Gen Z Parenting | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Urania Cremene

Dr. Mihail: Oameni buni, vă salut, eu sunt dr. Mihail și bine ați venit la un nou episod din Boabe de Cunoaștere. Iar episodul de astăzi își dorește să fie un scurt manual de parenting, de data asta pentru generația Z. Și ca să definim foarte pe scurt generația Z, este formată din oameni născuți între 1997 și 2011-2012, adică oamenii care în momentul de față au între 15 și 28 de ani. Și deja mulți dintre ei sunt părinți, sunt oameni pe care noi îi considerăm încă copii, dar ei deja sunt părinți și ne așteptăm, ceea ce este logic și natural, ca în viitorul apropiat din ce în ce mai multe mame să vină din generația Z. Și foarte pe scurt despre ei, generația lor este poate cea mai pricepută, onestă, harnică, inclusivă, conștientă de sine din istorie și cu o mentalitate colectivă. Ei gândesc și se comportă în moduri noi, apără valori noi, inspiră la idealuri noi și le urmăresc prin mijloace noi. Generația Z își rescrie fiecare parte a culturii pe care o ating, iar lumea creșterii copiilor este următoarea lume pe care ei o să o rescrie ca și reguli. Și despre toate astea o să vorbim cu Urania Cremene. Bună, Urania!

Urania Cremene: Salut!

Dr. Mihail: Urania este mamă și expert în parenting, probabil cel mai cunoscut și apreciat din România, este autoarea All About Parenting, primul program de parenting din țară, și unica metodologie de parenting din lume dezvoltată după teoria autodeterminării. Trebuie să-mi explici ce e aia, dar bună în primul rând.

Urania Cremene: Salut! Mă bucur foarte mult să fiu aici, mai ales pe acest subiect, al acestei generații plecând de la adolescență, pentru că aș vrea să o atacăm și pe aceasta. Și e important să le spunem tuturor înainte să discutăm despre generația Z și caracteristicile pe care tu le-ai enumerat acolo, că aceste studii pe care noi le cităm, că nouă ne place să discutăm pe studii, sigur că da, nu sunt făcute pe România. Deci vorbim despre Statele Unite, Canada, Mexic, dar și o parte din Europa, Franța, de exemplu Germania. Asta înseamnă că încet, încet, trendul e deja vizibil și la noi, ce e important să îl vedem, mai cu seamă că această generație este foarte permeabilă la online, adică informația se răspândește foarte repede.

Dr. Mihail: Foarte rapid, adică, cred că, în cazul acestei generații, studiile sunt foarte superpozabile cu ceea ce se întâmplă la noi, pentru că ei sunt, cred că, cei mai conectați și învață foarte rapid de la semenii lor de peste hotare, să zic așa.

Urania Cremene: Exact. Și acum să-ți răspund la întrebare, ce-i cu teoria autodeterminării, dar înainte de asta, trebuie să fac o scurtă și mică corecție la ce ai spus. All About Parenting nu este primul program de parenting din România, este primul program online de parenting într-o metodologie pe care eu am gândit-o cu cap și cu coadă. Deci este o metodologie care are 10 capitole. E un MBA în parenting, dacă vrei. Și de ce l-am fondat pe teoria autodeterminării, este pentru că tot ce am inclus în acest program se bazează pe cercetare, se bazează pe știință, nu pe părerea mea, nu pe experiența mea de mamă, cum mulți bloggeri probabil că o fac sau influenceri, ci mi-am dorit să aduc în această metodologie cele mai recente informații legate de sociologie, neuroștiințe, puericultură, leadership, de ce nu, pentru că vrem să creștem oameni care să fie bine în viitorul lor și să aibă abilitățile dezvoltate, acelea care nu se dezvoltă la școală, cum ar fi stimă de sine, capacitatea de a lua decizii, gândirea critică și așa mai departe.

Dr. Mihail: Teoria Autodeterminarii.

Urania Cremene: Teoria autodeterminării, self-determination theory, este cea mai răspândită teorie despre motivație și comportament uman, care se predă în acest moment în cele mai mari universități din lume, cum ar fi Cambridge sau Oxford și este rezultatul celei mai extensive cercetări care s-au făcut vreodată la nivel de comportament uman sau motivație umană. Deci este teoria care ne spune că suntem foarte similari în nevoile noastre psihologice de bază cu care ne naștem și că există anumite pârghii care ne ajută să ne satisfacem aceste 3 nevoi, rezultatul fiind în echilibru pe toate planurile, nevoile psihologice de bază, nevoia de conectare și e important să plecăm de la ele pentru că discutând despre generația Z o să vedem și cum și le satisfac ei aceste nevoi, nevoia de conectare, adică vreau să fiu văzut, valorizat, respectat, unic, știi, asta e nevoia de conectare, vreau să aparțin, după aceea e nevoia de competență, vreau să învăț, vreau să mă dezvolt, vreau să mă simt capabil, vreau să mă simt în stare, vreau să îmi demonstrez că pot și nevoia de autonomie, vreau să iau decizii, vreau să fac alegeri, vreau să mă simt sursa propriei mele acțiuni versus a fi constrâns sau manipulat din afară. Aceste 3 nevoi ne spune în teoria autodeterminării că sunt universale. Asta înseamnă că fiecare ființă umană de pe această planetă se naște cu ele și nu ne părăsesc toată viața.

Dr. Mihail: Aha, ok și atunci parentingul se propune în această teorie autodeterminării, trebuie să fie concentrat pe a satisface aceste 3 nevoi.

Urania Cremene: Exact așa, deci eu am construit o metodologie care îi ajută pe părinți să înțeleagă ce se întâmplă cu comportamentele copiilor, ce e în spatele comportamentelor, deopotrivă pozitive și negative, pentru că știința ne arată că toate acțiunile noastre au în spate nevoia inconștientă de satisfacere a unei nevoi sau alteia. Ceea ce înseamnă că în spatele oricărui comportament se află una dintre aceste 3 nevoi. Și părinții primesc un set de tehnici, instrumente care să-i ajute să satisfacă aceste 3 nevoi ale copiilor în fiecare zi constant, în așa fel încât să aibă aceste nevoi satisfăcute și să rămână cât mai mult într-o stare de echilibru.

Dr. Mihail: Dar asta e o tehnică de parenting. Oare există, pentru că mă face așa curios legat de asta, există oare și o tehnică de educație, de școală care să satisfacă aceste nevoi?

Urania Cremene: Răspunsul este nu, pentru că nu suntem conștienți de ele, cum nici profesorii nu sunt conștienți de ele. Ca să-ți dau un simplu exemplu, teoria demonstrează bunăoară că un profesor care reușește la ore să se conecteze cu elevii la nivel uman, are șanse mult mai mari să-i motiveze pentru propria materie și să le crească competența pe materia respectivă, nu numai concentrarea și atenția. Dar vezi tu, profesorii nu cred că aceasta este treaba lor, să se conecteze cu elevii. Ei cred că treaba lor e să predea geografie, matematică, istorie și așa mai departe. Ori dacă noi adulții înțelegem că avem și noi aceste trei nevoi le au și copiii, forma prin care ni le satisfacem poate fi diferită, e adevărat. Felul în care te simți tu conectat poate fi diferit de felul în care eu mă simt conectată. Atunci reușim să ni le satisfacem noi proactiv, să vedem ce ne lipsește și să-i ajutăm și pe copiii noștri să și le satisfacă.

Dr. Mihail: Cred că există, totuși, dascăli, cum să zic, talentați care nu au nevoie de știință pentru a le face, și cred că oricine dintre noi își poate aduce aminte de acel profesor care s-a conectat la tine, știi? Adică, de exemplu, în cazul meu sunt fix doi și îi țin minte pe amândoi pe nume în clasa a 8-a. De fapt, în gimnaziu era o profă de română pe care o cheamă doamna profesor Lazar, o salutăm, da, care se conecta la noi explicându-ne cât de mult ține la cărți și, efectiv, o jumătate de oră din toată lecția ne povestea cât de mult iubește cărțile. Uite, cartea asta e cotorul roz, ea nu a respectat cartea asta și se conecta la noi într-un fel încât jumătate din clasa am început să citim. Și, da, a doua profa a fost profa de biologie care, tot așa, ne povestea viața ei și se conecta la noi și am ajuns să iubim toată clasa biologia și să o facem cu drag. Dar ia uite că, adică, poți să o faci inclusiv științific, adică, poți să faci un program de școală, e fezabil să faci un program de școală în care să îi înveți pe dascăli și să practice conectarea, autonomia și competența?

Urania Cremene: Răspunsul este, da, și în anumite școli, treaba asta se întâmplă. Dincolo de profesorii care au har, și din fericire, sunt încă mulți care fac asta în mod natural, pentru că asta e calea lor și știu că așa trebuie făcut, pentru că le place să provoace ahauri și le place privirea aia atentă a copiilor și să străduiesc să o obțină, știi? Și consideră că e treaba lor să obțină acea privire atentă. Dincolo de asta, uite și eu am un webinar pe care îl susțin pentru dascăli, pe lângă atât de multe webinarii pe care le-am creat alături de echipa All About Parenting, pentru că noi susținem webinarii, asta însemnând seminarii online, gratuite de luni până duminică, în fiecare zi. Și înainte de acești patru ani, asta s-a întâmplat în cele mai mari orașe din țară, adică eram împreună cu echipa mea de traineri în 16 orașe în fiecare lună. Deci noi ne-am propus de vreo 9 ani să aducem în atenția părinților din România toate aceste studii și să răspundem la întrebarea nu numai ce se întâmplă în spatele comportamentelor negative, dar cum le putem preveni, cum le putem gestiona mai bine. Și dacă avem comportamente pozitive, cum putem să vedem mai multe dintre aceste comportamente? Că sunt foarte multe lucruri pe care numai eu, mulți alți specialiști în educație formală le fac în așa fel încât să crească conștientizarea, inclusiv a dascălilor referitoare la aceste nevoi.

Dr. Mihail: Ok, bun. Felicitări pentru ce faceți acolo. Și faceți seminariile astea și acum? Adică și acum sunt seminarii gratuite?

Urania Cremene: Absolut, pe uraniacremene.ro dacă intră orice părinte, există un calendar al acestor webinarii, e un scurt chestionar pe care fiecare părinte îl completează pentru a primi o invitație gratuită. Webinarile durează în jur de două ore și sunt nu numai cercetate, sunt tehnici, informații care funcționează și care sunt adaptate realității noastre.

Dr. Mihail: Bun. Ok, hai să ne întoarcem la subiect și să discutăm despre parenting-ul în contextul generației Z, bănuiesc că o să o facem tot în acest context al teoriei autodeterminării, nu?

Urania Cremene: Și toate celelalte, da.

