Dr. Mihail: Ce îi face pe acești oameni să spună da, când ceilalți spun nu? Care este emoția finală atunci când ajung la o reușire? Și pentru asta am venit la Spitalul Regina Maria Băneasa pentru a vorbi cu acel om care, atunci când ceilalți spun nu, el spune da.
Interlocutor: Cazul Larisei a fost primul. Da. Ei, după aceea am mai avut foarte multe cazuri.
Interlocutor: Cred că medicina poate să fie job în multe alte locuri, dar aici nu.
Interlocutor: Nu, nu poate să fie G8. Dacă trebuie medicina ca G8, ți-ai greșit locul.
Interlocutor: Cel mai probabil domnii o să trebuiască să facă pauză, să ne echipăm. Bine? Că nu putem să intrăm așa.
Dr. Mihail: Care este emoția lor inițială înainte de a intra într-o luptă riscantă? Pe 30 aprilie 2012, o veste crudă a schimbat viața unei familii. Larisa, încă nenăscută, suferea de o afecțiune rară care îi lăsa doar 10% șanse de supraviețuire. Dar pe 7 mai, mama ei și un medic curajos au început o luptă incredibilă, spunând da atunci când alții le-au spus nu. Astăzi, aici, în această maternitate, imposibilul devine posibil pentru multe familii. Miracolul Larisei trăiește prin medici care operează înainte ca o viață să înceapă, prin bebeluși care sfidează statisticile și prin speranța care renaște zi de zi. Am decis astfel să vizitez și să-ți arăt locul unde miracolele devin realitate. Ce îi face pe acești oameni, pe unii dintre ei, să spună da, când toți ceilalți spun nu? Care este emoția lor inițială înainte de a intra într-o luptă riscantă? Și care este emoția lor finală când ies din această luptă cu o reușită? Și pentru asta sunt aici, la Spitalul Regina Maria Băneasa, să vorbesc cu unii dintre acești oameni.
Interlocutor: După mine, limitele sunt puse să treci. Ideea este că nu trebuie să exagerăm cu să facem lucrurile neapărat cât vrem să trecem barierele. Trebuie să vedem ceea ce facem noi dacă are vreun beneficiu. Adică beneficiul e mai mare decât riscul pe care îl asumăm.
Dr. Mihail: Știți, oamenii văd în fața… adică, când se uită la un medic, văd un erou care nu e frică de nimic. Dacă luăm pur și simplu cazul Larisei sau oricare alt caz foarte complicat, după ce ați spus da înainte de intervenție, vă e puțin frică? Simțiți o emoție de acest fel înainte de operație?
Interlocutor: Să știți, cum este frică de obicei de ceva care nu-l cunoști. Mie nu-mi e frică. Emoții am, dar frică nu. Pentru că cunosc despre ce-i vorba, știu ce am de făcut, știu ce trebuie să fac și știu cum o să fie sfârșitul.
Dr. Mihail: Puteți să-mi descrieți așa, plastic, sentimentul pe care îl aveți și ieșiți dintr-o operație inițial considerată imposibilă, care vă reușește?
Interlocutor: E o ușurare maximă. Mă simt ușurat, parcă am îndeplinit o misiune, să zic așa. Deci am avut ceva de făcut, am făcut și am mers bine. În primul rând, nu mă bucur neapărat pentru mine, mă bucur pentru familie.
Dr. Mihail: Eu vreau ca oamenii să înțeleagă că operațiile pe care le faceți, le faceți intrauterin. Adică pacienta este gravidă, este anesteziată și se intră deschis?
Interlocutor: Depinde de operație. Unul deschidem și scoatem parțial copilul și operăm, alteori e minim invaziv, intrăm fetoscopic.
Dr. Mihail: Cum intrați?
Interlocutor: Fetoscopic.
Dr. Mihail: Fetoscopic, așa se cheamă? Este un fel de laparoscop care intră?
Interlocutor: Este un fel de laparoscop mai mic.
Dr. Mihail: Dacă deschideți, aici sunt eu curios tehnic, dacă deschideți și scoateți copilul?
Interlocutor: Parțial.
Dr. Mihail: A, parțial.
