Dr. Mihail: Omule, te salut! Bine ai venit la un nou episod „Boabe de Cunoaștere”. În acest episod vom vorbi despre niște lucruri care par a fi desprinse din science fiction. Când intri într-o sală de operație în ziua de astăzi, asiști la lucruri pe care nu ni le puteam nici măcar închipui în urmă cu 10 ani. Vorbim despre sarcini. Adevărul este că, atunci când o femeie află că este însărcinată, după primul moment de bucurie, apar grijile. Vrei ca cel mic să fie bine, ca sarcina să meargă ușor, copilul să fie sănătos. Slavă Domnului, de cele mai multe ori așa stă situația, dar uneori apar complicații, apare panica și grija față de mamă și copil.
După cum spuneam, medicina ne oferă astăzi lucruri absolut extraordinare, posibile datorită unor oameni care împing limitele, care își asumă riscuri și merg în zone unde alți colegi poate nu vor să meargă. Invitatul meu de astăzi este unul dintre acești oameni. Este un medic care a schimbat medicina din România: Doctorul Hadi Rahimian. Este medic primar obstetrică-ginecologie, cu supraspecializare în medicină materno-fetală și coordonatorul Centrului de Chirurgie Fetală din rețeaua Regina Maria. El face intervenții intrauterine – adică operează copilul în burta mamei, fără întreruperea sarcinii. Este primul medic care a făcut o asemenea operație în România și unul dintre puținii specialiști din Europa de Est. Hadi, îți mulțumesc foarte mult pentru prezență.
Dr. Hadi Rahimian: Bine v-am găsit, mulțumesc pentru invitație.
Dr. Mihail: Ne-am mai întâlnit la spital, te-am vizitat în sala de operație, dar mă bucur că putem sta să vorbim pe îndelete. Știi cum e, cele mai mișto povești le afli după ce se opresc camerele. Dacă ar fi să te prezinți în două minute cuiva care nu știe nimic despre tine, ce ai spune?
Dr. Hadi Rahimian: Aș spune că nu am avut o viață foarte ușoară de când eram copil. După ce am terminat liceul, în loc să intru la facultate, a trebuit să mă duc în război. După aceea, când am terminat facultatea, trebuia să ajung în Statele Unite, dar am ajuns în România. Dumnezeu mi-a aranjat lucrurile într-un fel încât să ajung unde trebuia, de fapt, să fiu. Și iată-mă aici.
Dr. Mihail: Este extraordinar. Cred că Dumnezeu te-a pregătit cu tot felul de surprize. Ai spus că ai participat la un război. Poți să-mi dai mai multe detalii?
Dr. Hadi Rahimian: Da. Aveam 18 ani, terminasem liceul. Era imediat după revoluția din Iran, iar Irakul a atacat Iranul. Era sfârșitul lui august, începutul lui septembrie 1980 sau ’81. Eu mergeam spre Teheran să mă înscriu la examenul pentru facultatea de medicină. Atunci s-a anunțat că a început războiul, că Irakul a atacat baze militare și a invadat terestru vestul și sudul Iranului. Toți cei peste 18 ani au fost chemați la armată. Așa s-a schimbat total planul.
Dr. Mihail: Deci erai în drum să te înscrii la Medicină…
Dr. Hadi Rahimian: Da, voiam Medicină. Nu eram sigur dacă o să intru, dar mergeam să dau examenul.
Dr. Mihail: Și ce ai făcut în timpul războiului?
Dr. Hadi Rahimian: Ne-au luat pe toți tinerii și ne-au repartizat în funcție de notele de la liceu. Unii au mers la forțele terestre, alții în alte părți. Eu am fost într-un grup de 10-12 persoane cărora ni s-a spus că trebuie să ne pregătească pentru altceva. Ne-am trezit într-o bază a forțelor aeriene. Am făcut pregătire teoretică vreo două luni, apoi am zburat 20 de ore cu avioane mici, Bonanza, apoi cu elicoptere Jet Ranger. În funcție de rezultate, m-au repartizat la elicopterele Cobra.
Dr. Mihail: Mi se pare incredibil. Deci, mergeai să te înscrii la Medicină și, două luni mai târziu, pilotai elicoptere Cobra.
Dr. Hadi Rahimian: Cam după șase luni, da.
Dr. Mihail: Incredibil… Trebuie să fac o pauză să procesez informația. Ce făceai concret cu elicopterul?