Dr. Mihail: Și aș propune să definim întâi aceste două generații, ca să înțeleagă oamenii. Există generația X, care a fost până la, tu, până la ce an?

Urania Cremene: Cred că 86, dacă nu mă înșel, 81.

Dr. Mihail: 81, 82, deci, ok. Eu sunt generația X, tu probabil că ești millennial.

Urania Cremene: Eu sunt millennial, care este 82 până la 97.

Dr. Mihail: 95.

Urania Cremene: 95, 97, știi cum am zis, 96, ok. Pe acolo, 96. Generația Z, ok, 96, da.

Dr. Mihail: Generația Z, pără, generația millennial care sunt eu, este până la 96, urmează în 96 până la 2012, generația Z, care sunt generația care încep să devină părinți și despre ei o să vorbim, și de la 2012 până în prezent, avem generația Alpha. Eu practic am doi copii din generația Alpha, Anastasia și Navani. Hai să definim puțin generația asta Z, ce calități au, ce nevoi au, ce dificultăți au în, să zic, în parenting, nu general în parenting, hai să vorbim la nivelul general, hai să definim puțin această generație Z și să vorbim despre ce calități au, ce nevoi au, ce dificultăți au ei.

Urania Cremene: E o generație super interesantă. Părinții lor sunt din generația mea X, ceea ce înseamnă că sunt ultima generație de pe această planetă crescută și educată, sunt ultima generație crescută și educată fără tehnologie. Eu am pus mâna pe un computer prima oară la 19 ani, cred, 18, telefonia mobilă tot pe acolo s-a inventat, deci eu aveam 14 ani la revoluție, nu mai știu când a intrat prima companie de telefonie mobilă, da, sms-uri, internetul care se conecta cu acel sunet, știi, piuitul ăla pe care poți să-l visezi, păi așa mi-aduc aminte, oricum eram majoră. E foarte importantă distincția asta pentru că deși probabil că ambele generații, tu și eu ne-am petrecut timp afară, cea mai mare parte a copilăriei noastre, tu ai avut acces la internet mult mai devreme decât mine. Ce s-a întâmplat cu generația mea care a devenit părinte ai acestei generații Z de astăzi, este că am fost atât de fascinați de tehnologie fără să înțelegem nici mecanismele, nici efectele, încât copiii noștri au cam fost lăsați de izbeliște pe ecrane. S-a întâmplat și o schimbare foarte mare între felul în care tu, de exemplu, ți-ai petrecut copilăria și eu și următoarea generație, pentru că copiii generației Z nu și-au mai petrecut timp afară. Sunt cumva, le putem spune, o generație de sacrificiu, pentru că sunt prima generație care a pus mâna pe telefon și tabletă, iar părinții lor n-au știut de efectele negative ale acestui lucru.

Dr. Mihail: Exact. Și le-au avut atât de devreme pe cât au putut să stea în fund, adică 5-6 luni deja au avut acces la ecrane fără limită, fără număr. Conținutul pe care l-au consumat, de asemenea, nu a fost decât târziu controlat sau uricat, na? N-au fost studiile specialiștilor în neuroștiințe care să spună, uite ce efect au ecranele asupra somnului, dezvoltării neuronale și așa mai departe.

Urania Cremene: Și tot generația Z a crescut cu părinți foarte ocupați, pentru că, vezi tu, toată tehnologia asta ne-a făcut să muncim mult mai mult, eu asta convingere o am, fiind total detașați continuu de ce se întâmplă momentul prezent, pentru că știm că cu un telefon în mână putem în 10 minute să comandăm mâncare, să trimitem 3 mail-uri, să mai comunicăm cu un părinte, să facem o programare la dentist, lucruri pe care înainte le făceam în niște ore și toate una după alta.

Dr. Mihail: Eu îmi aduc aminte că eu când mă plimbam, când eram mic și mă plimbam cu maică-mea, frate, eram doar eu cu maică-mea, mergeam în jurul lacului două ore și povesteam despre frunze, despre căței, despre ce, și puneam întrebări și vorbeam cu ea. Eu încerc să fiu mai prezent când mă plimb cu copiii mei, dar tot sunt cu telefonul, tot îmi vine un mail, tot îmi vine o propunere, tot îmi vine un WhatsApp, tot îmi vine un telefon și atunci, într-adevăr, cred că suntem un pic mai deconectați de copiii noștri. Cred că eu încep să înțeleg asta și încep să controlez asta, probabil că generația Z, practic, apariția ecranelor a fost în dublu dezavantaj, pentru că și ei stăteau de mici pe telefon, dar și părinții ei erau foarte ocupați și neconștienți de faptul că nu sunt conectați de copiilor.

Urania Cremene: Exact așa s-a întâmplat, și s-a întâmplat această deconectare. De altfel copiii generației Z spun că au avut părinții mai degrabă absenți, cu joburi foarte solicitante, cu mamele mult mai ocupate decât în generațiile noastre, când cât de cât femeia se ocupa mai mult de casă, mai puțin bărbații, se implicau mai mult bunicile și atunci ei s-au simțit rupți de familie, neimplicați în familie, multe dintre sarcini au fost delegate, vorbim de curățenie, gătit și așa mai departe. Sunt mulți care au crescut cu bone, ceea ce nu s-a întâmplat în generația ta sau în generația mea, aveam bunici dacă aveam noroc. Ei au crescut cu bone. Și un alt aspect este legat de felul în care aceste ecrane i-au făcut să absorbă informație. De aceea știu foarte multe lucruri din multe domenii, sunt foarte conectați cu ce se întâmplă, e adevărat că de multe ori la suprafață, dar au o cultură generală destul de bine augmentată. Și tocmai pentru că au crescut singuri și fără să fie implicați în treburi gospodărești și fără prietenii pe care generațiile noastre i-au avut, s-au întâmplat alte două efecte. Primul efect este că sunt lucruri simple care le lipsesc din achiziția abilităților și cunoștințelor, adică nu știu să gătească, s-au trezit singuri în fața facturilor, mersului la bancă, rezervării unei camere de hotel, deci sunt foarte multe lucruri pe care nu au știut să le facă și pe de altă parte sunt foarte fragili emoționali. Deci este, din perspectiva specialiștilor, generația cu cele mai multe probleme legate de anxietate, de depresie, deci sunt fragili emoționali.

Dr. Mihail: Și am citit undeva o statistică în care se spune că 8 sau 9 din 10 oameni din generația Z se simt singuri.

Urania Cremene: Exact. Și ține probabil de… Felul în care au fost crescuți. Vezi tu, există niște ferestre de oportunitate. Noi începem să învățăm despre ce înseamnă comunitate, comportamente social acceptate, cum ar fi, poți, Mihai, să-mi dai pixul tău, te rog ? Sigur, ia-l și eu o să-ți-l ofer înapoi sau să-ți dau ceva la schimb. Lucrurile acestea copiii le învață 2, 4, 5 ani. Între 2 și 4, 5 ani. În condițiile în care accesul lor a fost limitat la grupuri de copii, joacă afară, mai cu seamă acum, dacă ne uităm la copiii de acum 4, 5 ani, odată cu restricțiile COVID și așa mai departe, treaba asta se întâmplă mult mai anevoios pentru ei, socializarea. Și au învățat să o facă în online, în spatele unui ecran. Și de aceea se simt singuri, și de aceea se simt fragili, și de aceea nu au nici rezistență la frustrare. Și pentru că părinții lor s-au aflat în două categorii, fie i-au neglijat, muncind foarte mult, fie au fost părinți elicopter. Deci millennials a fost cam prima generație de părinți elicopter. Nu s-a oprit treaba asta.

Dr. Mihail: Ce înseamnă părinte elicopter? Helicopter parenting?

Urania Cremene: Înseamnă părintele care e foarte atent continuu la copil, îi oferă indicații, îi oferă ce crede că are nevoie, sau îi satisface dorințele, și este foarte concentrat pe a nu i se întâmpla copilului nimic rău. Nicio respingere, nicio problemă, nicio greșeală, nicio rană, nicio boală, știi?

Dr. Mihail: Astea sunt millennials, da?

Urania Cremene: Da. Millennials față de copiii generației Z. Ca să vedem acum de ce structural generația Z e diferită de millennials și cum vor fi ei ca părinți, care e contextul în care ei au crescut. Tocmai pentru că au avut părinți care fie au neglijat, fie au fost în generația, în abordarea asta helicoptering, nu au știut să se descurce și sunt fragili emoționali, dar mult mai dormici să învețe, mult maidormici să-și rezolve problemele emoționale, știi? Asta e foarte interesant. Adică ei vorbesc deja despre emoțiile lor mult mai ușor decât o facem noi, sunt mult mai capabili să spună, sunt foarte frustrat în acest moment sau sunt foarte anxios, sunt mult mai în contact cu emoțiile lor, ceea ce cred că îi va face niște părinți mult mai conectați emoțional cu copiilor. Deci iată diferențele dintre generații și ce ar putea să însemne asta pentru copiii acestor generații.

Dr. Mihail: Asta îmi aduce aminte de zicala aia care a devenit o memă, gen, oamenii puternici construiesc o lume bună, lumea bună face, nu știu, nu știu cum era, o știi, nu?

Urania Cremene: Oamenii puternici construiesc copii fragili, copiii fragili construiesc o lume fragilă și mă rog, tot așa, nu mai știu cum era.

Dr. Mihail: Dar cumva e același lucru, cred că se manifestă și aici, pentru că generațiile se cresc nu una pe următoarea ci sare una, adică mileniali cresc generația alfa acum, generația Z a fost în mare parte crescută de generația X, adică se sare peste una. Și cred că fix aceste greutăți cu care s-au născut ei, generația Z, adică faptul că au fost poate neglijați de părinți, n-au simțit că fac parte dintr-o comunitate, dintr-o familie, au fost lăsați mult în fața ecranelor și vin cu un bagaj greu de cărat. Asta cred că îi face, de fapt, să aibă toate aceste trăsături, cum ar fi onestitatea, cum ar fi prețuirea unor valori pe care noi nu le-am prețuit neapărat, cum ar fi această inclusivitate sau cum să-i spunem?

Urania Cremene: Toleranță la diferențe.

Dr. Mihail: Toleranță la diferențe, ok.