Interlocutor: Da.
Dr. Mihail: Lichidul amniotic cum îl faceți? Îl prezervați? Îl înlocuiți cu ceva?
Interlocutor: Nu, nu, îl înlocuim.
Dr. Mihail: Cu ce?
Interlocutor: Ser fiziologic.
Dr. Mihail: Ser fiziologic?
Interlocutor: Da.
Dr. Mihail: Ok. Și el după aceea își recapătă…
Interlocutor: E un amestec de ser fiziologic cu mai multe substanțe. Și copilul practic e anesteziat și monitorizat.
Dr. Mihail: Care au fost cei mai mici copii pe care i-ați operat intrauterin?
Interlocutor: Copiii de obicei se operează mici. Adică nu poți să îl faci mare, că după aceea se operează cam 500 de grame.
Dr. Mihail: Dar la câte săptămâni?
Interlocutor: 21 de săptămâni. Un copil intrauterin care este operat de către trei ani. Asta pentru operații deschise și pentru mielomeningocel, pentru hernie diafragmatică undeva pe la 27 de săptămâni și pentru sindrom transfuzor-transfuzat când e necesar.
Dr. Mihail: Faceți în jurul dumneavoastră o echipă care să vă ajute în tot acest proces, pentru că nu sunteți singurul care împinge limitele, mai aveți oameni care împing.
Interlocutor: Da, normal, sunt oameni care au stat aici, au luptat împreună și care au dorit chestia asta o echipă să vrea ceva care nu îl dorește.
Interlocutor: Toată echipa e pregătită să facă față oricărei situații, de la prematuritate extremă, plecând de la 22 de săptămâni și 5 zile, până la patologii conexe în afară de hidrotorax. Pot să fie malformații digestive, pot să fie malformații cardiace care necesită mobilizare a altor resurse. Toată echipa care este în jurul meu, când se strânge de ziua prematurității, are o emoție, că toată echipa care a contribuit la creșterea unui copil prematur, plecând de la 23-24 de săptămâni, la această întâlnire, revedem copii care au acum 10-12 ani cu cazul Larisei. Avem copii care ne vizitează an de an, nu doar de ziua prematurității. Și faptul că am reușit să creștem împreună ca echipă.
Dr. Mihail: Ce-ți place cel mai mult în ceea ce faci aici, în spital?
Interlocutor: E un răspuns complex. Nu sunt complexă. Îmi place că fac neonatologia, partea de terapie intensivă, că fac medicină la începuturile vieții și nu spre sfârșitul ei.
Dr. Mihail: Și acum suntem pe secția de neonatologie, unde ajung copiii imediat după ce se nasc. Și îi primește Adriana. Ceau, Adriana!
Interlocutor: Bună ziua, bine ați venit la noi!
Dr. Mihail: Ce faci tu aici?
Interlocutor: Eu, practic, sunt asistentul șef al acestei secții. Mă ocup cu ce ține de un asistent șef. Am fost și eu asistent de terapie intensivă. Aici o să intrăm în compartimentul de primiri. Secția e cumva împărțită în mai multe. Aici vin copiii imediat după ce se nasc, rămân pentru perioada de adaptare. În momentul când mama ajunge în postoperator, ne mutăm într-o altă parte. Deci aici stăm doar câteva ore, atâta timp cât mama este în postoperator.
Dr. Mihail: Adriana, aici clar e o poză cu tine. Scrie „echipa mea de bebeluși”. Ce sunt bebelușii aceștia?
Interlocutor: Sunt copii asistentelor care au lucrat în secție. Unele dintre ele s-au întors din concediu de maternitate. Unele sunt încă în concediu de maternitate. Fiecare asistentă de la neonat care a făcut un copil.
Dr. Mihail: Asistentele de la neonat, exact cum a zis și doamna doctor, sunt ca niște mici îngerași pe pământ. Au niște fețe blânde, foarte sincere. Absolut toate. Și erau foarte bucuroase să ne vadă pe noi acolo. Ne-a fost frică că le deranjăm, n-am simțit niciun moment că le-am fi deranjat. Ne-au arătat ce fac pe acolo, cum au grijă de bebeluși.