Dr. Hadi Rahimian: Elicopterul Cobra are două persoane la bord: unul în spate, care e pilotul, și unul în față, care e trăgătorul (gunman). Eu eram în spate, eram pilotul. Misiunea principală a elicopterului Cobra este antitanc. Existau două tipuri: unele echipate cu rachete TOW, ghidate, care puteau lovi un tanc de la 4-5 km distanță, și altele „non-TOW”, cu rachete neghidate, folosite pentru camioane, trupe sau alte ținte.
Dr. Mihail: Ai trecut cu bine peste război. Ce a urmat?
Dr. Hadi Rahimian: Din război nu pot să zic că am trecut chiar ușor. Sunt momente grele. Nu e ușor să fii în război, pentru că te trezești constant cu moartea în față. Într-o viață normală, eu acum am 63 de ani și mă gândesc că mai trăiesc, teoretic, încă 20. Dar în război, chiar dacă ai 18-20 de ani, moartea poate fi la 30 de secunde distanță. Nu știi când trăiești și când mori. Am avut colegi care au murit. Asta te face să încerci să trăiești viața cât mai de folos.
Războiul și aviația m-au învățat să fiu foarte ordonat. Ne trezeam la 5:30 dimineața și eram gata de zbor la răsărit. Țin minte și acum o dimineață de iarnă: m-am dus să șterg geamurile elicopterului, care aveau puțină brumă. Comandantul m-a văzut și mi-a dat o palmă de o simt și acum, certându-mă că zgârii geamurile.
În aviație ai un „checklist”. Te pregătești, faci briefingul, ai o listă de verificări înainte de pornire, după pornire, în zbor. Totul e bine pus la punct. Asta mă ajută și acum. Când am acreditat spitalul, cei de la JCI foloseau checklist-uri. Asemănarea e foarte mare. Briefingul dinainte de zbor e același cu cel dinainte de operație: te gândești la timpii operatori, la ce ai nevoie. În zbor, te gândești mereu: „Dacă apare o urgență, ce fac? Unde aterizez?”. La fel e și în operație.
Dr. Mihail: Acum pilotezi avioane ca hobby și ești instructor, nu?
Dr. Hadi Rahimian: Da.
Dr. Mihail: Care e asemănarea între sentimentul pilotării și cel din timpul unei operații complexe?
Dr. Hadi Rahimian: În primul rând, pregătirea teoretică trebuie să fie foarte solidă în ambele cazuri. Dacă se întâmplă ceva și nu ai baze solide, se termină prost. Apoi, practica. Așa cum în zbor ai un instructor care te pregătește pentru urgențe, și în medicină am avut mentori. Acum încercăm și noi să-i pregătim pe alții.
Dr. Mihail: Cum ai ajuns totuși să profesezi în România?
Dr. Hadi Rahimian: Trebuia să merg în SUA. Când am ajuns în Turcia, am stat o lună să iau viza, pentru că SUA nu aveau ambasadă în Iran. La un moment dat, tata m-a sunat și mi-a spus că prețul dolarului a crescut enorm și nu-și mai permite să mă țină în Statele Unite. Mi-a zis să caut ceva în Europa. Am găsit o facultate în Zagreb, Iugoslavia, care preda în engleză. Am luat viza, m-am urcat în tren, dar la granița cu Iugoslavia, grănicerul m-a dat jos din tren, deși aveam toate actele, inclusiv scrisoarea de acceptare de la facultate. M-a întrebat câți bani am, i-am arătat cecurile de călătorie, dar m-a refuzat.
M-am întors la Istanbul, la un hotel ieftin de 7 dolari pe noapte. Acolo m-am întâlnit cu un student iranian care studia în România. Mi-a zis că e anul I și că e OK, nu e chiar așa rău. Am zis să încerc. Am venit în România prin Bulgaria, pe la sfârșitul lui august. Am depus actele la Minister și m-au trimis la Pitești să fac anul pregătitor de limba română. Apoi am dat examen și am intrat la facultate în București.
Dr. Mihail: Și de atunci ai rămas aici?
Dr. Hadi Rahimian: Da. Am nimerit în cea mai grea perioadă a comunismului, prin ’85-’86. Țin minte că la hotel, la ora 8:00 seara, nu era apă caldă și restaurantul era închis. Orașul era întunecat, frig, sârme de tramvai peste tot. Mă gândeam că în Iran, în timpul războiului, nu era așa rău ca în România pe timp de pace. Acolo aveam căldură și mâncare. Dar am zis că am venit pentru o idee și merită să încerc.