Urania Cremene: Da, inclusiveness, ca să o traducem din engleză. Da, să nu uităm o altă caracteristică interesantă a generației Z. În generația lor, sau părinții generației lor, mai bine zis, au normalizat divorțul, adică generația mea. Și atunci, unul din patru, cam asta arată statisticile, a crescut în familie monoparentală sau recompusă, ceea ce înseamnă că sunt mult mai dispuși la structuri familiale diferite decât generația mea. În continuare, privesc monogamia a fi foarte importantă, de altfel, dintre cei care sunt astăzi părinți, cel puțin jumătate sunt căsătoriți, dar restul nu sunt. Dar asta nu înseamnă că nu apreciază monogamia. Doar că văd familia ca fiind formată din relații monogame, dar care se pot succeda. Cumva nu se mai gândesc la pentru totdeauna, știi? Cum poate că noi am gândit-o. Ceea ce e interesant, iar asta înseamnă că sunt mult mai deschiși la valori diferite, principii diferite, sunt mult mai dispuși să discute conflicte și polemici, nu se mai impun, nu mai simt nevoia să se impună sau să bată cu pumnul în masă, la a accepta religii diferite, piele diferită, culoare diferită. Pentru că iarăși e o generație care crește în călătorii mult mai dese decât noi, abordează culturi diferite, religii diferite, obiceiuri diferite. De altfel dacă ne uităm la Statele Unite, Canada, deja este o generație care nu mai este neapărat preponderent albă, da? Crește numărul hispanicilor, numărul oamenilor de culoare, mixul acesta în familii între un părinte de o culoare, un părinte care provine dintr-o altă rasă, deci sunt mult mai deschiși la a include valori diferite în propria familie, ceea ce e foarte interesant.

Dr. Mihail: Care ar putea fi atunci alte, să zic, alte puncte forte pe care le au această generație, ținând cont de greutățile cu care au venit? Ai spus, am vorbit despre faptul că au fost expuși la ecrane, părinți ocupați, lipsuri care țin de a se descurca în viață, care sunt alte lucruri pozitive pe care le sustrag de aici? Ai zis de faptul că sunt mult mai dispuși să vorbească despre emoțiile sale. Ăsta e un lucru foarte important.

Urania Cremene: Da, cred că e o generație care e cea mai predispusă să facă terapie și fac terapie.

Dr. Mihail: Și probabil că, inclusiv asta, și vreau să le discutăm să mai rămânem aici în zona asta, ca să vedem ce impact o să aibă asta asupra generației alfa, adică copiilor lor și asupra parenting-ului lor și poate să, cum ziceam, acest material să fie un mini-manual pentru părinții din generația Z. Cum să recunoască problemele cu care au venit sau greutățile cu care au venit și cum le pot transformă într-un parenting pozitiv, să zic, în final.

Urania Cremene: Știi, eu am mare încredere în această generație, mare de tot. În condițiile în care, peste tot, adulții de vârsta mea cel puțin spun că e sfârșitul lumii. Copiii care stau pe ecrane, care TikTok, care au în minte numai influenceri și YouTube și câștiguri ușoare, știi, nu-i mai interesează școala, toate astea sunt adevărate. Pe de altă parte, ce vedem în statistici, în convingerile și valorile lor, acum vorbim despre cei care vor să-și întemeieză o familie, cei care au deja copii sau intenționează să facă, este că intenționează să facă copii. Am tinde să credem că această generație expusă la pandemie sau informații despre ce ar fi însemnat o pandemie, climate change, cancel culture, că nu mai putem să mai vorbim despre filme și cărți care abordează subiecte care nu sunt corecte din punct de vedere politic. Și sunt multe alte influențe în această generație, războiul de peste graniță și așa mai departe, am tinde să credem că nu vor să facă copii. Dar nu, vor.

Dr. Mihail: Și o fac cu o anumită frică, nu?

Urania Cremene: Nu, din potrivă. Asta este foarte interesant. Au mare încredere în abilitatea lor de a fi părinți, își doresc această relație strânsă cu proprii copii, înțeleg că trebuie să le predea mai multe abilități de supraviețuire, asta însemnând că nu mai vor să facă lucruri pentru copii și în locul copiilor lor, așa cum ei au fost crescuți. Ceea ce înseamnă că mai degrabă îi lasă să cadă pe copiii lor și nu îi ridică imediat, mai degrabă îi încurajează să-și lege singuri șireturile decât să sară să le lege șireturile. Adică cumva această generație vine să echilibreze un parenting mai degrabă autoritar, pe care părinți din generația mea l-au avut și mai în vârstă decât mine față de copiilor, vine să echilibreze și helicopter parenting-ul, părinții care au făcut totul pentru copiilor sau cât mai mult, știi, lăsă-o pe mama, lăsă că face mama pentru tine, hai că tu nu te descurci că ești mic, știi? Din cele mai bune intenții, ținând copiii pe norișori pufoși și roz, și ei vin să echilibreze treaba asta, ceea ce mi se pare grozav. Adică o fac cu structură și cu fermitate, dar adaugă și căldura asta care vine din conștientizarea propriilor emoții și tumultului interior și lipsurilor pe care ei percep că le-au avut în relație cu proprii părinți, din punct de vedere emoțional, că altfel au avut cam tot ce le-a trebuit. De aceea spun că am mare încredere în generația asta. În plus, foarte interesant este că tocmai pentru că ei au fost expuși mult la ecrane, ei pun limită. Deci părinții tineri de astăzi, 22, 25, 27, 28 de ani, pun limită la ecrane. Au înțeles tocmai pentru că vorbim atât de mult de ani de zile despre impactul ecranelor mai cu seamă în primii ani de viață, își propun să-și petreacă timpul copiii, să facă activități fără să-i mai abandoneze în fața unui ecran, ceea ce e foarte, foarte fain. Un alt element diferit la această generație Z este că nu mai consideră că un copil îți distruge independența, autonomia, că te constrânge, că nu mai poți să-ți mai trăiești viața, ceea ce generațiile din urmă au perceput. Faci copil, nu mai ieși, nu mai înveți, nu mai nimic. Ei nu cred asta. Adică își văd rolul ăsta de părinte ca fiind unul care îi împlinește, nu care îi secătuiește.

Dr. Mihail: E ca o misiune în viață poate, nu?

Urania Cremene: E ceva ce îi face mai rotunzi. Este un fel de relație din care învață, își privesc copiii ca fiind profesori, la rândul lor predau, dar își implică copiii în lucruri pe care ei nu le-au avut când erau copii.

Dr. Mihail: E sănătos să facem asta? Adică în loc să zici copilului, faci așa, astea sunt regulile în casă, tu să vorbești cu el, să ai feedback de la el, să negociezi cu el?

Urania Cremene: Da și nu, dacă ne referim la negociere. Structura trebuie să existe. Ei nu au avut structură, cei mai mulți dintre ei, de-aia vor să o aibă din nou alături de copiilor, să nu-i lase să facă ce vor ei, să nu-i lase pe copii să preia controlul, să nu le dea telecomanda, știi? La propriu și la figurat. Deci ei creează reguli, creează structura, la modul că înainte să mâncăm, ne spălăm pe mâini. Când intrăm în încăpere, spunem bună ziua. Ecranul se folosește maxim două ore pe zi. Le place structura și o propun, pentru că nu au avut-o ei. Negocierea asta, făcută deștept, e bună, dar cu copii ceva mai mari, care pot să contribuie la treaba asta.

Dr. Mihail: Ce înseamnă mai mari?

Urania Cremene: Aș spune că de pe la șase-șapte ani în sus. Știi? Ce ar însemna asta? Ar însemna că, ok, tu ești copilul meu și tu vrei să te joci un joc pe calculator, înțeleg asta. Ce e important pentru mine este că aceste jocuri să fie lipsite de violență, să înveți ceva strategie din ele și așa mai departe. Nu știu. Hai să vedem cum negociem aceste nevoi sau dorințe ale fiecăruia dintre noi, în așa fel încât să primești și tu ce îți dorești, dar și regulile mele să fie bifate, știi? Respectate. Asta e o negociere deșteaptă. Ce e adevărat, în schimb, este că această generație încă, Z, încă nu are tehnicile potrivite, instrumentele potrivite pentru a obține comportamentele dorite de la copii și abilitățile și atitudinele, deși și le doresc, pentru că nici ei nu le-au avut când erau copii. Și atunci ei știu foarte clar cum nu vor să fie, uitându-se la părinților sau la bunicilor, nu vor să bată, nu vor să pedepsească, nu vor să restricționeze, vor o relație bazată pe încredere, dar încă nu știu cum să ajungă acolo.

Dr. Mihail: Cred că să-ți dorești să nu faci ce au făcut părinții tăi poate să fie o intenție la început, nu? Dar nu îți dă și știința și cunoașterea în a o face corect. Și atunci cum o pot face corect? Adică de unde își pot afla această știință?

Urania Cremene: Internetul e plin de informații. Eu sunt doar una dintre surse, dacă vorbim despre România sau alte țări în care a intrat deja All About Parenting. Dar informațiile sunt acolo. Și vestea bună este că ei vor să învețe spre deosebire de generația mea sau a ta. Adică eu m-am izbit foarte mult de această convingere, cel puțin în România. Când am început această călătorie într-ale parentingului acum 14 ani, inclusiv de la bunicii copiilor noștri, părinții noștri. Ce e aia parenting? De ce să înveți despre parenting? Adică, serios, oamenii fac copii dintotdeauna, de ce trebuie să ne învețe pe noi cineva cum să ne creștem copiii? Păi oamenii au instinct, femeile au instinct, știu cum să facă treaba asta.

Dr. Mihail: Păi, cred că știi de ce? Pentru că atunci când tu ai făcut 30 de ani ceva și vine cineva să te învețe să o faci altfel, pare o chestie intruzivă în propriile tale cunoștințe. Adică atunci când ești, și mie mi-e greu să accept parenting-ul, adică mie, eu făcând cumva parenting cu Anastasia, știi, prima mea fiică, și după aia începând să învăț și să aflu că anumite chestii se fac diferit, multe le-am acceptat pentru că au fost, le-am trecut cumva prin filtrul logic și foarte multe sunt logice, restul mi-au fost sau alte lucruri mi-a fost greu să accept, pentru că pare într-adevăr intruziv la ceva ce îți vine cumva instinctual să faci. Bănuiesc că odată cu trecerea timpului și special pentru această generație Z, care s-a născut sau nu s-a născut, cumva parenting-ul cred că a apărut în adolescența lor, ca și mecanism și ca și curent și ca și știință, probabil că le va fi mult mai ușor sau le este mult mai ușor chiar să învețe despre cum se crește un copil.

