Sigur, iată dialogul revizuit, fără includerea minutajului în paranteze:
Dialog: Dr. Mihail & Raluca Anton – Sănătatea Mintală și Instrumente pentru Bunăstare
Dr. Mihail: Raluca, bine ai venit! Mă bucur enorm să te am alături astăzi. Vom vorbi despre sănătate mintală, un subiect extrem de important în lumea de azi, o lume care adesea pare o junglă prin care mulți dintre noi ne plimbăm neechipați corespunzător. Înainte de a intra în detalii și instrumente concrete, aș vrea să înțelegem mai bine contextul. De ce ne confruntăm cu această creștere alarmantă a problemelor de sănătate mintală, cum ar fi anxietatea și depresia?
Raluca Anton: Mulțumesc, Mihail, mă bucur să fiu aici. Cred că sunt două aspecte principale de luat în considerare. Pe de o parte, faptul că se vorbește mult mai deschis despre emoții și dificultăți emoționale poate influența statisticile. Nu știm exact în ce măsură creșterea raportată a cazurilor de anxietate sau depresie se datorează unei creșteri reale a incidenței sau unei disponibilități mai mari a oamenilor de a vorbi despre aceste probleme și de a le recunoaște. Pe de altă parte, este incontestabil că mediul în care trăim s-a schimbat radical. Complexitatea vieții moderne, ritmul alert în care se întâmplă lucrurile, diversitatea provocărilor comparativ cu acum 20-30 de ani – toate acestea pun o presiune enormă asupra noastră. Mintea și corpul nostru, biologic vorbind, nu au avut timp să se adapteze la viteza și complexitatea lumii pe care am creat-o.
Dr. Mihail: Ai menționat anxietatea. Statisticile arată o creștere semnificativă, chiar o triplare în ultimii 15-20 de ani, și, mai îngrijorător, o scădere a vârstei la care apare primul episod intens, de la 27 la 17 ani. Asta pare să indice o problemă reală, nu doar o eroare de raportare.
Raluca Anton: Exact. Scăderea vârstei de debut sugerează că presiunile mediului hiper-complex afectează generațiile mai tinere într-un mod mai profund și mai timpuriu. Capacitatea noastră limitată de procesare este depășită de volumul și intensitatea stimulilor, ceea ce duce la emoții intense precum anxietatea.
Dr. Mihail: Există și oameni care trăiesc cu anxietate sau depresie considerând că „așa e viața”, că e normal să fie greu, atribuind cauzele unor factori externi – jobul, partenerul nepotrivit. Poate că o parte din creșterea statisticilor vine și din conștientizarea ulterioară a acestor persoane că trăiesc cu o problemă rezolvabilă. Dar, pe de altă parte, aud adesea critica, mai ales de la generațiile mai în vârstă, că vorbitul excesiv despre traume, anxietate, depresie ar putea predispune unii oameni să-și exagereze sentimentele, să se „vulnerabilizeze” poate prea mult. Cum vezi tu acest aspect?
Raluca Anton: E o linie fină aici. Pe curba lui Gauss, putem găsi extreme în orice comportament. Este adevărat că vulnerabilizarea a devenit aproape un trend, în special în social media. Uneori, expunerea suferinței altora poate fi folosită, chiar inconștient, pentru a ne simți noi mai bine prin comparație – „dacă altora le e rău, nouă ne e mai bine”. Am întâlnit termenul de „pornografie emoțională” în studii, referindu-se la această expunere totală, uneori nesănătoasă, a suferințelor. Pe de o parte, e bine că vorbim mai mult despre emoții, dar e crucial să învățăm să ne reglăm dozajul expunerii la aceste informații. Expunerea constantă la suferință, chiar și sub formă de informații despre sănătate mintală, poate deveni copleșitoare și contraproductivă. Am experimentat asta personal: urmărind constant influenceri pe sănătate mintală, am ajuns la un punct de saturație, simțind că totul e doar suferință. Când am schimbat focusul și am început să urmăresc conturi despre grădinărit, o pasiune de-a mea, feed-ul meu s-a umplut de flori și bunăstare, și am simțit o schimbare pozitivă. Mintea are nevoie să penduleze între suferință și bunăstare, nu să rămână blocată într-una dintre ele.
Dr. Mihail: Acest experiment personal e foarte relevant. Subliniază importanța echilibrului și a alegerii conștiente a informațiilor la care ne expunem. Și algoritmul social media contribuie la crearea acestor bucle informaționale, fie ele despre dezastre sau suferință, fie despre grădinărit. Deci, cum putem construi această reziliență mintală? Cum ne pregătim pentru momentele dificile, inevitabile, și cum devenim mai puternici psihologic, mergând dincolo de simpla rezolvare a problemelor și intrând în zona de optimizare și prevenție?