La Pitești a fost și mai rău. Am ajuns noaptea, gară întunecată, frig. Un student m-a ajutat să ajung la cămin cu un taxi. Acolo erau polițiști cu câini. Am primit o cameră cu două paturi goale, fără saltea. Am dormit pe cadrul metalic, îmbrăcat, până a doua zi. Dar mă gândesc că e bine că nu m-a lăsat grănicerul în Iugoslavia, că dacă ajungeam la Zagreb, prindeam al doilea război din viața mea.
Dr. Mihail: Incredibil… 40 de ani mai târziu, ești aici și faci intervenții intrauterine. Poți să-mi explici ce înseamnă concret o astfel de intervenție pe un copil nenăscut?
Dr. Hadi Rahimian: În primul rând, mama trebuie să înțeleagă și să fie de acord. Uneori, pacienții vin cu ideea că operăm și copilul va fi 100% normal. Uneori nu e așa, poate fi 80% normal, adică va avea nevoie de recuperare. Totul trebuie pregătit perfect: RMN, anesteziști, asistente.
Operațiile sunt de două feluri: fetoscopice și deschise. Cele fetoscopice sunt ca o laparoscopie, dar cu instrumente mai mici. Cele deschise presupun deschiderea uterului. În ambele cazuri, străpungem membrana amniotică – acel „balon” plin cu apă în care stă copilul – și există riscul de ruptură a membranelor.
La operațiile fetoscopice, intrăm în lichidul amniotic cu o cameră. Uneori trebuie să scoatem lichid amniotic și să introducem dioxid de carbon încălzit, pentru a avea vizibilitate. Dacă sângerează puțin în lichid, se face totul roșu și nu mai vezi nimic. Gazul trebuie încălzit pentru că pielea fătului e subțire și ar face imediat hipotermie.
Dr. Mihail: Și ce fel de afecțiuni operați?
Dr. Hadi Rahimian: Cele mai simple sunt pe anexele fetale, cum ar fi sindromul transfuzor-transfuzat la gemeni, sau hernia diafragmatică, unde intrăm pe traheea copilului și montăm un balon. Apoi sunt operațiile pe coloană, cum ar fi Spina Bifida.
Dr. Mihail: Ce este, de fapt, Spina Bifida și care e diferența între un copil operat intrauterin și unul operat după naștere?
Dr. Hadi Rahimian: Spina Bifida înseamnă o lipsă de materie, o deschidere la nivelul coloanei vertebrale, pe unde măduva iese afară. Copilul care se naște așa are multe deficiențe: nu-și poate mișca picioarele, nu controlează sfincterele.
Dacă închidem Spina Bifida în uter, reducem presiunea și protejăm măduva. Mai mult, prevenim o complicație majoră: din cauza presiunii scăzute în coloană, cerebelul coboară (se angajează) și blochează circulația lichidului cefalorahidian, ducând la hidrocefalie (ventriculomegalie). Dacă operăm în uter, cerebelul revine la normal și evităm hidrocefalia. Practic, printr-o singură operație, corectăm trei defecte. Copilul se poate naște normal, iar recuperarea depinde de cât de repede am intervenit.
Dr. Mihail: Când ai făcut prima intervenție de acest gen în România?
Dr. Hadi Rahimian: Prima Spina Bifida deschisă a fost prin 2012, cred. A venit o doamnă de lângă Timișoara. Făcusem astfel de operații în străinătate, dar nu singur în România. I-am explicat că e prima dată când fac asta aici. A fost un moment greu, presiunea e mare. E singura operație în care anesteziezi doi pacienți simultan: mama și copilul.
Dr. Mihail: Copilul trebuie anesteziat?
Dr. Hadi Rahimian: Da, i se injectează substanțe intramuscular, pentru că el simte.
Dr. Mihail: Cum a fost pentru tine să faci o operație în premieră, având presiunea colegilor și a sistemului?
Dr. Hadi Rahimian: Au fost colegi care m-au sprijinit și au zis „Hai că te ajutăm”, dar și unii care au zis „Ce-ți trebuie ție asta?”. La un congres în 2010, când am prezentat primele intervenții (nu Spina Bifida, ci altele făcute în 2009-2010), unii din sală ziceau că e științifico-fantastic, că nu se poate, deși eram acolo cu copilul operat.