Urania Cremene: Da, le e mai ușor, în general le e mai ușor să învețe. Adică, tocmai pentru că ei provoacă status quo-ul, știi, cum se făceau lucrurile până acum, pentru că toată societatea noastră a provocat status quo-ul cu totul, cum arată familia, cum arată serviciul, cum arată săptămâna de lucru, cum arată salariile, cum ne îmbrăcăm, cum ne conectăm. Totul s-a schimbat, noi nu prea ne dăm seama de fapt, decât dacă facem un exercițiu de memorie și ne gândim la cum a fost acum 5 ani, cum a fost acum 10 ani, cum a fost propria noastră copilărie. E ca și cum sunt planete diferite, adică felul în care eu am fost crescută, nu eu, generația mea, cum arăta copilăria noastră este atât de diferit față de cum arată copilăria copiilor generației Z, încât aproape că nu există comparație, știi? În afară de faptul că citim o poveste seara sau ne hrănim copiii sau le cumpărăm hăinuțe, lucrurile sunt foarte diferite. Și ei sunt dornici să învețe, ceea ce este foarte, foarte fain și ceea ce iarăși mi se pare extrem de important și o să sublinez asta de multe ori, este capacitatea lor extraordinară de a se conecta la propriile emoții și de a-și dori o relație bazată pe încredere cu proprii copii.

Dr. Mihail: S-ar putea să asistăm la prima generație de părinți conștienți de emoțiile copiilor și de ce înseamnă de fapt conectarea asta în prezent, știi? Ceea ce mi se pare uimitor, adică de aia ți-am spus că am foarte mare încredere în această generație. Eu aproape că îi invidiez, știi? Și îi invidiez pe copiii ăștia care cresc astăzi și care pot vorbi atât de ușor despre emoțiile lor. Despre frică, despre furie, despre invidie, despre cum și-a manifestat furia, despre cum și-a stăpânit-o. Și, da, adică sunt curios să văd unde se va ajunge, știi? Adică cum o să fie, cum o să arate adulții.

Urania Cremene: Și eu sunt foarte curioasă. În mod evident, relațiile lor vor fi mult mai conștiente. Dacă această componentă a empatiei este una pe care au învățat-o acasă și reușesc deja copiii să facă asta. Înțeleg că ești foarte supărat în acest moment. Mie mi se pare uimitor, știi? Să văd copii de 4-5 ani care vorbesc așa unul cu altul. Dar mie mi se pare că mă iau la mișto. Îmi zic așa, îmi dau seama, wow, e ceva ce eu n-am avut, adică…

Dr. Mihail: Am auzit chiar zilele trecute în parc un băiețel, cred că avea 4-5 ani care îi spunea unei alte fetițe care tot trăgea de el să-l dea jos din legăn că voia și ea să se dea, și băiețelul a spus cred că ești foarte nerăbdătoare să te dai în locul meu. Deci aproape că mi-a căzut falca, Mihail înțelegi? Am zis, wow! Deci dacă ei învață tipul ăsta de limbaj, de a se uita unul la celălalt și de a spune, sunt foarte furios în acest moment, șanse sunt mari să se întâmple lucrurile înspre bine, știi?

Urania Cremene: Acum, evident că scenariile sunt deschise și că există uriașe diferențe între membrii aceleiași generații, logic, și că există excepții peste tot, dar trendul mi se pare îmbucurător.

Dr. Mihail: Da, și îmi place că îl promovezi și cumva, știi cum, pe de altă parte, dacă te uiți, dacă vorbești cu alți oameni, 40+, și îi întrebi și mai fac chestia asta, cu toate că m-am săturat și am încetat să o mai fac, îi întreb, ce părere ai despre generația Z, știi? Așa fac. Este numai așa, dar mă gândesc că e o chestie care se, așa fac și la noi. Adică și bunicii noștri ne ziceau nouă că nu suntem normali și, adică, cred că din generație în generație se propagă acestă dezaprobare a generației precedente, care e fix vorba pe vremea mea nu era așa sau pe vremea mea era așa. E o incapacitate de a înțelege, de fapt, un nou curent și cred că e greu să îl înțelegi dacă nu îl urmărești constant. Dacă te izbești o dată la 2 ani, la 3 ani de, nu știu, acțiunea noii generațiii, foarte probabil să nu îl înțelegi și cumva mă enervează pe mine, sincer, când văd oamenii care judecă în loc să zică, dom’le, eu nu am de-a face cu generația asta, nu-i înțeleg. Băi, nu înțeleg. Să fie pur și simplu, nu? Băiat cu fustă, nu, bă, nu înțeleg, dar asta e, eu nu înțeleg, știi?

Urania Cremene: Foarte fain să ne uităm la asta așa. E ușor să judeci, asta e greșit, asta e corect, asta se face, asta nu se face, asta se cade, asta nu se cade. O fac și eu și acolo unde o fac, evident că eu cred că am dreptate. Acum, bărbații au mai purtat fustă, bărbații au mai purtat peruci. Să nu uităm, adică, ne uităm la minunatele tablouri pictate la 1860, ar putea să, nu, și mai devreme de atât, scuzați lipsa de cultură la nivel artistic, bărbații au purtat peruci, bărbații au purtat machiaj, bărbații au purtat ciorapi cu pantalonii ăia bufanți scurți, și tocuri, sandale cu tocuri. Deci asta s-a mai văzut în istorie, nu e ceva ce am inventat acum, știi? Eu nu la asta mă uit neapărat, știi la ce mă uit eu? Și într-adevăr, conflictul ăsta între generații este vechi, a scris și Shakespeare despre el, aici știm că era 1600 și un pic, da? De ce se întâmplă conflictul ăsta între generații? Din felul în care funcționează un adolescent, adolescenții. Că dacă noi am înțelege ce se întâmplă în adolescență cu creierul nostru, cu abordarea vieții, de ce se întâmplă aceste modificări, și am înțelege că foarte mulți dintre noi datorăm adolescenților foarte multe lucruri pe care astăzi le luăm ca atare, invențiilor, de exemplu, care s-au întâmplat în perioada adolescenței, le-am fi recunoscători adolescenților, tocmai pentru că ce se întâmplă în adolescență este tocmai provocarea status quo-ului, cu asta se ocupa adolescența și este un prag benefic ființei umane. Ce se întâmplă în adolescență? Păi copilul zice așa, am înțeles cum e acasă la mine, am înțeles regulile familiei mele și felul în care noi mâncăm, și felul în care noi vorbim și cum tratăm conflictele și religia noastră, și toate astea, le-am înțeles, ok, hai să văd cum e altfel. Pentru că scopul naturii până la urmă este să-i scoată pe adolescenți din casă, asta face natura, să-i provoace tocmai să conteste ce au aici.

Dr. Mihail: Ăsta e unul din mecanisme, adică cred că e mecanismul principal să nu-ți placă ce e acasă, să nu te mai înțelegi cu maică-ta și cu taică-tău, să contrazici lucrurile pe care le spui.

Urania Cremene: Da, și să vezi cum sunt alte modele, ce gândesc alți adulți, care sunt alte comportamente, cum mă pot îmbrăca diferit, care este identitatea mea, ei sunt într-o căutare a propriei identități, din toate aceste elemente pe care le încearcă, la propriu, să vadă cum li se potrivesc. Mulți dintre ei se vor întoarce la valorile familiei, mulți dintre ei, trec de 21, 22, 24, și se întorc la ce au primit acasă, cu nuanțe, evident, dar e datoria lor să încerce și să provoace și să pună întrebări. Cele mai multe lucrări valoroase ale umanității s-au întâmplat în adolescență, adolescența nu se termină la 18 ani, adolescența din punctul de vedere al dezvoltării ființei umane, se încheie în momentul în care ființa umană, inclusiv la nivel de dezvoltare a creierului, este finalizată, asta înseamnă 21, 22 de ani. Asta este adolescența, a nu se confunda cu pubertatea, sunt două lucruri diferite, știi? Pubertatea înseamnă maturizare sexuală, care poate sau nu să coincidă cu perioada asta a adolescenței, dar la modul real noi suntem adolescenți de pe la 12, 13 ani, până la 21, 22.

Dr. Mihail: Unele cercetări spun că al nostru creier se dezvoltă până la 25 de ani.

Urania Cremene: Iata.

Dr. Mihail: Și dacă stau și mă gândesc, bine, da, eu m-am simțit adolescent, da, nu mai eram la pubertate la 18 ani, dar mă simțeam încă adolescent și cred că am fost adolescent până pe la 24, 25 de ani, într-adevăr.

Urania Cremene: Da, mulți oameni sunt. Atunci suntem gata.

Dr. Mihail: Mi se pare că e o perioadă în care tu îți dai direcția în viață.

Urania Cremene: Exact.

Dr. Mihail: E foarte important să îți dai o direcție corectă în viață. Și legat de aceste ieșiri furibunde ale adolescenților sau plecarea de acasă în înțelegerea cu părinții, am citit un studiu foarte tare care arăta că cu cât e mai, cu cât e mai tumultoasă adolescența ta și cu cât îți împingi mai mult părinții în adolescență, cu atât te întorci mai puternic și ești mai prieten cu ei după adolescență. Adică, exact cum ai zis tu, după 22, 23, 24 de ani, relația părinte-copil e cu atât mai puternică cu cât a fost mai, să zic, mai dăstrămată ca și, nu știu, ca și păreri, ca și idei, ca și direcții în adolescență.

Urania Cremene: Interesant studiul, nu știu despre el, să mi-l ofer, să-l lași, te rog, da, să-l lași. Aș tinde să pun sub semnul întrebării rezultatele astea. Îți spun și de ce. Adolescența, din punctul meu de vedere, este un test. Adolescența nu vine sine qua non, ca și condiție sine qua non, cu obrăznicie, cu rebeliune prost înțeleasă, în sensul în care îi trântesc mamei ușa în nas, îmi dau ochii peste cap și îi bag un umăr în față și zic, mă, lași. Adolescența nu trebuie să vină cu așa ceva. De ce nu? A provoca status quo-ul nu înseamnă lipsă de respect, nu înseamnă trântit de uși, nu înseamnă jignit părinți, nu înseamnă furt din casă, nu înseamnă droguri, nu asta înseamnă adolescența. De ce spun că e un test pentru părinți? Dacă tu îți crești copilul într-un mediu bazat pe cooperare, nu pe obediență, nu pe modelul faci ce spun eu ca așa spun eu, în așa fel încât copilul să-ți poată spune la adolescență, așa și acum ce o să-mi mai faci? Că e mai mare decât tine cu un cap și nu mai ai ce să-i mai faci și adolescentul știe că nu mai ai ce să-i mai faci. Mulți, în paranteză, fie spus și vorbesc despre părinții lor așa. Maică mea mi-a luat telefonul, internetul, nu mai am voie afară, nu mai am bani de buzunar, nu mai am voie nimic. Hai să vedem ce mai faci acum.

Dr. Mihail: Păi, stai un pic, tu vorbești de situații optime, dar foarte mulți adolescenți trăiesc în astfel de medii și cu astfel de părinți care vor să se impună.