Raluca Anton: Atingi un punct esențial: prevenția. Așa cum în sănătatea fizică ideal ar fi să nu așteptăm boala pentru a merge la medic, la fel și în sănătatea emoțională, începem să ne permitem să vorbim despre psihologie și din perspectiva prevenției, nu doar a intervenției. Istoric, psihologia, similar medicinei, s-a concentrat mult pe studiul patologiei, al tulburărilor mentale, pentru a înțelege și trata bolile emoționale. Abia mai recent, prin anii ’80-’90, a început să se studieze sistematic și bunăstarea (wellbeing), deși întrebări despre fericire au existat dintotdeauna.
Dr. Mihail: Și cum a fost definită și studiată această bunăstare, acest concept poate abstract?
Raluca Anton: Martin Seligman, un pionier în psihologia pozitivă, a încercat să operaționalizeze conceptul de fericire pentru a-l putea studia, transformându-l în conceptul de „bunăstare” sau „wellbeing”. Atenție, psihologia pozitivă nu înseamnă doar să gândim pozitiv sau să ne spunem afirmații dimineața. Seligman a vrut să înțeleagă ce îi face pe oameni să se simtă fericiți, ce contribuie la o viață împlinită. Una dintre metodele inițiale a fost să studieze retrospectiv oameni ajunși la o vârstă adultă târzie. I-a întrebat simplu dacă consideră că au trăit o viață fericită, cu bunăstare. Pe cei care au răspuns afirmativ, i-a întrebat apoi ce anume din viața lor i-a făcut să simtă acea bunăstare.
Dr. Mihail: Și ce a descoperit? Care sunt elementele comune menționate de acești oameni?
Raluca Anton: Studiul, având un număr mare de participanți, a relevat trei piloni principali, trei elemente esențiale pe care majoritatea oamenilor care și-au evaluat viața ca fiind bună le-au menționat. Primul, și poate contraintuitiv pentru unii, este calitatea relațiilor. Oamenii care au simțit bunăstare au fost atenți la relațiile lor, au investit grijă în ele. Ulterior, cercetări extinse, cum ar fi cele ale lui John Gottman, cel mai mare institut de cercetare a relațiilor, au confirmat și extins această idee. Gottman a arătat că investiția în calitatea relațiilor nu doar că ne aduce bunăstare emoțională, dar poate adăuga până la opt ani vieții noastre, comparativ cu persoanele care nu investesc în relații sau le evaluează ca fiind disfuncționale.
Dr. Mihail: Opt ani e enorm! Și impactul nu e doar emoțional, ci și fizic?
Raluca Anton: Da, impactul este și fizic. Studiile de la Gottman Institute demonstrează o legătură puternică între sănătatea relațională și sistemul imunitar. Ne recuperăm mai repede din boli, intensitatea bolilor este mai mică la persoanele cu relații de calitate (auto-percepută). Și interesant este că acest efect pare să meargă dincolo de simpla îngrijire fizică pe care ți-o oferă un partener (de exemplu, să te îndemne să mergi la medic). Este ceva legat de însăși bunăstarea emoțională pe care o simți având o relație solidă, pe care te poți baza.
Dr. Mihail: Ai vorbit despre calitatea relațiilor. Dar cum ne dăm seama dacă o relație este de acest tip, care ne susține și ne crește? Cum căutăm și, mai ales, cum întreținem o astfel de relație?
Raluca Anton: Sunt întrebări complexe. Pe de o parte, adesea simți dacă ești în relația potrivită. Dar, paradoxal, uneori relația care ne aduce cele mai multe provocări poate fi chiar cea potrivită pentru noi, pentru că ne oglindește aspecte din noi care necesită dezvoltare, chiar dacă e dificil. Însă, referitor la întreținere și calitate, aș vrea să subliniez că nu e vorba doar de grija pe care o primești, ci și de grija pe care o oferiți împreună spațiului dintre voi. Cei de la Gottman au identificat un concept numit „bids for connection” – licitații pentru conexiune.
Dr. Mihail: Licitații pentru conexiune? Cum funcționează?
Raluca Anton: Imaginați-vă scenariul: eu spăl vase în bucătărie, concentrată. Partenerul vine și spune: „Uite ce frumos am tuns gazonul!”. Aceasta este o licitație pentru conexiune. Eu am două opțiuni: pot să mormăi un „Aha” fără să mă uit, continuând să spăl vase, sau pot să-mi ridic privirea, să mă uit la gazon și să spun: „Fii atent, ce fain l-ai tuns!”. A doua variantă validează licitația lui, îi arată că am răspuns nevoii lui de conectare în acel micro-moment. Avem nenumărate astfel de momente zilnic, și de multe ori ratăm aceste licitații, lăsând partenerul să simtă că nu este văzut sau auzit. Răspunsul la aceste mici licitații construiește calitatea relației.
Dr. Mihail: Deci, e vorba despre a fi prezent și a răspunde acestor mici gesturi de apropiere.