Istoric, prima operație intrauterină s-a făcut în 1962, dar a mers prost. Succesul a apărut abia în anii ’90. Noi am început Spina Bifida înaintea englezilor, de exemplu. Ei au început la Londra la câteva luni după noi.
Dr. Mihail: Care sunt cele mai des întâlnite probleme pe care le poți rezolva în ziua de astăzi cu intervenții intrauterine?
Dr. Hadi Rahimian: Părerea mea este că, odată cu tehnologia care avansează, mare parte din operațiile neonatale pe care le fac acum chirurgii pediatri se vor muta în uter. De exemplu, acum facem mici intervenții și pe cord intrauterin. Nu sunt operații pe cord deschis, ci intervenții de tipul valvuloplastiilor. Dacă există o stenoză pulmonară, o stenoză aortică sau o problemă de valve, putem interveni.
Dr. Mihail: Incredibil. Valvuloplastie la un făt?
Dr. Hadi Rahimian: Da. Interesant este că la adulți, aceste proceduri le fac medicii cardiologi intervenționiști, nu chirurgii cardiovasculari. Noi folosim cam același tip de instrumentar, dar adaptat.
Dr. Mihail: Cum faci echilibrul între beneficii și riscuri? Cum le explici părinților, pentru că bănuiesc că au multe speranțe, dar trebuie să înțeleagă și pericolele?
Dr. Hadi Rahimian: Trebuie să le explicăm clar: dacă nu facem nimic, copilul poate să moară. Dacă facem ceva, există un risc, dar șansele ca cel mic să trăiască și să se nască normal sunt, să zicem, de 99%. Atunci alegem șansa de 99%.
Cea mai simplă intervenție este transfuzia intrauterină, unde riscul de oprire a sarcinii este de aproximativ 1%. Pentru șunturi sau alte proceduri, riscul de rupere a membranelor este tot cam de 1%. La gemeni cu sindrom transfuzor-transfuzat, șansa de supraviețuire pentru ambii copii este de 70-75%, iar pentru unul singur de 80-85%.
Dr. Mihail: Ai menționat hernia diafragmatică. Ce înseamnă asta și ce presupune acel „balon” pe care îl montezi?
Dr. Hadi Rahimian: Hernia diafragmatică înseamnă că o parte din diafragmă – mușchiul care separă abdomenul de torace – lipsește sau are un orificiu nefiresc. Prin acel orificiu, stomacul, intestinele sau chiar ficatul urcă în cutia toracică. Asta pune presiune pe inimă și, mai grav, plămânul este colabat (strivit) și nu se dezvoltă (se hipoplaziază). Când copilul se naște, nu are suficient țesut pulmonar să respire și șansele de supraviețuire sunt mici.
Noi intrăm fetoscopic prin gura fătului, ajungem în trahee și montăm un balon exact la bifurcația traheei. Balonul blochează ieșirea lichidului din plămâni, ceea ce forțează plămânul să se expandeze. Această presiune împinge organele înapoi în abdomen și permite plămânului să crească la un volum aproape normal.
Dr. Mihail: Și balonul rămâne acolo?
Dr. Hadi Rahimian: Nu. La 34-35 de săptămâni trebuie să intervenim din nou să scoatem balonul, altfel copilul nu ar putea respira la naștere. Procedura asta crește șansele de supraviețuire cu 50-60% în cazurile grave.
Dr. Mihail: Spuneai mai devreme de operații „deschise” vs. „fetoscopice”. Care e diferența și cum decizi?
Dr. Hadi Rahimian: Depinde foarte mult de poziția copilului și a placentei. Dacă am spațiu de manevră și copilul e așezat favorabil, fac fetoscopic (doar cu acele trocare și cameră). Dacă nu am loc, fac operație deschisă.
Dr. Mihail: Sunt curios, ce înseamnă „deschis”? Deschizi uterul ca la o cezariană?
Dr. Hadi Rahimian: Da. Facem o incizie abdominală mamei, scoatem uterul, localizăm ecografic exact unde e defectul copilului și unde e placenta. Facem o incizie pe uter, dar avem grijă să fixăm membrana amniotică de peretele uterului ca să nu se decoleze. Scoatem lichidul amniotic și introducem continuu lichid încălzit. Cu un depărtător special, expunem spatele fătului. Neurochirurgul intervine, își face partea, apoi noi închidem totul la loc: coasem uterul, punem lichidul înapoi și închidem abdomenul mamei.