Urania Cremene: Și cu cât se impun mai tare, cu atât adolescentul se va opune mai tare, până în punctul în care nu mai ai pârghii, că dacă tu l-ai crescut prin obediență, prin pedapsă, prin forță, prin rușinare, prin umilință, prin restricții de tot felul, la un moment dat nu le mai ai, nu mai ai instrumentele astea. Ce poți să-i faci? Să-l închizi în beci?

Dr. Mihail: Dar știi de unde vine rebeliunea asta? Se pare că, din nou, în același studiu pe care o să-l pun în descriere, se pare că erau mai rebelioși, să zic așa, mai, nu la modul de obraznic, dar la modul de a se împotrivi împotriva voinței părinților, adolescenții care erau mai bine securizați în copilărie.

Urania Cremene: Adică copiii crescuți cu mai multă iubire și mai securizați.

Dr. Mihail: Adică în supraprotecție.

Urania Cremene: Nu supraprotecție, securizați. Ok. Adică iubiți și ți-am oferit ce ai nevoie ca tu să te dezvolți emoțional, să-ți poți pune punctul de vedere, erau copiii care erau mai, cum să zic, mai adolescenți, mai caracteristic adolescenții în adolescență, aveau curajul să spună nu părinților săi și fix ăia se întorceau după aceea și se împrietenau cu părinților la 22, 23, 24 de ani. Acum, studiu are sens. În schimb, ăia care erau nesecurizați, care erau lângă mami, nu mami, fac cum zici tu, mami, da stau acolo, erau cei care și cumva are logică, sunt ăia care deveneau adulți și ziceau, stai mă așa, păi mie nu mi-au făcut asta, uite cum am ajuns și cumva își stricau relația cu părinții față de ăia care… Și studiul se mai referă și la prieteni și la implicarea părinților în alegerea prietenilor și, din nou, se pare că acei părinți care nu se implicau deloc sau nu impuneau prietenii copiilor săi, adică ai un adolescent în casă care e prieten cu toți huliganii, ăia care ziceau, da, lasă să fie prieten cu toți huliganii, aveau rezultate mai bune, copiii ulterior aveau rezultate mai bune ca și loc de muncă, ca și câștig, ca și stabilitate emoțională.

Urania Cremene: Pentru că i-au lăsat părinții să ia decizii.

Dr. Mihail: Da, pentru că i-au lăsat să ia decizii și pentru că ei i-au ales cu cine și cum să fie prieteni.

Urania Cremene: Are sens, are sens ce îmi spui. Eu mă uit cu mare atenție la studiile astea, pentru că lucrând de atât de mulți ani cu părinți, cu mii de părinți și având șansa pe care ei mi-au oferit-o și mulțumesc de fiecare dată, de a intra în intimitate, în intimitatea familiei, convingerilor, comportamentelor, răspunzându-mi la întrebări intime legate de te-a lovit vreodată copilul, cum ai reacționat, ce ai făcut când a luat o notă proastă, ce părere ai despre prieteniile copilului, dar dacă îl auzi ascultând manele, ce faci? Adică pun tot felul de întrebări. Îmi dau seama că studiile astea de obicei se uită la anumite fațete. Ce vor ei să vadă? Vor să vadă cum sunt adolescenții de rebeli, în condițiile în care părinții i-au sprijinit sau din potrivă i-au lăsat în pace sau din potrivă i-au băgat pumnul în gură. Dar sunt atât de multe mecanisme în spate care aduc o diferență în statistica asta, încât m-aș uita cu frână. În schimb, are foarte mare sens ce ai spus. Dacă un copil e sprijinit, adică văzut, asta înseamnă, i s-a satisfăcut nevoia de siguranță, de conectare, eu te văd, te iubesc necondiționat, te sprijin, îți cresc unicitatea, sunt aici pentru tine, indiferent ce faci, indiferent ce tâmpenii și ce alegeri faci, eu, părintele tău, sunt lângă tine. E mult mai dispus acest copil să îmbrățișeze greșelile, să ia propriile decizii și să se întoarcă la părinte, știind că are o bază singură acolo, dar poți la fel de ușor să-l scapi din mână. Adică structura asta nu trebuie să dispară. E foarte simplu să spui, are copilul 13 ani, 14 ani, lăsa să facă ce vrea. Nu asta e ideea. Ideea e să mărești limitele, regulile, suficient de mult în timp, de la 4, 5, 6, 7 ani, copilul poate să ia din ce în ce mai multe decizii să facă, din ce în ce mai multe alegeri, dar fără să-i dai drumul de tot. Adică nu poți să-l lași la 14 ani, 13 ani să se ducă una într-una la festivaluri de muzică de trap, nu știu, știi ce zic?

Dr. Mihail: Te duci cu el, nu?

Urania Cremene: De exemplu, da.

Dr. Mihail: Am fost la un festival de muzică trap și erau părinți cu copii acolo și părinții se ținau de ochi, nu știam ce să zic. De bine că erau acolo, ce poți să zic? Mie mi-ar fi plăcut să meargă tata cu mine la un concert de rockereală, sau ce ascultam eu la 14, 15 ani. Pentru că pe vremea aia nu era trap.

Urania Cremene: Nu era. Deci de-aia spun că adolescența e un test. Pentru că, cum să spun, dacă ce ai făcut până în punctul ăla a fost în echilibru și cu căldură și cu conectare, dar și cu structură și cu reguli și copilul a prins încredere în tot ce se întâmplă, adolescența vine cu provocare de status quo, vine cu nevoia de independență, dar nu vine cu, cum spun părinții nasoli, de nu mai știi deloc să te apropii sau să te conectezi cu adolescentul. E cu dus întors. Dar e important să înțelegem că asta se întâmplă cu viața lor. Vor să provoace status quo-ul și e bine așa.

Dr. Mihail: Și dacă l-ai scăpat din mână în copilărie poți să-l mai reapuci în adolescență?

Urania Cremene: Eu cred că se poate la orice vârstă, dar este despre conectare. Ce se întâmplă cu foarte mulți părinți și e o capcană în care mă străduiesc foarte tare să nu cad și eu, este că pe măsură ce adolescentul prinde curaj în forțele proprii, dacă tu l-ai susținut, să poată să ia decizii, să fie responsabil, să meargă singur pe stradă, știi? Și prinde din ce în ce mai multă forță în el însuși, în căutarea identității lui, ce îți vine ție ca părinte să faci este să te relaxezi. În sfârșit are copilul 12 ani, poți să pleci la o petrecere, poți să-l lași singur acasă, poate să doarmă la prieteni, ajungem acasă de la serviciu, el de la școală, liceu sau unde, e în camera lui se joacă cu copii, îți vine să respiri, pentru că ani de zile ai fost acolo, dar nu e idee bună să-l lași. Pentru că foarte repede se rupe conectarea, foarte repede. Ei devin altcineva, de la o săptămână la alta, au tot felul de idei, îmbrăcămintea care se schimbă, nu știu ce piesă pe care o ascultă, trebuie să fie acolo, mereu prezent în acești ani de transformare, știi, ca să nu se piardă conectarea. Și dacă ești acolo, lucrurile se pot întâmpla înspre bine. Dacă nu, tot la tine ca părinte este să se întâmple reconectarea. E responsabilitatea adultului să se reconecteze cu copilul. Dacă tu stai în fața ușii în timp ce copilul strântește ușa și suferi în tine, dar nu faci nimic și zici asta e, nu mai vrea cu mine, nu mai vrea.

Dr. Mihail: Și ce faci atunci?

Urania Cremene: Ca să te reconectezi, trebuie să inventezi tot felul de chestii. Ok. Umorul, muzica lui, renunțarea la critică.

Dr. Mihail: Te apuci să asculti Rava? Dacă copilul te ascultă Rava?

Urania Cremene: Dacă asta te ajută să te reconectezi cu copilul, da.

Dr. Mihail: Știi ce fac eu? Ia zi. Zi-mi dacă e corect sau nu. O să zici că nu e corect. Deci eu nu, bine, aleg piesele să nu fie cu limbaj tendențios. Eu nu aștept să vină fimea să îmi pun Rava, îi pun eu Rava în mașină.

Urania Cremene: E și asta o variantă. Funcționează să te conectezi cu ea?

Dr. Mihail: Da. Și știi ce? Atunci funcționează.

Urania Cremene: Și ce mai funcționează? M-ai întrebat dacă e corect sau e greșit. Dacă ajută să te conectezi cu ea, funcționează. Dacă tu ai filtrul tău ca părinte în ceea ce înseamnă siguranță, valori, principii, limbaj, nu știu, orice, asta înseamnă conectare. Până la urmă, ce înseamnă conectare? Îmi pasă de gusturile tale, de generația ta, de bucuriile pe care le ai, de dorințele tale, chiar dacă nu coincid cu ale mele. Asta înseamnă conectare. Vezi tu, în momentul în care un părinte intră la adolescent în cameră, știi ce se întâmplă în primul rând? Când se deschide ușa?

Dr. Mihail: Îi zice că e dezordine?

Urania Cremene: Da, e o critică aproape imediat. Asta îmi spun adolescenții și eu îi cred. Iar stai pe calculator, trebuia să-ți faci temele. Iar asculți porcăria asta de muzică. Pune și tu mână. Și atunci normal că se creează lipsă de conectare. Adolescenții nu vor să ne mai audă, deci își bagă degetele în urechi, pentru că ei știu ce urmează să spunem.

Dr. Mihail: Și cred că există un alt mod, pentru că eu intru, de exemplu, în camera Anastasiei și e de multe ori dezordine pe masă și într-adevăr, uite acum îmi dau seama că încep contactul cu o critică, dar cred că există, știu că critica este cumva interzisă inclusiv în cuplu. În relația de cuplu.

Urania Cremene: Interzisă. E bine să o eviți.

Dr. Mihail: Da, ok, e de evitat, adică nu-i zici, nu-mi dau seama că să dau un exemplu, nu-i zici, iar n-ai aruncat gunoiul, poți să zici, uite, știi că eu apreciez foarte mult când gunoiul este aruncat, știi? Și atunci nu e critică, e despre mine. Eu apreciez când gunoiul e aruncat, dar nu l-am criticat direct pe el sau pe ea, că nu e gunoiul aruncat. Și atunci cred că există și în cazul unui adolescent un mod de a-i comunica că îți dorești ca masa aia să fie curată, sau o lași așa?