Raluca Anton: Exact. Și un alt aspect crucial legat de calitatea relației, pe care îl explorez adesea cu cuplurile, nu este neapărat cum se ceartă, ci cum se împacă. Cum are loc reparația după o ruptură? Trec zile și ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic? Există o discuție? O îmbrățișare? Calitatea împăcării, felul în care construim punți unul spre celălalt după un conflict, influențează enorm percepția asupra calității relației. Esențial este să mergem unul înspre altul, să verificăm dacă fiecare construiește aceste punți.
Dr. Mihail: Asta presupune să ne concentrăm pe propriul comportament, nu doar să așteptăm de la celălalt sau să-l criticăm dacă nu ne-a „câștigat” licitația. Să comunicăm ce e important pentru noi și să fim atenți la nevoile celuilalt. Bun, deci primul pilon este calitatea relațiilor. Care este al doilea?
Raluca Anton: Al doilea pilon descoperit de Seligman este ceea ce el a numit spiritualitate, dar care cuprinde două direcții: pe de o parte, religiozitatea, credința în ceva superior, care este o componentă foarte intimă și personală, și pe de altă parte, dezvoltarea personală. Aceasta din urmă este crucială pentru că ne invită la acțiune. În psihologie, comportamentul bate cuvântul. Degeaba vorbim despre dezvoltare dacă nu facem nimic concret. Simplul fapt că ne gândim e aproape degeaba, dacă nu se traduce în comportamente.
Dr. Mihail: Ce intră la dezvoltare personală în acest context? Doar să învățăm lucruri despre noi?
Raluca Anton: Include mult mai mult. Se referă la a investi în noi, la a ne descoperi și cultiva pasiunile, la a învăța lucruri noi, la a merge la un film, la un muzeu, la a participa la un eveniment ca acesta. Este despre a oferi creierului un mix de stimuli care ne ajută să creștem, să ne extindem orizonturile, să ne dezvoltăm abilități, fie ele emoționale, cognitive sau practice. Pare a fi un pilon esențial pentru sănătatea noastră emoțională.
Dr. Mihail: Se poate referi și la aspecte mai profunde, poate transcendente, cum ai menționat componenta de spiritualitate? Ai povestit odată despre o experiență personală la un retreat de respirație…
Raluca Anton: Da, cred că dezvoltarea personală poate atinge și aceste niveluri. Experiența de la cursul de respirație conștientă a fost revelatoare pentru mine. Inițial, eram sceptică, mintea mea rațională îmi spunea că mă voi hiperventila, că voi ameți. Dar exercițiul în sine, prin tehnica de respirație specifică, a redus cumva controlul părții raționale, permițându-mi să accesez senzații corporale foarte profunde. Am retrăit somatic, nu doar cognitiv, experiența nașterii premature a fiicei mele.
Dr. Mihail: Povestește-ne puțin mai mult, dacă ești confortabilă.
Raluca Anton: Fiica mea s-a născut la 28 de săptămâni, totul a fost foarte rapid și traumatic. Cognitiv, am procesat evenimentul, am făcut terapie, mi-am explicat lucrurile. Dar în timpul acelui exercițiu de respirație, am simțit cum corpul meu, de la gât în jos, devine amorțit, nu-l mai simțeam. Prima imagine a fost cu mine pe masa de operație. Apoi, am simțit literalmente cum mi se mișcă bazinul în timpul nașterii, deși stăteam nemișcată. A fost intens și, pe alocuri, înspăimântător, dar a fost prima dată când am simțit că am procesat trauma la nivel somatic. Nu cred neapărat că a fost ceva transcendental în sensul de „altă lume”, ci mai degrabă o conectare profundă cu memoria corpului meu, accesibilă atunci când mintea analitică a fost pusă pe pauză. Cred că există o explicație neuroștiințifică pentru ce s-a întâmplat, legată de cum respirația a influențat activitatea cerebrală și a permis accesul la aceste senzații și amintiri stocate.
Dr. Mihail: E fascinant cum descrii această experiență și cum leagă corpul și mintea. Ai menționat că în timpul operației, o asistentă îți spunea „Eu sunt aici cu tine”. Pare că și acolo a existat o formă de relație, de conectare umană care a contat enorm.
Raluca Anton: Absolut. Mi-am amintit acea voce blândă și prezența ei calmă într-un moment de maximă vulnerabilitate. A fost un element de vindecare profundă. Și asta întărește ideea că mintea și corpul sunt un singur sistem. Nu sunt separate. Emoțiile, gândurile, senzațiile fizice – toate fac parte din același întreg. Invitația este să avem grijă de ambele componente, nu doar de una.
Dr. Mihail: Și se leagă frumos de primul pilon – relațiile. Chiar și acea interacțiune scurtă a fost o relație care a contat. Revenind la experiența ta, chiar dacă ai avut o explicație mai somatică/psihologică, nu negăm că pentru mulți oameni, găsirea unei explicații, fie ea și științifică, aduce un sentiment de control și predictibilitate, ceea ce e important pentru psihic.