Dr. Mihail: Și sarcina continuă?
Dr. Hadi Rahimian: Da. Mama primește medicamente pentru relaxarea uterului, stă nemișcată cam o săptămână în spital, apoi merge acasă, dar trebuie să rămână aproape de spital.
Dr. Mihail: Cum e pentru tine, emoțional, să vezi acești copii crescând? Păstrezi legătura cu părinții?
Dr. Hadi Rahimian: Da, părinții îmi trimit poze și filmări an de an. E o satisfacție enormă. Chiar după emisiune o să-ți arăt un copil operat anul trecut. Rămâne o relație specială pentru că am trecut prin momente grele împreună.
Dr. Mihail: Cum reacționează părinții când le dai vestea proastă? Când le spui că e o problemă cu sarcina?
Dr. Hadi Rahimian: Încerc să fiu cât se poate de blând, dar trebuie să fiu direct. Nu poți să ascunzi o malformație. Reacția mamelor, aproape invariabil, este să se întrebe: „Cu ce am greșit eu?”. Se simt vinovate. Primul lucru pe care îl fac este să le explic că nu e vina lor, că nu au făcut nimic greșit. După ce depășim șocul, le explic soluțiile pas cu pas.
Dr. Mihail: Există vreun caz care te-a marcat și pe care nu poți să-l uiți?
Dr. Hadi Rahimian: Prima operație. Faptul că era prima dată în România, presiunea, orgoliile din sistem… A fost dificil la început.
Dr. Mihail: Aș vrea să schimbăm puțin registrul și să vorbim despre naștere. Ce înseamnă o „naștere sigură” și cum gestionezi dorința pacientelor vis-a-vis de nașterea naturală sau cezariană?
Dr. Hadi Rahimian: Sunt trei categorii de femei. Cele care vor naștere naturală cu orice preț, cele care vor cezariană cu orice preț și cele care vor natural, dar înțeleg dacă apare o necesitate medicală pentru cezariană.
Eu nu operez o femeie (cezariană) decât dacă există o indicație medicală sau dacă ea insistă foarte mult, dar am avut cazuri, de exemplu, unde copilul era în poziție transversă (de-a curmezișul). Nu avea cum să iasă natural. I-am explicat mamei în toate felurile, dar ea refuza cezariana. Am așteptat până în ultimul moment.
Dr. Mihail: Ai situații în care trebuie să alegi între viața mamei și a copilului?
Dr. Hadi Rahimian: Rar, dar dacă se întâmplă, noi alegem întotdeauna mama. Prioritatea este mama. Dar, din fericire, nu se întâmplă des.
Dr. Mihail: Rata de cezariene în România este mult mai mare decât media europeană. De ce crezi că se întâmplă asta? E o chestiune culturală sau e presiunea medicilor?
Dr. Hadi Rahimian: E o combinație. Pe de o parte, sunt medici care preferă cezariana din comoditate sau program, dar nu cred că o fac fără acordul femeii. Pe de altă parte, sunt multe femei care cer cezariană. Fie le e teamă de durere, fie vor să-și protejeze corpul de eventuale incontinențe, fie au joburi care le cer să planifice totul exact.
Dar mai e un aspect important: lipsa de încredere în sistem. În mod normal, 85-90% dintre femei pot naște natural. Dar pentru asta trebuie să ai încredere că, dacă travaliul începe noaptea, medicul de gardă te va asista corect. În România, pacientele vor să nască cu medicul lor. Or, medicul lor nu poate fi de gardă 24/7. Și atunci, ca să fie siguri că sunt prezenți, se ajunge la programarea unei cezariene.
Dr. Mihail: Corect. Așteptarea ca medicul tău să vină de acasă la 3 dimineața e nerealistă pe termen lung.
Dr. Hadi Rahimian: Exact. La noi la spital, de exemplu, avem o echipă de gardă foarte experimentată. Pacienta trebuie să știe din start: „Dacă naști în tura mea, sunt acolo. Dacă naști noaptea, te asită colegul meu, care e la fel de bun”. Dacă s-ar înțelege asta și ar exista încredere în echipă, nu doar în individ, rata cezarienelor ar scădea.
Dr. Mihail: Aș vrea să vorbim și despre ceea ce se numește „sarcină cu risc”. De multe ori auzim de la prieteni sau cunoștințe: „Am o sarcină cu risc”. Ce înseamnă asta, de fapt?