Urania Cremene: N-o lași așa, dar ăsta e pasul următor, ce ai spus tu. Aș aprecia ca gunoiul să fie aruncat. E pasul următor. Ce spun eu este că în primul rând, înainte de a corecta un comportament, trebuie să te conectezi. Uite, cum am făcut și noi astăzi când ne-am văzut după atâta vreme. Small talk, uite, vrei? Ce ai mai făcut? Ce mai fac copii? Care mai sunt proiectele tale? Cum mai ești în perioada asta? Asta înseamnă că ne conectăm, știi? La fel și când intri la un copil în cameră, sigur că ai văzut masa aia că e așa și hainele aruncate pe jos, dar te abții frumos, zip, stă gunoiul nedus. Și cum ți-a fost ziua? Văd că te joci un joc nou, nu l-ai mai văzut, îmi povestești un pic despre el? Sau aș vrea să faci o pauză, 30 de secunde, să ne uităm unul la altul, să te iau în brațe că mi-am fost dor de tine. Conectare, știi? Și după ce te-ai conectat, poți să găsești varianta aia elegantă, prin care spui, hai, fă curat în cameră, știi? Dar trecem de multe ori peste pasul ăsta. Și copiii se rup.

Dr. Mihail: Bun. Ok, bine, suntem conectați la adolescentul nostru și acum vorbind de adolescent, o să ne întoarcem după aceea și la primul subiect, pentru că despre asta ne-am propus să discutăm, despre adolescenți. 14-28 de ani. Da, 14-28 de ani. Întrebarea e următoarea, suntem conectați la adolescentul nostru, ne așteptăm însă să avem de face cu o rebeliune, dar nu una obraznică neapărat, nu una… Totuși, el este conectat la social media, la influențele prietenilor săi. Cum îl facem pe copilul nostru, adolescent, să aibă încredere în el și să poată lua niște decizii corecte, pe care el să le ia, să le treacă prin propriul său filtrul, ținând cont de o influență atât de mare a social media în tot ce înseamnă și vestimentație și, cum să-i spunem, materialismul ăsta excesiv pe care îl văd la unii copii, îți povesteam înainte să intrăm în podcast, că mă plimb prin Herstrău și văd, nu știu cum să zic, ca să nu, deci nu, sincer, nu-i judec, mă gândesc ce o să fac eu cu copilul meu, când o să-mi ceară adidași de 1.000 de euro, pentru că a văzut în clasa adidași de 1.000 de euro. Am cum să previn să-și dorească adidașii aia de 1.000 de euro sau cât de corect este să-i cumpăr adidașii de 1.000 de euro, dacă să presupune că aș avea banii aceia, sau e corect să-i refuzăm, să îi explicăm ce e ăla materialism și că, da, există adidași foarte ieftini incomozi, există adidași medii ca și preț foarte comozi, care își fac treaba și există adidași care costă de 10 ori mai mult doar pentru că vrei să arăți altor oameni că ai dat de 10 ori mai mult și poate în cazul unui copil, părinții dau, nu el dă, și atunci poate nu e decizia lui sau nu ar trebui să-și dorească asta. Ce facem în contextul ăsta?

Urania Cremene: Da, foarte faină întrebare. Înainte să-ți răspund la ea, hai să ne întoarcem la ce înseamnă conectare. De ce adoleșenții noștri se rup de noi? Pentru că noi nu ne mai conectăm cu ei. De ce nu ne mai conectăm cu ei? Pentru că noi refuzăm pur și simplu această fază a evoluției în care ei se află. Și o spun mulți părinți, eu mă întâlnesc cu părinți care îmi spun, s-a culcat copilul prințesă și s-a trezit balaur. Hai să înțelegem un pic ce se întâmplă cu adolescența asta. Pentru că dacă înțelegem ce se întâmplă în adolescență ca schimbări și de ce se întâmplă, înțelegem și de ce își doresc acei adidași de 1.000 de euro. Sau followers și like-uri. Și dacă înțelegem de ce și le doresc, înțelegem și cum să abordăm problema. Dacă le dăm sau nu le dăm, depinde mai departe de orice părinte. Trebuie doar să ne uităm la consecințe, pozitive, negative, putința noastră, dacă vrem sau nu. Eu aș tinde să spun că nu, dar cine sunt eu să spun că e corect sau e greșit să-i cumpere unui copil, adidași de 1.000 de euro. Vorbim pur și simplu din propriile noastre valori, e clar, adică. Bun, deci în perioada adolescenței, ce face creierul nostru? Este o remodelare fantastică, asta se întâmplă, deci modificările nu sunt atât la nivel hormonal, cât sunt la nivel de restructurare a creierului. E un mit ăsta că hormonii îi fac pe copii să se manifestă așa. Nu, sunt restructurări în creier. Adică, creierul începe să facă o tăiere selectivă, pruning, pruning în engleză, o tăiere selectivă a informațiilor pe care le-a acumulat, dar pe care nu le folosește. E ca atunci când o grădină este năpădită de tot felul de plante, în care trebuie să faci curat și începi să tai, cum se întâmplă primăvara de tai crengi de la pomi. Asta face creierul. Deci începe să facă această selecție și începe să facă specializare, care duce în ultimă instanță sau reușește să augmenteze această capacitate de gândire critică. Specializare. Ce înseamnă asta? Înseamnă că dacă în perioada adolescenței copiii nu pun la treabă informații pe care le-au avut, ei încep să le piardă. De aceea pare că avem de-a face cu altă persoană, pentru că încep să taie și încep să încerce comportamente noi ca să vadă dacă li se potrivesc. Dacă până ieri mâncau brocoli, brusc decid că nu mai mănâncă sau invers. Un alt element foarte important care se întâmplă în adolescență, pe lângă această remodelarea creierului care este fenomenală, este wow și faină că se întâmplă, încep să se secrete mai puțin neurotransmițători din zona dopaminei, oxitocinei, serotoninei și endorfinelor. Dose, ca să ne fie mai ușor să ne aducem aminte de asta. Probabil că știi mai bine decât mine că toți acești neurotransmițători au legătură cu un sentiment de satisfacție, de motivație, uite cum e serotonina, un regulator de dispoziție, da? În momentul în care acestea nu mai sunt generate, secretate de către corp așa cum erau până în adolescență, copilul este mai irascibil, copilul își caută dopamina, de exemplu, în afară acasei, în jocuri video, caută aventura, toată povestea asta are o explicație biologică. Și nu se întâmplă doar la oameni, se întâmplă la multe mamifere adolescența, e important să înțelegem că nu e proprie ființei umane.

Dr. Mihail: Știi cum, ascultându-te îmi dau seama că mai puțini hormoni de acest tip te fac să cauți aventuri extreme de multe ori și chiar periculoase, pentru că și eu dacă îmi aduc aminte, în adolescență făceam chestii periculoase pe care nu le-aș fi făcut acum, absolut tâmpite.

Urania Cremene: Da, pentru că ei nu se gândesc la consecințe, li se pare o idee bună, le dă dopamina de care au nevoie și o fac, mai cu seama dacă sunt în gașcă.

Dr. Mihail: Spre exemplu să sari noaptea, la două noaptea gardul unui cimitir și să vezi cât de rapid poți să alergi până la acel alt gard până te prind câinii.

Urania Cremene: Ai făcut asta?

Dr. Mihail: N-am zis asta. E doar una dintre ele, da, și te gândești cum naibă, unde ți-e creierul să faci așa ceva. Dar da, te făcea să simți că trăiești, adică acele lucruri care te făceau să simți că trăiești.

Urania Cremene: De ce se întâmplă chestia asta? Că de-aia e o explicație biologică în spate. Încă o dată, natura îi face pe adolescenți să iasă din cuib, din peșteră. Pentru că în mod natural familia biologică e pe cale de dispariție. Faptul că noi trăim cât trăim e ceva nou în istoria umanității, da? Trăiam mult mai puțin înainte. Și atunci e normal că adolescenții să-și caute noul trib, nouă familie la care să adere prin nouă identitate găsită. Și tocmai că corpul nu mai secretă acești neurotransmițători, îi face pe copii să iasă la vânătoare, știi? La vânătoare de aventură, pe propria lor cale. Dacă noi ca părinți înțelegem mecanismele astea și că sunt naturale, sunt firești, înțelegem de ce își dorește acea pereche de încălțăminte, de exemplu. Pentru că vrea să adere la propriul trib.

Dr. Mihail: Ah, ok, și tribul poartă acei Jordani care costă 1000 de euro.

Urania Cremene: Tribul se machiază într-un anume fel, tribul la care eu vreau să ader are unghii atâta, ascultă muzica aia, știi? Și ei încearcă, sunt faze, sunt faze. Cei mai mulți nu rămân în fazele alea, dar le vor încerca. Și atunci, dacă noi înțelegem că sunt faze, înțelegem că a interzice, n-are niciun fel de rezultat, înțelegem că mai degrabă are sens prin conectare, să ne arătăm interesați de ce le place lor și mai ales să-i facem conștienți despre motivul pentru care își doresc acei adidași. Pentru că, de fapt, vor validare, apreciere, aderare la trib.

Dr. Mihail: Eu, ca părinte, pot să-l fac conștient pe copilul meu că vrea adidașii doar ca să adere la trib.

Urania Cremene: Exact, exact.

Dr. Mihail: Păi și îl ajută asta?

Urania Cremene: Îl ajută enorm, dacă ce ai făcut până atunci e ok. Pentru că ai putea să-i oferi alternativa în care aderarea asta la trib și aprecierea tribului, găștii, poate să vină prin el fiind cel care influențează tribul. Nu doar aderând la ce propun ceilalți, ci aducând el elemente pe care ceilalți să le preia. Cum ar fi, nu știu, o seară de miercuri în care mergem la bowling, zic, știi? Și în a înțelege că poate să-și ia aderarea și altfel decât cheltuind acești bani. Mai e un element foarte important aici, dacă înțelegem că sunt faze prin care ei trec, ce avem noi de făcut este să adăugăm informație, nu să excludem. Ok, copilul vrea să asculte Rava, acum o să le facem și reclamă acestor traperi, și mai sunt mulți alții pe care cred că i-am ascultat și eu cu trepidațilea de rigoare în mine, dar mă abțin. Și i-am spus foarte clar fiului meu care face mâine, poimâine 14 ani, nu-mi place, nu-i pe gustul meu.

Dr. Mihail: Ascultă Rava?

Urania Cremene: Da, normal. Nu-i pe gustul, are Rava o piesă sau două pe care le chiar pot asculta, știi? N-am o problemă cu muzica cât am cu mesajele și versurile. De aceea spun eu, sunt dispusă să ascult și îi și spun, poate că nu-i pe gustul meu, dar asta nu înseamnă că tu trebuie să nu asculți. Nu am interzis. Și când îi găsesc în casă, că vin mulți adoleșenți la noi acasă și dau muzica tare, să uită așa la mine, și le spun, stați așa, stați liniștiți, când spun că e prea mult pentru mine, schimbăm. It’s ok. Ține până la urmă de o cultură muzicală să asculti și așa ceva. Nu putem să ascultăm numai Mozart, hai să fim serioși. Adică, mai cu seamă că ăsta e un popor, ne place sau nu acest adevăr, care ascultă manele. Ăsta e poporul, adică la orice petrecere.