Raluca Anton: Exact. Găsirea unei explicații, a unei povești coerente despre ce ni s-a întâmplat, este esențială. În terapie, nu căutăm neapărat „adevărul” obiectiv, ci ajutăm persoana să-și construiască o narațiune funcțională despre propria experiență. Înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat, chiar și parțială, reprezintă adesea 50% din rezolvare. Oferă o ancoră, un sens, reduce anxietatea legată de necunoscut. Dacă înțelegi enunțul problemei, ai rezolvat jumătate din ea – la fel e și aici.
Dr. Mihail: Perfect. Am discutat despre relații și dezvoltare personală/spiritualitate. Care este al treilea pilon al bunăstării?
Raluca Anton: Al treilea pilon este generativitatea. Acest concept se referă la mesajele pe care le transmitem generațiilor viitoare, la moștenirea pe care o lăsăm în urma noastră, fie prin copii, fie prin munca noastră, prin interacțiunile cu ceilalți. Însă, crucial aici este că aceste mesaje se construiesc în jurul valorilor noastre centrale. Studiile, inclusiv cele ale lui Seligman, arată că oamenii care își definesc 3-5 valori principale și își ghidează viața în jurul acestora raportează un nivel semnificativ mai ridicat de calitate a vieții. Se simt mai împliniți, viața lor are mai mult sens.
Dr. Mihail: Poți să ne dai exemple concrete de valori și cum funcționează această generativitate?
Raluca Anton: Sigur. Revenind la exemplul cu nașterea Anei. În acel moment extrem de dificil, când am văzut-o prima dată în incubator – mică, fragilă, transparentă aproape – tatăl ei, Lucian, s-a uitat la ea și a spus două lucruri: „Doamne, cât ești de frumoasă!” și „Tu vei fi un om extraordinar de bun”. Acel „om bun” a rezonat profund în mine, pentru că mi-a amintit instantaneu de bunicul meu. Aveam o tradiție: în fiecare duminică, stăteam pe balansoar și beam cafea împreună. Când aveam 20 de ani, mi-a spus: „Știi care e cel mai important lucru când vine vorba de relații? Să găsești un om bun”. Această valoare – a fi un om bun – a fost centrală pentru el. Nu mi-a predicat-o, dar a trăit-o prin comportamentele lui: era atent la nevoile celor din jur, crea spațiu pentru discuții despre cum ne simțim, suna să vadă ce facem. El a transmis această valoare prin exemplu, iar eu am auzit-o reflectată, ani mai târziu, în cuvintele lui Lucian adresate fiicei noastre într-un moment definitoriu. Asta este generativitatea: să ai valori centrale, să le transformi în comportamente vizibile și să le transmiți mai departe, creând o continuitate de sens și principii.
Dr. Mihail: Este o poveste foarte emoționantă și ilustrează perfect cum valorile se transmit și creează continuitate. Deci, aceste valori funcționează ca niște repere interne, ca „acasă” din interiorul nostru?
Raluca Anton: Exact. Valorile sunt pilonii centrali ai casei noastre interioare. Când viața ne poartă prin furtuni și experiențe dificile, ne putem întoarce mereu la aceste valori. Ele ne oferă stabilitate, coerență, un ghid pentru decizii și acțiuni. Nimeni nu ni le poate lua, sunt fundamentul nostru.
Dr. Mihail: Cum putem descoperi aceste valori personale? Ne ajută să le scriem, să reflectăm asupra lor?
Raluca Anton: Da, scrisul poate ajuta, dar nu e singura metodă. O modalitate eficientă este să ne uităm pe axa timpului, în special la trecut. Să ne gândim la persoanele importante care ne-au crescut – părinți, bunici, mentori – și să identificăm 2-3 lucruri (valori, principii, credințe) pe care le-am învățat de la fiecare, nu doar prin ce ne-au spus, ci mai ales prin ce au făcut. De exemplu, bunica mea era extrem de organizată; nu mi-a spus niciodată „fii organizată”, dar am văzut-o făcând asta zilnic și am învățat prin modelare. Putem analiza ce credințe ne-au transmis despre noi înșine („ești deștept”, „nu ești suficient de bun”), despre ceilalți („să n-ai încredere în nimeni”, „oamenii sunt buni”) și despre lume/viață („lumea merge într-o direcție proastă”, „ăsta e destinul”). Identificarea acestor mesaje învățate din trecut ne ajută să înțelegem „softul” cu care funcționăm în prezent.
Dr. Mihail: Deci, practic, facem un exercițiu de introspecție legat de persoanele cheie din formarea noastră și mesajele primite.
Raluca Anton: Da. Putem structura exercițiul întrebându-ne: Ce am învățat de la persoana X despre mine? Despre ceilalți? Despre lume/viață? Asta ne ajută să conștientizăm credințele de bază pe care le-am internalizat.
Dr. Mihail: Și odată ce am identificat aceste credințe, acest „soft” preinstalat, ce facem? E suficientă simpla conștientizare?