Dr. Hadi Rahimian: Sarcina cu risc poate fi de cauză maternă sau de cauză fetală. Trebuie să separăm foarte bine lucrurile. Uneori, pacientele trag singure concluzia că au o sarcină cu risc, fără să le fi spus medicul asta. De exemplu, dacă fătul e puțin mai mic decât media sau dacă pacienta află că are o predispoziție genetică pentru trombofilie, ea crede automat că sarcina e în pericol. De fapt, e un risc controlat, care se rezolvă cu tratament.
O sarcină cu risc real apare când avem probleme grave: o placentă previa, o placentă accreta, hipertensiune maternă necontrolată, diabet necontrolat sau boli cardiace preexistente.
Dr. Mihail: Care sunt cele mai des întâlnite cauze pentru o sarcină cu risc în ziua de azi?
Dr. Hadi Rahimian: Pe partea maternă, cel mai des întâlnesc hipertensiunea și diabetul. Trombofiliile sunt și ele prezente, dar mai rar cu impact major dacă sunt gestionate. Mai avem cazuri infecțioase sau paciente cu istoric de operații neurologice, anevrisme, boli cardiace operate. Pe partea fetală, riscul apare, de exemplu, la incompatibilitatea de RH.
Dr. Mihail: Ce înseamnă această incompatibilitate de RH? Cum apare și cum o gestionezi?
Dr. Hadi Rahimian: Apare atunci când mama are RH negativ, iar tatăl are RH pozitiv. Dacă fătul moștenește RH-ul pozitiv al tatălui, apare incompatibilitatea. Dacă fătul are RH negativ, ca mama, nu se întâmplă nimic.
Problema apare când sângele fătului intră în contact cu sângele mamei (la o sângerare, o procedură invazivă sau la naștere). Atunci, corpul mamei începe să producă anticorpi împotriva sângelui copilului (anticorpi anti-D).
Dr. Mihail: Asta se întâmplă de obicei la a doua sarcină, nu?
Dr. Hadi Rahimian: De obicei da, dar nu e exclus nici la prima, mai ales dacă există sângerări pe parcursul sarcinii. De aceea, dacă o gravidă cu RH negativ sângerează, suntem obligați să-i administrăm imunoglobulină anti-D.
Vestea bună e că acum avem teste noi. La 11-12 săptămâni, putem afla RH-ul copilului din sângele mamei, printr-un test de ADN fetal. Dacă aflăm că bebelușul are RH negativ, nu ne mai facem griji. Dacă e pozitiv, monitorizăm mama lunar. Dacă apar anticorpi și vedem semne de anemie la făt (prin măsurarea vitezei sângelui în artera cerebrală), intervenim. Facem o cordocenteză (puncție în cordonul ombilical), vedem cât de anemic e și îi facem transfuzie de sânge intrauterin.
Dr. Mihail: Vârsta mamei este și ea un factor de risc?
Dr. Hadi Rahimian: E o discuție interesantă aici. Clasic, riscul de malformații genetice crește după 35 de ani, și mai mult după 40. Însă, în ultimele luni, am observat o tendință ciudată: riscul a început să crească și la femeile sub 35 de ani. Încă nu am o explicație clară, studiile sunt recente, dar vârsta de 35-36 de ani rămâne un prag statistic important.
Dr. Mihail: Ce ar trebui să facă o femeie pentru a se asigura că sarcina e în siguranță? Care e traseul corect?
Dr. Hadi Rahimian: Primul pas: confirmarea sarcinii la medic, pentru a exclude o sarcină extrauterină. Apoi, pe la 6-7 săptămâni, ascultăm bătăile inimii. Urmează setul standard de analize (inclusiv profilul TORCH) și, obligatoriu, screening-ul de trimestrul 1 între 11 și 14 săptămâni.
Aici avem dublu test (pentru cele sub 35 de ani fără istoric) sau testele de ADN fetal (NIPT), care sunt mult mai exacte. Apoi urmează morfologia de trimestrul 2 (20-22 săptămâni), testul de toleranță la glucoză și monitorizarea lunară.
Dr. Mihail: De multe ori apare anxietatea. Viitoarele mame citesc pe internet și se sperie. Cât de dăunătoare este această anxietate?