Dr. Mihail: De ce o spui așa? Adică de ce o spui că ăsta e adevărul ăsta?

Urania Cremene: Pentru că mulți oameni spun, nu, eu nu ascult manele, vai manelești.

Dr. Mihail: Tu asculți manele?

Urania Cremene: Nu ascult manele. Sunt la petreceri, ascult manele. Nu-mi pun manele.

Dr. Mihail: De ce nu poți să faci petrecere la tine în mașină? Când mergi la muncă să-ți pui o manea?

Urania Cremene: Nu simt să ascult manele. Nu am crescut cu ele, nu știu. Îmi place o manea a lui Romica Puceanu, care e maneaua manea. Din nou, mesajele nu sunt pe gustul meu. Nu simt, nu vine din mine să ascult manele. Dar dacă sunt la o petrecere, nu fac bube. Stai liniștit. Mă întorc. Ideea este să adăugăm, nu să excludem. Și o să repet asta că e important, mai cu seama la adolescență. Adăugăm, nu excludem.

Dr. Mihail: Ascultă Rava și tu, adaugi încă ceva peste.

Urania Cremene: Adaug. El spune vreau la un concert cu oamenii ăștia. Ok. Mergem și la un concert de jazz.

Dr. Mihail: A, nu jazz, că e plictisitor.

Urania Cremene: Știu că nu e neapărat pe gustul tău, dar hai să adăugăm, până la urmă e experiență. O să-ți placă, nu o să-ți placă, rezonezi, nu rezonezi. Adăugăm. Mergi la un spectacol de genul ăsta, mergi și la un spectacol de genul ăsta, asculti o piesă de asta, asculti și o piesă din asta. Ai prieteni care ascultă muzică de felul ăsta. Minunat! Hai să vedem dacă există o zonă în care putem adăuga un sport, de exemplu, să te întâlnești cu altfel de oameni, care au altfel de preocupări. Până la urmă, tocmai pentru că ei își caută identitatea, trebuie să fie în contact cu cât mai multe modele.

Dr. Mihail: Dar cum o faci? Îi propui la modul ăsta? Sau poate mai bine, de exemplu, îți faci și tu o gașcă de prieteni care fac sport și te duci cu ei și îți iei și copilul și cumva îl incluzi în grupuri noi de prieteni fără că el să-și dea seama că tu faci asta.

Urania Cremene: Cu atât mai bine. Pentru că în felul ăsta devii un model. Adică nu e pentru el, este ceea ce-i propui din tine.

Dr. Mihail: Da, mă gândesc că poți să o faci într-un fel în care copilul cumva să nu se prindă că dacă merge la concert Rava, e obligat să meargă la un concert de jazz, dar poate e pur și simplu un concert de jazz unde mergeți cu niște prieteni care au copilul de vârsta lui și începe să-și dorească să meargă și el acolo, știi? Adică mă gândesc că la modul ăsta poți să construiești această diversitate a activităților.

Urania Cremene: Și așa, și așa. Nu e de a fi obligat, în niciun caz. Este despre, eu merg cu tine acolo pentru că vreau să fiu cu tine acolo, aș vrea să mergi și tu cu mine aici, pentru că mergem și împreună. Și putem să mergem și cu prietenii tăi. Eu chiar am avut o întâlnire recent cu părinții celor mai buni prietenii ai fiului meu și le sugerez tuturor părinților să facă treaba asta.

Dr. Mihail: Ah, te-ai întâlnit cu părinții lor?

Urania Cremene: Cu părinții lor.

Dr. Mihail: Și a fost ok?

Urania Cremene: Fain, minunat. Mă, dacă ei se organizează și se întâlnesc, de ce să nu ne organizăm și noi să ne întâlnim?

Dr. Mihail: E un risc, e un risc să fie cringe un pic. De ce? Da, stai, nu știu, cine știe.

Urania Cremene: De ce? Nu, chiar a fost foarte fain. Ne-am conectat, ne-am spus fiecare cu ce ne ocupăm. Dacă tot copiii noștri sunt dintr-o casă în alta și ies, nu-i normal să ne cunoaștem? Adică, tu îmi hrănești copilul, eu îți hrănesc copilul, știi?

Dr. Mihail: Și copiilor le-a plăcut?

Urania Cremene: Au fost foarte curioși să afle de ce ne-am întâlnit. Dar ce e o problemă? Dar ce vreți să ne tăiați vreun ecran sau ceva? Apare reguli noi? Nu, pur și simplu, uite, vrem să mergem cu toții la un moment dat la un film. Sau poate facem un weekend împreună, pentru că voi sunteți de nedespărțit. Adolescenții vor cu prietenilor, asta e adevărul. Și părinții intră în panică, pentru că le spun copiilor, 14, 15, 16 ani, hai să mergem la un film. Și copilul zice, vreau, dar nu vreau cu tine. Și pe părinți îi doare foarte tare chestia asta, pentru că brusc se simtă respinși. Dar nu e despre respingerea părintelui, e despre am nevoie de prietenii mei, am nevoie de gașca mea, am nevoie de identitatea mea. Și dacă tot ei sunt nedespărțiți, hai să ne folosim de faptul că sunt nedespărțiți și să-i ducem în pachet la teatru, că singur poate că nu avem nicio șansă să-i scoatem. Hai să-i ducem în pachet la un muzeu, hai să împreună gătim ceva și să învețe și tipul ăsta de activitate de făcut în grup, ne întâlnim să gătim ceva. Deci adăugăm, așa, știi? Cam asta funcționează. Și în felul ăsta se păstrează și relația de conectare cu părinții.

Dr. Mihail: Acum, trecând înapoi la copii, care crezi că sunt nevoile copiilor de astăzi? Am terminat cu adolescenții, acum ne referim strict la copii. O să aibă, inclusiv generația Z, nevoie de toate aceste informații. Copiii lor sunt mici și foarte mici astăzi.

Urania Cremene: Nevoile copiilor sunt aceleași, cum au fost dintotdeauna. Toate schimbările, evoluția, să spunem, și invențiile tehnologice nu schimbă cine suntem noi ca fibră. Ființa umană are nevoie de conectare, are nevoie de competență și are nevoie de autonomie. Și în momentul în care toate aceste trei nevoi sunt satisfăcute, se instalează o stare de echilibru, o stare de bine. Cercetătorii Richard Ryan și Edward Dissey îi spun wellbeing acestei stări care se instalează odată ce au fost satisfăcute aceste trei nevoi. Ce e adevărat este că avem nevoie, noi ca părinți, să devenim mai conștienți de nevoile astea, pentru că înainte ele erau mult mai ușor satisfăcute copiilor decât astăzi. Vreau să-ți dau un singur exemplu despre generația mea. Noi ne trezeam dimineață, probabil că s-a întâmplat și la tine, mergeam la școală singuri, nu ne ducea mama de mână până la clasa a 10-a.

Dr. Mihail: Eu mergeam la grădiniță singur.

Urania Cremene: Et voilà, deci mergeam singuri, unde stăteam 4-5 ore maxim, după care veneam acasă, de multe ore eram singuri, ne încălzăm mâncare, ne făceam teme și ieșeam afară. Și afară eram până târziu, ieșeau părinții după noi afară, nu?

Dr. Mihail: Urlau după noi pe stradă.

Urania Cremene: Afară aveam prieteni, gașca de la bloc, din fața casei, de pe maidan, mâncam cu părinții, mai spălăm, mai călcăm, ce mai făceam fiecare dintre noi prin gospodărie, ne culcam. Ce se întâmplă astăzi? Copiii sunt trezi dimineață, nu se trezesc dimineață, sunt îmbrăcați, dezbrăcați, li se face ghiozdanul foarte din afară așa, sunt puși într-o mașină sau luați de un părinte de mână și duși la grădiniță sau la școală până la vârste foarte înaintate, unde nu mai stau doar 4-5 ore, că după aia este after school-ul, unde la fel au de făcut activități în limite și supraveghează continuu de un adult, după care sunt luați de același părinte sau alt părinte, se mai merge la un hipermarket, supermarket, într-un parc maxim și acasă, unde părinții au cam devenit parteneri de joacă ai propriilor copii. Diferențele sunt uriașe, în ce? În tocmai faptul că noi ne satisfăceam nevoia de conectare mult mai mult decât copiii noștri astăzi, pentru că aveam prieteni, copiii noștri nu prea mai au prieteni, pentru că la grădiniță nu ai cum să-ți faci prieteni sau la școală, greu, trebuie să ai acest timp cu prietenii tăi, în afara contextului educațional, formal sau pauzelor de 10 minute. Noi ne puneam în practică nevoia de competență, competență ni le puneam în practică și ne satisfăceam această nevoie, pentru că ne îmbrăcam, ne dezbrăcam, participam la bătut covoare, la dat cu aspiratorul, la curățenie, aveam grijă de frații mai mici sau de animalele din bătătură, ne încălzeam mâncarea, știi? Era mult mai…

Dr. Mihail: Și luăm decizii, făceam alegeri, gândeam cu capul nostru pur și simplu, pentru că multe ore din zi, adulții nu erau lângă noi să ne spună cum să facem, ce să facem, ce avem voie, ce nu avem voie.

Urania Cremene: Adică aveam și autonomie.

Dr. Mihail: Aveam și autonomie.

Urania Cremene: Copiii noștri nu mai au. Și atunci trebuie să ne gândim cum în contextul vieții de astăzi putem să satisfacem copiilor aceste trei nevoi pentru că ele nu au dispărut.

Dr. Mihail: Îl trimitem cu metroul la 9 ani la școală.

Urania Cremene: Da, să știi că Anastasia are la școală un băiețel, un coleg de 9 ani care vine din Militari până în centru cu metroul singur.

Dr. Mihail: Și atunci cum… Ok, cum facem asta?

Urania Cremene: Trebuie să devină un scop, Mihail. Scopul este, și asta predau părinților de orice vârstă, scopul tău ar trebui să fie ca părinte. Ar trebui, îl luăm ca atare, să ai un copil care mai degrabă este independent mai devreme decât mai târziu. Asta înseamnă că tu îi predai prin propriul exemplu și îl lași pe el să facă și îl înveți cum să facă mai bine tot ce poate să facă singur. Adică în loc să-l îmbraci tu, sigur că îl îmbraci până la o vârstă, dar întrebarea e până la ce vârstă îl îmbrai, învață-l mai degrabă să se îmbrace singur, în loc să-i faci tu un sandwich, hai să-l facem împreună și învață-l să-și facă propriul sandwich.

Dr. Mihail: Asta aș putea să fac, uite o să fac de mâine, ok.