Raluca Anton: Conștientizarea este primul pas și uneori poate fi suficientă pentru anumite aspecte minore. Dar, de cele mai multe ori, nu. Pasul următor este să conectăm aceste credințe din trecut cu prezentul. Să observăm în ce contexte din viața noastră actuală se activează aceste credințe. De exemplu, dacă am învățat credința „să n-ai încredere în nimeni”, în ce situații (personale, profesionale) se manifestă asta acum? Cum arăt eu când sunt neîncrezătoare? Sunt suspicioasă? Chestionez excesiv? Nu împărtășesc informații? Realizând cum se manifestă credința în prezent și ce costuri are (poate consum resurse inutile verificând constant, deși nu e cazul), putem începe să lucrăm la modificarea ei.
Dr. Mihail: Practic, înțelegem originea (trecutul) și manifestarea (prezentul) unei credințe sau a unui tipar. Ai menționat că partenerul de cuplu este adesea cel care ne „apasă” cel mai bine butoanele, activând aceste tipare vechi.
Raluca Anton: Da, relația de cuplu este adesea scena principală unde aceste tipare vechi și credințe preinstalate ies la suprafață. Partenerul, prin simpla lui prezență și interacțiune, ne „cântă la pian” pe butoanele noastre sensibile. Dar, cum spuneam, partenerul poartă și „darurile noastre de creștere”. Tocmai pentru că ne activează aceste zone dureroase, ne arată unde este „buba”, unde avem nevoie să lucrăm și să vindecăm. Piesa cântată la pian, deși dureroasă, conține notele vindecării noastre, dacă suntem dispuși să ascultăm și să lucrăm împreună.
Dr. Mihail: Asta necesită multă conștientizare, răbdare și efort din partea ambilor parteneri. Revenind la cei trei piloni – relații, dezvoltare personală/valori, generativitate/valori – ai folosit o metaforă cu eprubetele. Poți detalia?
Raluca Anton: Sigur. Putem vizualiza acești trei piloni ca pe trei eprubete: una pentru Relații, una pentru Dezvoltare Personală (incluzând spiritualitatea și cunoașterea de sine) și una pentru Generativitate/Valori. Conținutul acestor eprubete reprezintă resursele noastre psihologice și emoționale. Când trecem prin viață, în special prin perioade solicitante, stresante, cu multă stimulare, noi consumăm din conținutul acestor eprubete. Plătim cu energia investită în relații (sau neglijarea lor), cu timpul alocat dezvoltării personale (sau lipsa lui), cu alinierea la valorile noastre (sau compromiterea lor). Problema este că acest conținut nu este nesfârșit. Dacă doar consumăm și nu reumplem eprubetele, ajungem la epuizare, la burnout, la vulnerabilitate crescută.
Dr. Mihail: Deci, prevenția și sănătatea emoțională înseamnă, de fapt, un proces conștient de a reumple aceste eprubete?
Raluca Anton: Exact. Înseamnă să ne dăm seama că trebuie să avem comportamente specifice, active, prin care să adăugăm constant conținut în aceste eprubete. Să investim timp și energie în relații, să ne alocăm momente pentru dezvoltare personală și pasiuni, să reflectăm la valorile noastre și să acționăm în acord cu ele. Aceste eprubete pline reprezintă rezervorul nostru de reziliență, resursele pe care le accesăm când apar inevitabil momentele dificile. Nu vor fi niciodată perfect echilibrate, dar e important să fim conștienți de ele și să le îngrijim activ.
Dr. Mihail: Și cum facem asta concret, în ritmul vieții moderne? Nu ne putem muta toți la țară să trăim „în pasul boului”, cum zicea bunicul lui Alex Dima.
Raluca Anton: Nu trebuie să replicăm viața bunicilor, ci să învățăm mecanica din spatele acelor principii. Sănătatea mintală și psihoterapia înseamnă în mare parte să înțelegi cum funcționează procesele interioare și relaționale. Problema majoră azi este că ne supraîncărcăm. Vrem să facem foarte multe lucruri, depășind adesea capacitatea noastră reală, fără să ținem cont de resursele disponibile (conținutul eprubetelor). Ne întrebăm rar la finalul zilei: „Cum a fost ziua asta pentru mine? Cât din ce am făcut a fost peste pragul meu de bunăstare?”. Soluția nu e spectaculoasă, ci constă în alegeri conștiente și pauze de reflecție. Să ne oprim, chiar și pentru câteva minute, și să ne întrebăm cum stăm cu relațiile, cu creșterea personală, cu valorile, cu ritmul nostru. Inerția ne trage, stimularea e constantă, dar alegerea de a ne opri și evalua ne aparține. Am pierdut adesea sentimentul că putem alege, că nu trebuie să facem totul, impulsionați de nevoia de validare externă, exacerbată de social media.
Dr. Mihail: Social media pare să fi exploatat exact această nevoie umană de a fi văzuți și validați.