Interlocutor: Secția este împărțită în trei saloane, unde noi ne distribuim copiii funcție de patologie, de urgență, de moment, de îngrijirea pe care o necesită fiecare, le rulăm și punctele de terapie. Cel mai prețios suport aici îl reprezintă colegele noastre, asistentele de terapie intensivă neonatală. Ele sunt tot timpul în contact cu acești copii, tot timpul. E un contact vizual, un contact prin atingere, un contact emoțional permanent.
Dr. Mihail: Erau atât de manuale și atât de naturale, cu niște ființe atât de firave și le vedeai cumva iubirea de pe față, parcă li se revărsa energia asta de iubire înspre acei nou-născuți. Sunt efectiv persoanele cele mai potrivite în locul cel mai potrivit. Asta mi-o duc și eu în aminte. Când lucram pe secția de chirurgie, asistenta cu care lucram era bază. Asistenta îmi zicea, vezi că acolo n-ai diureză, acolo ai așa, și dacă începi să te cunoaști bine și te apropii de asistentă, poate chiar să-ți dea, nu indicații, dar să-ți dea niște recomandări. Aici nu aș mai perfuza aia așa atât. Sau aici aș face asta. Și poți să te ascunzi de ele, să le discuți împreună și să iei o decizie terapeutică mult mai bună, pentru că asistenta e cea care stă la patul pacientului.
Interlocutor: Da, și cunoaște cel mai bine pacientul.
Dr. Mihail: Și bănuiesc că aici este și mai mult nevoie de această cunoaștere.
Interlocutor: Ele de cele mai multe ori pledează cel mai fin pentru nevoile copilului, pentru că noi de multe ori venim cu proiecte, poate, sau cu planuri pentru acel copil din patologia pe care o cunoaștem foarte bine. Uneori din cărți, din experiența personală, ele raportează la ce face copilul, culeg și imediat feedback-ul acestuia la terapia pe care am practicat-o, la deciziile pe care le-am luat, la modul în care noi ne-am gândit să-l hrănim sau să-l îngrijim. Deci atunci e bine să faci o echipă foarte bună cu asistentul care îngrijește copilul.
Dr. Mihail: Dana, zi-mi, te rog, care sunt, să zic, tehnicile de vârf pe care le folosiți aici, pe secția de terapie neonatală?
Interlocutor: Păi, în afară de ventilație care este făcută la nivele foarte înalte ca tehnologie, avem tot echipamentul care să ne ajute în cazuri de hipertensiune pulmonară gravă. Este oxidul nitric care se inseră pe tubulatura de ventilație.
Dr. Mihail: E un gaz care se inseră pe ventilator, da?
Interlocutor: Da, și care deschide vasele pulmonare în momentul în care o afecțiune severă face asta și, practic, ventilatorul nu mai e suficient.
Dr. Mihail: Aha, ok. Și mi-ai mai spus ceva de cooling. Ce este acest cooling?
Interlocutor: Coolingul este o terapie nu foarte complicată și care poate fi aplicată și fără această tehnologie, care face o răcire controlată a nou-născutului care trece într-un moment de asfixie și care îți câștigă puțin timp în așa fel încât leziunile cerebrale să fie încetinite și metabolismul scăzut în așa fel încât să-i dea timp copilului să repare măcar părțile care încă nu au fost afectate.
Dr. Mihail: Asta mi se pare foarte interesant, pentru că ai un nou-născut prematur care face asfixie, deci nu mai are suficient oxigen în organism. Creierul lui are nevoie de oxigen, deci el vrea să ardă în continuare oxigen și tocmai pentru a opri necesitatea creierului de a arde oxigen, tu scazi temperatura corpului.
Interlocutor: Da, și ca să-i lași timp să le refacă pe cele care au fost deja afectate. Și este vorba de nou-născuți la termen de multe ori și uneori prematur.
Dr. Mihail: Și la ce temperatură poți să duci?
Interlocutor: 32 de grade. Bine, este un sistem controlat cu sonde care măsoară permanent, e o hipotermie controlată și care se aplică în toate centrele de terapie intensivă neonatală din lume cu rezultate foarte bune.
