consume, care o să-și caute alinare în droguri. Și pedepsirea lor și interzicerea drogurilor foarte puțin probabil o să rezolve problema, cum nu a rezolvat problema în alte state civilizate.
Problema este una multidisciplinară și trebuie abordată de fiecare din noi, poate prin citirea cărților de acest tip sau ascultarea lor, poate prin crearea de centre în care acești oameni să fie înțeleși, să li se ofere o terapie de lungă durată, să li se ofere centre de injectare controlată, cum există în alte țări, să li se ofere alternative, înțelegere, unde să fie oarecum supravegheați și sub control. Și astfel să poți deține un minim control și să reduci răul pe care acești oameni și-l fac lor, în primul rând, și, în al doilea rând, societății. Pentru că, în esență, creierul lor n-a avut nicio șansă de a se dezvolta încă din copilărie.
Și a doua dependență pe care am descoperit-o în momentul în care citeam cartea asta este dependența de apreciere, care probabil că are aceleași rădăcini în copilărie. Eu am avut o copilărie foarte bună, părinții mei m-au iubit, dar poate că… poate că creierul meu avea nevoie de mai multă apreciere când eram mic și făceam, nu știu, un castelaș din nisip. Și poate mi-ar fi plăcut ca părinții mei să vină și să mă aplaude, să zică: „Bravo, Mișa, bravo, ai făcut o chestie foarte tare!” În schimb, poate că… și îmi aduc aminte că primeam aprecieri de la părinți când eram mic, dar poate că creierul meu avea nevoie de mai multe aprecieri. Și poate că acei centri nervoși care erau capabili să primească apreciere, neprimind apreciere în timpul copilăriei, s-au atrofiat. Și asta înseamnă că acei centri sunt acum avizi de apreciere. Da? Dacă un om corect dezvoltat poate se satură sau se mulțumește cu o apreciere de la un vecin că a făcut curat în fața casei sau o apreciere de la soția sa că „uite ce bine a lucrat”, eu simt că am nevoie de apreciere de la foarte mulți oameni. Pe lângă sensul muncii pe care o depun, care mă ghidează în traiectul meu profesional, simt, în mod incontestabil, o nevoie de a primi apreciere de la oameni. Și de aici, probabil, acest drive de a face foarte mult content în social media, acest drive de a mă expune. Pentru că nu mi-e ușor să mă expun. Îmi e frică să mă duc la televizor să vorbesc în direct despre o temă medicală. Poate zic o prostie, poate mă fac de râs. Frica asta e mare, dar nevoia de apreciere, această dependență de apreciere, pe mine mă împinge în cele mai periculoase situații – pentru mine, periculoase între ghilimele, pentru că mi-e frică, în mod subiectiv. Mi-e frică să am o emisiune… să vorbesc acolo despre tot felul de subiecte, să vorbesc uite la cameră acum. Dar nevoia de apreciere este mai mare. Și este o nouă dependență, dar care, într-adevăr, nu prezintă pericol pentru societate și nu prezintă pericol fizic pentru mine, să zicem. Dar este o dependență pe care am descoperit-o citind această carte.
În final, Maté propune și o soluție care, atenție, nu este verificată științific, nu este publicată în vreun tratat de psihiatrie, dar este o soluție cu care sunt tratate persoanele care au tulburare obsesiv-compulsivă. Iar dependența de droguri e mai mult decât o compulsie, dar are elementele unei compulsii. Și Gabor Maté propune o abordare în patru pași plus unu. Primul pas presupune reetichetarea. Da? Deci, în momentul în care tu ai dependență – indiferent dacă ai dependență de muncă, dependență de apreciere, dependență de ciocolată și de dulciuri sau dependență de droguri – trebuie să-ți iei un jurnal și să practici cei patru pași plus unu, cum ziceam. Primul pas este reetichetarea. Reetichetarea presupune să îți dai seama că acea dependență, acea nevoie nu este ceva real. Nu este nevoia ta reală, este un impuls aiurea dat de creierul tău. Da? Deci, nevoia mea de ciocolată, să mă ridic să-mi iau ciocolată, nu este nevoia mea reală, este o nevoie fictivă care este ghidată de creierul meu și îmi este șoptită. Iar Cam așa și îmi scriu în jurnal: „Această nevoie nu este reală.” O reetichetez ca fiind nereală și o chestie fictivă din creierul meu. Asta nu o face mai puțin puternică, e la fel de puternică, dar astfel eu nu mai sunt sunt nevoia, eu devin un spectator al acestei nevoi. Mă detașez și chiar pot să vorbesc cu ea, să zic: „Hei, bună, foame de ciocolată! Bine ai venit! Iar ai venit? Parcă am mâncat ciocolată ieri. Dar bine ai venit pe la noi.” Și în felul ăsta nu dispare dependența, dar îi scade puțin anxietatea. Al doilea pas este reatribuirea. Reatribuirea înseamnă să nu te mai gândești că este vina ta că ai nevoie de ciocolată. Este vina creierului tău. Așa a fost creierul tău construit. Dacă ai dependență de droguri, nu e vina ta că n-ai fost iubit când ai fost mic. Este vina creierului tău. Deci, nu tu ești dependența, nu tu vrei, creierul tău vrea acest lucru și este vina lui. Deci, dependența nu este o slăbiciune a ta morală, ci o circumstanță pe care tu ai trăit-o. Și deci, asta e din nou reatribuire. După ce ai reetichetat acea