Raluca Anton: Cred că da. S-a dezvoltat pe această nevoie neîndeplinită. Pe de o parte, un like poate oferi o micro-validare, dar pe de altă parte, ne poate prinde în bucla de a vrea mereu mai mult, comparându-ne constant cu multitudinea de opțiuni și realizări (adesea filtrate) pe care le vedem la alții. Am uitat că în trecut, oamenii nu aveau acces la atâtea modele de comparație. Apariția telenovelelor în anii ’90 ne-a oferit o primă fereastră spre „alte vieți”, stârnind dorința pentru „mai mult”, fără a evalua neapărat dacă acel „mai mult” ni se potrivește sau dacă avem resursele pentru el.
Dr. Mihail: Deci, conștientizarea resurselor (eprubetelor) și alegerea conștientă a modului în care le gestionăm și le reumplem sunt esențiale. Aș vrea să aprofundăm puțin rolul psihoterapiei în acest proces. Poate fi văzută și ca un instrument de optimizare, nu doar de rezolvare a problemelor? Eu, de exemplu, fac terapie de câțiva ani. Am început cu probleme specifice pe care le-am depășit în mare parte, dar continui să merg. Pentru mine, acum e ca mersul la sală: nu mă duc pentru că sunt „bolnav”, ci pentru a mă menține și optimiza, pentru a curăța „lentilele”, a descoperi noi perspective, a verifica starea eprubetelor. E corectă această perspectivă?
Raluca Anton: Absolut corectă! Analogia cu sala de forță este perfectă. Nu te întreabă nimeni „ce ai pățit?” când te duci la sală; te duci pentru a fi mai puternic, mai sănătos, pentru optimizare. Psihoterapia poate îndeplini exact același rol. După ce traumele majore sau problemele acute sunt adresate, terapia devine un spațiu de mentenanță și optimizare. Viața continuă să ne aducă provocări – creșterea copiilor, etape profesionale, diverse evenimente. Chiar dacă avem instrumente și suntem conectați cu noi, terapia oferă un suport constant, un check-in regulat cu tine însuți, un spațiu dedicat pentru a curăța, a reevalua, a menține eprubetele pline. Așa cum nu e suficient să mergi la sală o lună și gata, la fel și cu sănătatea mintală – necesită o îngrijire continuă. Mersul la terapie o dată pe lună, de exemplu, poate fi acest „antrenament” de mentenanță.
Dr. Mihail: Asta demitizează ideea că terapia e doar pentru „probleme grave”. Apropo de instrumente, ai menționat postarea mea cu „pastila magică”…
Raluca Anton: Da! Când am văzut titlul, am avut un moment de „What? Mihail știe că nu există pastile magice!”. Până am văzut că „pastila” erau cei 10.000 de pași zilnici. Mi s-a părut genial, pentru că exact despre asta este vorba: despre constanță, despre pașii mici făcuți zilnic, nu despre soluții miraculoase. Și terapia, ca și mersul pe jos, funcționează prin perseverență și proces.
Dr. Mihail: Exact. Și în acest proces continuu, un rol important îl joacă auto-cunoașterea, descoperirea sinelui. Cum se leagă asta de reziliența mintală?
Raluca Anton: Este fundamentală. Se încadrează în pilonul dezvoltării personale. Cunoașterea propriei persoane implică, printre altele, și conștientizarea și integrarea „umbrelor” noastre, cum le numea Jung, sau „părților pierdute/negate”, cum le spunem în terapia modernă. Acestea sunt aspecte ale noastre pe care le-am reprimat de-a lungul timpului, adesea pentru că ni s-a transmis (direct sau indirect) că nu sunt acceptabile, dar care ies la suprafață în momente de stres, oboseală sau disconfort.
Dr. Mihail: Poți da un exemplu personal?
Raluca Anton: Sigur. Eu am o latură sarcastică, ironică, poate chiar cinică. Știu că există, deși mesajul primit în copilărie a fost să fiu modestă, blândă, smerită. În mod normal, gestionez bine această latură. Dar când sunt foarte obosită, când resursele mele (eprubetele) sunt goale, această parte „iese la suprafață”. Am pățit-o la o conferință, a patra din acea zi, după un zbor matinal. Eram epuizată fizic și mental. În timpul panelului, m-am trezit făcând comentarii sarcastice în barbă, dându-mi ochii peste cap la intervenția unei colege. Mă auzeam și îmi spuneam mental „Oprește-te!”, dar nu puteam. Era „partea mea pierdută” care preluase controlul pentru că nu mai aveam resurse să o conțin. Ulterior, mi-am cerut scuze colegei (care, cunoscându-mă, a înțeles) și am primit și un feedback de la un participant care a remarcat exact „atitudinea de intelectuală arogantă”. A durut, dar a fost real. Cunoașterea sinelui înseamnă și să recunoști aceste părți, să înțelegi când și de ce apar și, ideal, să înveți să le gestionezi mai bine, având grijă de resursele tale.
Dr. Mihail: Deci, a ne cunoaște înseamnă a ne accepta întregul, inclusiv aceste părți mai puțin comode, pe care le-ai numit, cu umor, „My Crazy Beach”?