Dr. Hadi Rahimian: Anxietatea apare când problema nu e explicată bine. Dacă îi spui unei mame doar „copilul are hernie diafragmatică”, ea se duce acasă și caută pe Google sau întreabă ChatGPT. Internetul îi va da statistici generale, adesea cele mai sumbre scenarii. Dar cazul ei poate fi unul ușor.
Dacă medicul îi explică: „Uite, asta e situația, asta e soluția, te trimit la chirurgul X, te ajut cu pasul Y”, anxietatea scade. De aceea e vital să îți alegi un medic în care ai încredere și care are timp să îți explice.
Dr. Mihail: Apropo de alegerea medicului, ajungem la discuția Stat vs. Privat. Când situația financiară permite, te duci la privat. Când nu, ești nevoit să mergi la stat. Tu ai lucrat în ambele sisteme. Cum vezi diferențele?
Dr. Hadi Rahimian: Nu mai lucrez la stat din 2006, dar diferența majoră e că sistemul privat s-a dezvoltat enorm. S-au construit spitale noi, s-a investit în aparatură de ultimă generație. La stat, investițiile au fost mai lente.
Dar există o nedreptate care mă deranjează, și nu ține de spitale, ci de Casa Națională de Asigurări (CNAS).
Dr. Mihail: La ce te referi?
Dr. Hadi Rahimian: Uite un exemplu concret. Statul român acceptă să plătească pentru operații în străinătate dacă ele nu se pot face în România. Dacă un copil are o malformație cardiacă ce nu poate fi operată la noi la stat, guvernul plătește operația în Germania sau Italia. Mi se pare corect.
Dar, în cazul meu: operația de Spina Bifida deschisă nu se face în niciun spital de stat din România. O facem doar noi, la privat. De ce Casa de Asigurări nu decontează această operație făcută în România, la privat, dar ar fi dispusă să plătească aceeași operație dacă pacienta ar merge în Germania?
Dr. Mihail: E o lipsă de logică legislativă…
Dr. Hadi Rahimian: E o lipsă de procedură sau de interes. Practic, banii pleacă din țară în loc să rămână aici, iar pacienta e pusă pe drumuri. Multe mame renunță la operație pentru că nu își permit costurile la privat, iar noi trebuie să ne bazăm pe fundații și strângeri de fonduri ca să le ajutăm.
Dr. Mihail: O altă problemă sensibilă este cea a avortului și a medicilor care refuză să facă procedura invocând conștiința. Ce părere ai?
Dr. Hadi Rahimian: Sunt medici care nu fac avorturi la cerere. Nici eu nu fac. Însă, fac avorturi terapeutice (când fătul are malformații grave sau viața mamei e în pericol).
Soluția corectă, recomandată și de Colegiul Medicilor, este simplă: dacă tu refuzi să faci un avort la cerere, nu ai voie să lași femeia fără soluție. Trebuie să o îndrumi către un coleg care face asta. Îi dai numărul de telefon, o programezi. Nu o lași în aer. E dreptul ei să primească asistență medicală.
Dr. Mihail: Spre final, cum vezi viitorul chirurgiei materno-fetale? Ne așteaptă utere artificiale?
Dr. Hadi Rahimian: Da, cred că da. Deja s-au făcut studii pe miei cu utere artificiale. Tehnologia există, dar încă nu înțelegem complet funcțiile complexe ale placentei pentru a o putea replica perfect pentru oameni. Dar cred că, în viitor, mare parte din chirurgia pediatrică neonatală se va muta în uter. Vom repara defectele înainte ca bebelușul să se nască.
Dr. Mihail: Dacă ar fi să transmiți un mesaj viitoarelor mame, care ar fi acela?
Dr. Hadi Rahimian: Vreau să le spun că sarcina este un moment fericit. Să nu transformăm această bucurie într-un „parastas”. Sarcina nu este o boală, este o stare fiziologică. Femeia gravidă nu e bolnavă, e o femeie sănătoasă care trece printr-o perioadă specială. Trebuie să facem analize, să fim prudenți, dar să nu tratăm sarcina ca pe o afecțiune de care trebuie să ne vindecăm. Să se bucure de ea!
Dr. Mihail: Hadi, îți mulțumesc mult pentru prezență și pentru tot ce faci. E o poveste fascinantă – de la pilot de elicopter la medic care operează copii nenăscuți. Mulțumesc că ai împărtășit-o cu noi.
Dr. Hadi Rahimian: Cu plăcere. Mulțumesc și eu.