Dr. Mihail: Ce poți să-mi zici de celule stem? Pentru că acesta cred că e cel mai potrivit loc în care poți să folosești celule stem pe bune și cu rezultate. Ce faceți aici cu celule stem?
Interlocutor: Cu celule stem încercăm să finalizăm niște terapii pe care le începem, ajung într-un moment de impas, în care nu mai reușești, prin ceea ce se cunoaște în momentul ăsta, să rezolvi, cum ar fi o bronhodisplazie pulmonară, care e o afectare severă a plămânului unui prematur. Ceea ce se întâmplă, practic, este că prematurul, evident, cu cât e mai mic, cu atât e mai rău, dar ceea ce se întâmplă este o sistare a dezvoltării plămânului într-un moment în care el e în plină expansiune. Și atunci el se naște și tu încerci să ventilezi și să aștepți la niște parametri buni într-un moment cumva nepotrivit pentru ceea ce se întâmplă.
Dr. Mihail: Și ce fac celulele stem? Cum funcționează?
Interlocutor: Celulele stem, ce fac în primul rând, este că scad inflamația. Adică plămânul ăsta care este prematur și încă neformat este supus mai multor tipuri de stres și intrauterin și post. Și atunci, la un moment dat, el nu mai face față la stresul la care a fost supus, ajunge în această bronhodisplazie pulmonară care are niște terapii care se folosesc cam în toată lumea, cu dexametazonă, cu combinație cu un diuretic, dar care uneori nu dau rezultatele scontate. Și, practic, noi prima dată am încercat la un astfel de copil prematur, la care a ajuns într-un impas de a-l scoate de pe ventilator. Și atunci, de acord cu părinții, am încercat această terapie, care există prin studii peste tot în lume, sunt în diverse stadii studiile astea, dar care au rezultate foarte bune.
Dr. Mihail: Prima oară te gândești că se duc și înlocuiesc alte celule moarte și iau viață, dar de fapt sunt niște mediatori mai degrabă?
Interlocutor: Da, celulele stem, față de ce se știe acum 10 ani, sunt mult mai bine cunoscute și celulele stem pe care le recoltezi din cordonul umbilical, deci ele care se scurg odată cu sângele placentar, sunt de foarte multe feluri, de fapt. Și am început să le cunoaștem și să le diferențiem și să știm la ce folosesc și cum le poți folosi în condiții de siguranță. Cele din cordonul umbilical, deci ele sunt chiar în gelatina din cordonul umbilical, sunt de tipul ăsta antiinflamator. Și ele, nu ai nevoie nici măcar să fie într-o compatibilitate cu persoana, pentru că ele nu au acele etichete pe care scrie „sunt eu”. Da, teoretic, da, practic, deocamdată nu s-a făcut în România din cauze legislative.
Dr. Mihail: Da. Avem nevoie de o bancă publică, nu? De celulele stem.
Interlocutor: Da, ar fi ideal. Sau măcar de ideea de a recolta cât mai mult și de a recolta și cordonul umbilical. Adică uneori oamenii nu știu că e la fel de prețios sau poate uneori mai prețios decât punga de celule stem.
Dr. Mihail: Celulele stem, din păcate, în România, la nivel, să zic, macro, nu sunt tocmai corect folosite pentru că se recoltează de cele mai multe ori când nu este nevoie și pot fi folosite doar la familia care a recoltat. În realitate, cel mai bun lucru pe care îl putem face și pe care trebuie să-l facem în România, asta a confirmat și doamna doctor, este să avem o bancă publică de celule stem, din care să poți lua celule stem fix pentru acești copii care au nevoie în cazul în care părinții n-au putut să recolteze sau n-au știut că trebuie să recolteze. Dar concret, în situația asta în care ne aflăm, adică tratamente care dau o ultimă șansă unor copii nou-născuți, prematuri, care au sechele pulmonare, să zic, severe, inflamație foarte multă, se pare că există acest beneficiu în anumite celule stem mezenchimale, care odată ce ajung în zona inflamată, funcționează ca un antiinflamator natural, să zic așa, și este foarte tare ce se face aici și cât de mult a avansat această știință a celulelor stem. Am o întrebare a dumneavoastră. Obosiți, de regulă, când lucrați mult?