dependență, acea dorință ca nefiind una reală – este pur și simplu născocită de creierul tău – și ai reatribuit acea dependență – da, nu e vina ta, nu este slăbiciunea ta morală, este ceva ce tu ai trăit în copilărie și ce acum te duce la acea dependență – urmează pasul trei, care se numește reconcentrare. Reconcentrarea înseamnă de a te reconcentra la ceva sănătos. Spre exemplu, vrei să te duci la sală de păcănele. Ok, reconcentrează, să zic, dorința aia de plăcere spre altceva. Nu știu, citește o carte. Ok, e absurd, probabil că nu o să citești o carte că nu vrei să te duci la jocuri de noroc. Pornește televizorul și uită-te la un film. Uită-te la un film horror. Dacă ai o dependență de televizor, nu porni televizorul, du-te și plimbă-te în parc. Dacă ai o dependență de maratoane, nu te duce să alergi. Nu știu, du-te în saună și înoată. Adică, dă-ți plăcerea aceea pe care o cauți, dar din altceva. Reconcentrează creierul să înțeleagă că poate obține plăcere și din altceva. Și al patrulea pas este revalorizare sau, mai degrabă, cum zice Gabor Maté, devalorizare. Devalorizarea dependenței și înțelegerea că acolo unde nu are loc pregătirea, acolo unde n-a crescut iubire, prinde loc dependența. Și dependența este fix înlocuitorul tău de iubire. Concret, când vorbim despre droguri, drogul pe care îl consumi este înlocuitorul iubirii și tu îi dai o valoare foarte mare, pentru că pentru tine acel drog este echivalent cu iubirea. Devalorizarea înseamnă să înțelegi că valoarea acelui drog sau valoarea acelui sentiment pe care drogul ți-l aduce este sub zero. Nu este zero, este sub zero, pentru că din cauza asta pierzi – pierzi oameni, înșeli oameni, minți oameni, faci lucruri, îți faci o defavoare. Și asta trebuie spus nu din perspectiva de a te judeca pe tine însuți – nu ești judecătorul procesului tău, tu ești doar un spectator în acest proces și trebuie să înțelegi că nu este vina ta. Dar, din nou, întorcându-te la acea dependență, o devalorizezi, îi schimbi valoarea înspre sub zero. Și, în final, punctul cinci pe care îl propune, adică 4+1, este recreează. Adică să recreezi momente în care îți aduci acea plăcere, să fii… să îți dai seama că dependența nu este specifică ție; pe lângă tine sunt milioane de oameni care au avut practic aceeași copilărie pe care ai avut-o tu, dacă ești dependent. Dar ce faci tu este specific ție. Și poți să începi prin a recrea situații în care tu să găsești poate iubire, în care să găsești terapie, în care să găsești alinare, în care să găsești un hobby care să-ți aducă acea plăcere – nu atât de mare, dar să-ți aducă un gram de plăcere. Prin a recrea ceea ce creierului tău îi place. Deci, în esență, programul presupune: reetichetarea (acea dependență nu este reală, este ceva ce creierul meu șoptește), reatribuire (nu sunt eu, este creierul meu; eu sunt spectatorul acestui creier care îmi dă această dependență pentru că nu sunt eu de vină că am avut o copilărie cum am avut-o), reconcentrarea (adică să faci ceva nou, să faci ceva mai sănătos decât dependența respectivă. Ok, îmi vine să mă duc să mă injectez pe stradă? Nu, mai bine îmi iau un pachet de țigări și fumez un pachet de țigări, sau orice exemplu poți care este mai sănătos decât ceea ce faci tu prin dependență), și devalorizare (adică să înțelegi că valoarea acelui lucru pe care îl cauți este mult sub zero), și după aceea recreerea.
Despre asta este cartea asta și despre multe alte lucruri pe care nu am avut cum să le acopăr. Mi-ar plăcea să am cu cineva, nu știu, o dezbatere pe toată cartea asta. Și mi-ar plăcea, din nou, revin la ideea de la început: concret, dacă aș putea avea o singură dorință în viața asta, dorința mea ar fi ca fiecare român să asculte sau să citească această carte, pentru că e atât de importantă pentru momentul în care ne aflăm, care este atât de greu, e atât de complex și trebuie privit din atât de multe puncte de vedere. Și, din nou, aceasta nu era, nu e o pledoarie pentru a ierta consumatorii de droguri de lucrurile rele pe care le fac societății, ci de a înțelege că interzicerea, da, și controlul strict al organelor de ordine nu o să fie niciodată suficient pentru a rezolva problema. Ea este foarte complexă și ține de toată societatea noastră, ține de cultura noastră, ține de religia noastră, ține de interacțiunile noastre sociale, ține de lucrurile pe care le promovăm în societate și pe care le căutăm și care, în final, nasc aceste bube. Aceste bube necesită un tratament cronic și o abordare multidisciplinară. Iar cartea asta, în mod cert, este o cale, e un prim pas în a porni spre înțelegerea acestei probleme.
Am citit multe cărți despre dependențe, am conspectat foarte multe lucrări științifice despre dependență, am văzut multe materiale video despre dependențe, dar niciuna nu se apropie de cartea asta. Și nici măcar rezumatul tuturor lucrărilor pe care le-am citit nu se apropie nici pe departe de cartea aceasta. Așa că spor la ascultat sau citit, ceea ce sper că veți face. Pe curând.