Raluca Anton: Exact! Să știi că există „My Crazy Beach” (sau cum vrea fiecare să-i spună părții lui/ei dificile), să înțelegi că iese la iveală când ești la limită cu resursele și să înveți să spui „Sunt obosit/ă, lasă-mă puțin” înainte ca ea să preia controlul. Partenerul de cuplu, de obicei, cunoaște cel mai bine aceste „părți pierdute” ale noastre. Conectarea cu sinele înseamnă să ne asumăm și aceste aspecte.
Dr. Mihail: Recapitulând axa timpului: ne integrăm trecutul (înțelegând influențele și credințele), trăim în prezent (ancorați, poate prin starea de flux) și ne calibrăm așteptările față de viitor. Ai putea detalia puțin partea cu prezentul și starea de flux? Vorbim mult despre mindfulness, dar cum îl atingem practic?
Raluca Anton: Mindfulness este într-adevăr un concept popular, dar adesea prost înțeles sau greu de aplicat în agitația zilnică. Cercetătorul Mihaly Csikszentmihalyi a studiat conceptul de flux (flow) – acea stare de absorbție totală într-o activitate, când timpul pare să dispară. El susține că ne naștem cu această capacitate. Gândește-te la un copil complet absorbit de joc, care pur și simplu nu aude când îl strigi – este în flux, într-o stare de „evitare senzorială” a exteriorului. Pe măsură ce creștem și ne integrăm social, pierdem adesea această abilitate naturală.
Dr. Mihail: Dar unii oameni o păstrează sau o regăsesc?
Raluca Anton: Da. Oamenii foarte creativi (pictori, muzicieni), sportivii de performanță sau oricine este profund pasionat de o activitate pot intra frecvent în starea de flux. Cu siguranță, fiecare dintre noi am experimentat asta măcar o dată: citind o carte captivantă, lucrând la un proiect care ne pasionează, grădinărind, gătind – și am realizat brusc că au trecut ore fără să ne dăm seama. Asta arată că avem capacitatea în noi. Cheia este să ne oferim timp conștient pentru activitățile care ne pot induce această stare, pentru pasiunile noastre. Chiar dacă nu avem pasiuni clare, merită să explorăm și să identificăm activități care ne absorb și ne ancorează în prezent. Antrenarea capacității de a sta în flux este un exercițiu excelent de mindfulness și o modalitate de a reumple eprubeta dezvoltării personale.
Dr. Mihail: Deci, cultivarea pasiunilor nu e doar un moft, ci o necesitate pentru sănătatea mintală, ajutându-ne să ne reconectăm cu prezentul?
Raluca Anton: Exact. Și tehnic, ancorarea în simțuri în timpul acestor activități (sau oricând vrem să fim mai prezenți) ajută: ce văd, ce aud, ce miros, ce gust, cum se simte tactil. Asta ne aduce din minte în corp, în momentul prezent.
Dr. Mihail: Apropo de a fi în flux și a nu auzi exteriorul, povesteai că ai ajuns la ORL crezând că ai probleme cu auzul, dar de fapt erai doar… absorbit?
Raluca Anton: Da, iubita mea m-a trimis la control pentru că nu auzeam când îmi vorbea. Am făcut toate testele, auzul meu era perfect. Probabil eram adesea în starea asta de flux, concentrat pe ce făceam. E o explicație bună!
Dr. Mihail: Acum, despre viitor. Cum ne raportăm corect la el pe această axă a timpului? Mintea noastră tinde să prezică, să facă scenarii, adesea negative.
Raluca Anton: Tendința de a prezice viitorul (inferențe) este naturală și ne-a ajutat evolutiv să anticipăm pericole și să ne pregătim. Problema apare când intrăm în ruminație – repetăm obsesiv aceleași scenarii negative, alimentate de frici și vulnerabilități. Pe baza acestor ruminații, ne construim așteptări față de viitor. Și aici e o capcană: de multe ori, aceste așteptări sunt nerealiste, fie exagerat de pozitive („totul va fi perfect!”), fie catastrofale. Studiile arată ceva interesant legat de afirmațiile pozitive excesive și nerealiste („voi avea o zi minunată, totul va merge strună”). Oamenii care practică intens astfel de auto-sugestii pot ajunge să aibă simptome depresive crescute după câteva luni.
Dr. Mihail: De ce? Pare contraintuitiv.
Raluca Anton: Pentru că se creează o discrepanță mare între așteptarea nerealistă și realitatea care, inevitabil, nu este perfectă. Chiar dacă ziua a fost bună per total, micile imperfecțiuni (te-ai bâlbâit puțin, nu ai tușit deloc) devin surse majore de disconfort și dezamăgire, pentru că nu s-au potrivit cu așteptarea perfectă. Mai mult, așteptările rigide ne fură bucuria experienței reale. Dacă se întâmplă exact cum te-ai așteptat, e doar o confirmare, nu o bucurie nouă. Alternativa sănătoasă sunt speranțele.
Dr. Mihail: Care e diferența între așteptări și speranțe?