Interlocutor: Ca orice om, da. Dar se compensează. Când stai toată ziua și muncești până târziu și la sfârșitul zilei, când tragi linia, ai văzut că ai făcut ceva bine și ai reușit să salvezi pe cineva sau un copil sau o mamă, se compensează, dar da, obosesc normal.
Dr. Mihail: Oamenii de regulă obosesc la un job de la 9 până la 5. La 5 te simți obosit, zici ok, trebuie să mă duc acasă să mă odihnesc. Ăsta mi-a fost programul. Ăsta mi-a fost programul pe cartea de muncă. Am terminat, mă duc acasă și îmi fac treburile mele. Aveți astfel de gânduri sau nu există astfel de program?
Interlocutor: Nu, știți că ai programul. Eu de obicei vin la ora 7, la 7-7 jumătate ceva de ziua asta și stau până când se termină programul. Acum, unul se termină la ora 3, altul, când intră în operație, nu pot să răspund: „Dom’le, mi s-a terminat ora de muncă, hai că plec acasă.” Trebuie să termin ceea ce ai început. Și asta poate să dureze și, nu știu, la ora 6, 8, una oră. Și asta, da, te obosește. Dar în urma urmărilor ani, ți-a ieșit satisfacția muncii.
Dr. Mihail: Între a da o șansă în plus, în orice cazuri disperate, aparent fără șansă, sau în a te proteja pe tine și a face ce poți să faci și a sta liniștit. Cum vă găsiți motivația totuși să mergeți mai departe și să oferiți șanse, chiar dacă sunt șanse mici, atât de importante cazurilor care aparent, statistic, n-au șanse?
Interlocutor: Eu cred că progresul nu se poate fără sacrificii. Și atunci am ales să fac asta. Am ales să facem sacrificiul ăsta și eu și cu toată echipa. Să facem sacrificiul ăsta, ca să împingem un pic granițele dincolo de ceea ce este acum. Pentru că e foarte greu pentru unele persoane care trăiesc în România, să-și salveze copiii, să-i ia și să-i ducă afară. Cu cheltuielile, cu rămasul acolo, cu toate astea sunt cheltuieli mari. Și atunci trebuie să-i dăm șansa să-și iei pacienților din România, ca să aibă acces la servicii care se pot face și să nu fie nevoie să se deplaseze pentru orice, în afara României. De aceea am acceptat să fac acest lucru, dar nu puteam să mă ascund și să îmi ascund și dezamăgirea unei.
Dr. Mihail: E foarte important să o exprimați, e foarte important să auzim de asta și felicitări că reușiți să faceți asta până la urmă și pentru faptul că vă iese, și dubade sunt aceste cazuri disperate care nu au avut nicio șansă și care, în urma intervențiilor pe care le-ați făcut, acum trăiesc.
Interlocutor: Da, m-a ajutat Dumnezeu că și în cazurile astea foarte grave și disperate și toate astea, cam 80% dintre ele ies. Adică e un succes destul de bun.
Dr. Mihail: Toți, și se simte asta, toți sunt conectați la această emoție atât de puternică a unui loc în care se naște viața, dar în același timp toți sunt o echipă în a oferi suport părinților atunci când se întâlnesc cu cazuri mai puțin fericite. Sunt toți prezenți, sunt toți gata să ofere suport, sunt toți deschiși la emoții, nu sunt niște oameni care au înghețat pe interior ca să se apere. Nu, sunt chiar mai deschiși decât m-aș fi așteptat să fie. Sunt oameni care își permit să plângă când este cazul să plângă. Și ăsta e cel mai frumos lucru, că toți sunt legați aici de această emoție, care nu știu cât de mult poate să pătrundă prin aceste ecrane, prin aceste camere, dar când te afli aici, când vorbești cu ei, când te uiți în ochii lor, ajungi să simți această emoție. Și e un loc pe care l-am vizitat astăzi, am văzut ce se întâmplă aici, dar simt așa o stranie, nu știu, dorință de a mă întoarce în acest loc, care mi-a devenit în timp foarte scurt, foarte familiar.