Raluca Anton: Speranța este mai flexibilă și realistă. În loc de „Voi avea o zi perfectă”, speranța sună mai degrabă ca „Mi-aș dori să am o zi bună. Știu că pot apărea și momente dificile sau imperfecțiuni, și e în regulă, voi vedea cum le gestionez atunci.” Speranța recunoaște posibilitatea eșecului sau a dificultății, dar menține o orientare pozitivă și adaptabilă. Permite acceptarea realității așa cum este și bucuria pentru ce a mers bine, chiar dacă nu totul a fost conform planului inițial. Calibrarea așteptărilor în speranțe realiste și adaptarea la ce se întâmplă efectiv sunt cheia unei raportări sănătoase la viitor. Așa cum a fost cu venirea mea aici: mi-am dorit să vin de joi, nu s-a putut, am fost dezamăgită inițial, dar m-am adaptat, am venit aseară și mă bucur de ce este posibil acum.
Dr. Mihail: O perspectivă foarte utilă. Deci, integrăm trecutul, trăim ancorați în prezent prin flux și ancorare senzorială, și privim viitorul cu speranțe realiste, nu cu așteptări rigide. Raluca, îți mulțumesc enorm pentru această discuție extrem de bogată și plină de instrumente practice! A depășit și așteptările mele, chiar și cu vocea mea afectată.
Raluca Anton: Și eu îți mulțumesc, Mihail! Mă bucur că am putut fi aici și că am putut împărtăși aceste idei. Și vocea ta e perfectă așa cum e, face parte din autenticitatea momentului.
(Urmează sesiunea de Q&A)
Mariana (participantă): Bună ziua. Am experimentat depresie severă de la o vârstă fragedă, 13 ani, poate chiar mai devreme, cu episoade recurente. Întrebarea mea este: cu ajutorul terapiei și un stil de viață echilibrat, aceste episoade se pot sfârși complet la un moment dat?
Raluca Anton: Mulțumesc pentru curajul de a împărtăși și de a pune această întrebare. Voi răspunde puțin mai tehnic. Orice dificultate emoțională are, de obicei, două componente: o predispoziție genetică (un bagaj cu care venim) și influența mediului (experiențele de viață, de la perioada intrauterină până în prezent, care „umplu” sau „îngreunează” acel bagaj). În cazul depresiei, mai ales severe și recurente, ambele componente sunt probabil prezente. Nu știu ce înseamnă „să se sfârșească” complet, dar știu că simptomatologia poate fi ameliorată semnificativ. Studiile arată constant că, în special în depresia moderată spre severă, combinația optimă este medicație + psihoterapie. Medicația ajută la stabilizarea chimiei creierului în prezent, făcând posibilă psihoterapia, iar psihoterapia lucrează pe termen lung la mecanismele cognitive, emoționale și comportamentale care întrețin depresia. Este foarte dificil să faci psihoterapie eficientă când suferința este acută și chimia creierului dereglată. Pe de altă parte, medicația singură lucrează mai mult simptomatic. Este crucial ca medicația să fie luată sub supraveghere medicală și să nu fie întreruptă brusc sau fără avizul medicului, pentru a evita recăderi mai severe. Deci, da, prin abordarea combinată și constantă, calitatea vieții se poate îmbunătăți considerabil, iar frecvența și intensitatea episoadelor pot scădea.
Participantă: Ați menționat că în relații, calitatea este dată mai mult de cum ne împăcăm decât de cum ne certăm. Există o rețetă pentru o împăcare „corectă”?
Raluca Anton: Nu există o rețetă unică, pentru că fiecare persoană și fiecare cuplu are ritmul și nevoile sale. Primul pas este conștientizarea și comunicarea acestor nevoi. Ce simt eu că am nevoie de la tine după un conflict pentru a simți că ne-am reconectat? Ce simți tu că ai nevoie de la mine? Adesea, avem tendința să oferim celuilalt ce am avea noi nevoie, nu ce are el nevoie, ceea ce duce la frustrare („Eu am făcut atâtea și tu tot nemulțumit/ă ești!”). Deci, discuția despre „Ce te ajută pe tine să simți că am trecut peste?” este esențială. Pentru unii e suficientă o discuție, pentru alții o plimbare, o îmbrățișare, timp petrecut împreună. Regula de aur este însă că după fiecare ruptură, e important să existe reparație. Multe relații suferă pentru că se acumulează rupturi nereparate, creând prăpăstii între parteneri. Este mult mai ușor să construiești un podeț peste un pârâu (o ruptură mică, reparată rapid) decât un pod imens peste o prăpastie (rupturi vechi și adânci). Pentru a construi acest pod al reparației, e nevoie ca fiecare să contribuie cu ce are: poate unul aduce „lemnul” (calmul, rațiunea), celălalt „cuiele” (empatia, exprimarea emoțională). Diferențele dintre noi, dacă sunt folosite constructiv, ne ajută să construim împreună.
Doctor Mihail: Mulțumim foarte mult pentru ce ne ai povestit Raluca