Urania Cremene: Da, ia cu felia ta, iei de pâine, tu cu felia ta de pâine, vorbești, îi spui ce faci, de ce lași untul ăla să se topească un pic, adică îți faci procesele de gândire vizibile. În loc să-i faci tu curat în cameră copilului tău, vino și ajută-l să participe la chestia asta și spune-i de ce începi în colțul ăla de cameră și termini aici, de ce dai ultima dată cu aspiratorul după ce ștergi praful, știi? Toate procesele astea de gândire și să-i încurajăm să facă singuri, ca să stea bine pe picioarele lor, că toți părinții vor copii care stau bine pe picioarele lor, păi ca să stea bine pe picioarele lor, învață-l să ia decizii, învață-l să gândească, ieși cu el în stația de autobuz, mai avem 15 minute și întârziem, hai să căutăm o variantă, să ajungem totuși la timp, se pare că autobuzul nu vine, ce am putea să facem? Copilul are opt ani, lăsă-l să gândească. Ce am putea, păi luăm tramvaiul, ok, asta e o variantă, ce altă variantă? Să luăm un taxi, asta cred că e cea mai bună variantă, că pe jos nu avem cum să ajungem. Și dacă facem asta destul de mult cu ei și de devreme, da, un copil de 9 ani poate să traverseze orașul cu metro, dar nu e despre vârstă doar, e despre cum am predat toate lucrurile astea până la vârsta respectivă.

Dr. Mihail: Fiul meu s-a dus cu bicicleta la școală singur la opt ani și un pic, peste stradă.

Urania Cremene: Peste stradă, cu bicicleta la școală singur.

Dr. Mihail: Și vezi că… Păi e aproape școală?

Urania Cremene: Nu, pedala aproape 20 de minute.

Dr. Mihail: Ok.

Urania Cremene: Dar vezi, din nou când auzi asta, zici, ți se strânge stomacul un pic ca părinte și e normal să fie așa, doar că am construit momentul ăla ani de zile, mergând cu bicicleta la școală până acolo în fiecare zi, spunându-i pe unde o luăm și de ce ne ferim, lăsându-l pe el o perioadă lungă de timp să decidă și să spună, acum ne oprim, mami, e roșu. Oprește-te, adică i-am, deci eram în spatele lui, cam ăsta ar trebui să fie scopul, știi, să-i învățăm să facă singur, ca să stea bine pe picioarele lor, și din fericire generația Z, asta aș propune să facă copiii. Să se conecteze cu ei, să nu mai fie helicopter și nici să-i abandoneze pe copiii pe ecrane, ci să facă lucruri împreună și să predea abilități și atitudini în așa fel încât copiii lor să stea bine pe picioare și să-și ia propriile decizii. Încă prea multe, aș zice că îi lasă pe copii să ia decizii, adică îi lasă încă părinții decizii prea mari pe umeri prea mici.

Dr. Mihail: Poți să-mi dai un exemplu?

Urania Cremene: Da, îl dau frecvent, dar elocvent, cunosc părinți care își duc copiii de mână la 2 ani și un pic, vizitează 5 grădinițe să își aleagă copilul grădinița pe care și-o dorește.

Dr. Mihail: Aha, și de ce e greșit?

Urania Cremene: Păi hai să ne gândim, cum ar putea un copil la 2 ani să decidă la ce grădiniță merge, pe ce criterii?

Dr. Mihail: Păi unde îi place cel mai mult, unde se simte, după culori probabil.

Urania Cremene: Exact, ori astea nu sunt niște criterii valide pentru o instituție educațional-formală. Nu poți să lași o decizie de genul ăsta la copil, poți în schimb într-adevăr să ai două opțiuni care pentru tine, părinte, sunt identice.

Dr. Mihail: Aha, ok.

Urania Cremene: Știi? Și să te duci și să-i zici copilului hai să vedem unde face click mai tare. Asta da, dar altfel nu e o idee bună. Nu poți să-i spui unui copil de aceeași vârstă, 2-3 ani, fără niciun fel de criteriu să-l întrebi ce vrei să mănânci? Această întrebare nu poate fi răspunsă de un copil decât dacă criteriile pe baza care o va alege sunt clare. Atminteri îți va spune că vrea șnițel cu cartofi prăjiți de 3 ori pe zi pentru că e o întrebare deschisă și atunci hai să vedem ce decizii pot lua copiii, ce decizii mai degrabă luăm noi. Nu-i putem lăsa pe copii să se uite la televizor cât vor ei așteptându-ne că o să zică mama, te rog frumos să-mi iei televizorul din cameră. Deci nu mai pot să mai fac altceva, nu mă mai pot juca, nu mă pot abține, ia-l de aici. E la noi să decidem până aici. La tipul ăsta de exemple mă refer.

Dr. Mihail: Ok, deci nevoile copiilor sunt aceleași, trăim într-o lume complet diferită, care parcă e împotriva acelor nevoi de conexiune, de autonomie, dar important este să conștientizăm noi, nu, aceste nevoi și să vedem cum le putem construi, cum le putem reface, dar legat de conexiune, într-adevăr, deci eu îmi aduc aminte, adică ce ai povestit tu, mă regăsesc în asta, plecam afară, stăteam până târziu și știi cum veneam eu acasă, când maică-mea ieșea la balcon și striga foarte tare, dar toate mamele făceau așa. Mama ieșea la balcon, era 10 noapte, era întuneric în Chișinău, noi trăiam ca într-o mare grădină, mai degrabă, cred că erau blocuri plăsate într-o grădină, așa era senzația, și eu la 10 noapte auzeam, de departe, de departe auzeam, Mișa, Mișa, ziceam gata, că trebuie să plec, mă striga de 3 ori, știa că vin, și mă duceam acasă. Acum, de exemplu, mă duc cu Navani în parc și e gol, cum suplinim nevoia asta de conectare?

Urania Cremene: E important să ne punem problema de a o face, pentru că mulți părinți nu-și pun această problemă și copiii cresc cu un părinte, al doilea părinte, dacă au noroc, și maxim o bunică. E prea mică interacțiunea asta, prea precară, prea subțire, copiii au nevoie de trib, mai cu seamă 2-3 ani, dar și după atât propriul lor trib, am spus că vor gașca lor. Și dacă ne punem această problemă, ce putem face? Eu le spun părinților și râdem întotdeauna, ieșiți la agățat de părinți. Știi, ți se întâmplă să se înțeleagă mai bine poate Navani cu un copil în parc. Șansele că acel copil să fie acolo și mâine sunt foarte mici. Dar dacă tu vezi că există clicul ăla între copii și ora ăia chiar s-au conectat și se joacă frumos, de ce să nu ne ducem la tatăl copilului sau la mama copilului? Copiii noștri s-au înțeles foarte bine. Locuiți în zonă? Veniți des în acest parc? Am putea să ne întâlnim și mâine sau și poimâine? Pentru că dacă noi punem copiii cât mai frecvent împreună, copii care se joacă frumos, care împart, cu care ne-ar plăcea ca al nostru copil să-și petreacă mai mult timp, se leagă prietenii. Și copiii au nevoie de aceste prietenii stabile. Și dacă și între noi părinții se instalează oarecare înțelegere, poate chiar să se întâmple o prietenie și pentru noi adulții. E rar să se întâmple, dar se întâmplă, știi? Și atunci putem să ne mai propunem un weekend împreună sau hai să ne întâlnim la două săptămâni, să gătim ceva, adică să existe soiul ăsta de familie extinsă dacă nu are copilul o familie extinsă. Sau să facem schimb de copii, de preluare a celuilalt copil într-o întâlnire în care se joacă împreună, la unul sau la altul acasă. Adică să-i ajutăm să-și facă prieteni, despre asta e vorba. La fel, dacă se înțelege copilul cu un alt copil mai bine la grădiniță sau la școală, la fel, putem să-i contactăm părinții. Hai să-i ducem la un film o dată la două săptămâni, hai să vină copilul acasă, îi iau eu de la școală pe amândoi și să joacă două, trei ore împreună.

Dr. Mihail: Da, și asta e o idee bună, da.

Urania Cremene: Și toți părinții spun, da, știi? Adică suntem atât de singuri în creșterea copiilor, încât dacă găsim o familie care ne poate ajuta cu asta, măcar că ai pe cineva pe care să-l rogi să-ți ia copilul de la școală, pentru că tu ești într-o întâlnire și nu ai cum să pleci de la serviciu. Sunt foarte mulți părinți care nu au pe cine să roage să primească ajutor și e neplăcut, știi? Eh, dacă copiii noștri legă prietenii, hai să le legăm și noi. Asta este ce voiam să spun. Și să-i ajutăm pe copii să-și dezvolte acest cerc de prieteni, care să fie din mai multe medii, pentru că se poate întâmpla un conflict la școală, dar știe că are copilul sprijinul celor din jurul blocului sau din cartier sau din familie. Nu sunt toți prieteni într-un singur loc, asta e ideea.

Dr. Mihail: Ok, deci chiar mai multe grupuri de prieteni și de…

Urania Cremene: Ar fi ideal. Și noi avem asta. Avem prieteni la serviciu, avem prietenii de familie, poate unii dintre noi mai avem un sport pe care îl facem. Eu când merg la sală, îi cunosc cam pe toți pe acolo sau când merg la dansuri, am un alt grup cu care merg la ski. Și atunci viața noastră e mai bogată când avem mai mulți prieteni sau relații. E la fel și pentru copii.

Dr. Mihail: Ok, acum, tot legat de copii, dar un pic să zic, fără legătură cu subiectul, eram zilele astea în parc și s-a dus Navani către un băiețel să ia o mașinuță. Și mama copilului ne-a anunțat și ne-a zis, și el nu voia să-i dea mașinuță și mama s-a uitat la noi și a zis, da, el momentan nu e pregătit să împartă și eram și cu Anastasia și Anastasia făcea, cum adică, cum adică nu e pregătit să împartă? Și după aia mi-a zis și mie Barb, soția mea, și îmi zice, zice, măi, dar copiii cumva, uite, săracii de ei sunt, uite, el nu e pregătit să împartă, dar asta înseamnă că la un moment dat o să fie pregătit să împartă. Dar cum ar fi să vină la tine un domn acum și să-i zică, să-i zic eu, da, dă-i mașina, împarte mașina ta cu el. Vine un domn necunoscut și-o zică, hai să împart, ia mașina mea, plimbă-te cu ea un pic. Adică nici mie nu mi-ar veni să o împart. Cum îi învățăm pe copii să împartă dacă e sănătos și până la ce punct? Ce înseamnă să împart? Dacă, uite, eu nu mi-aș împărți mașina cu un necunoscut.

Urania Cremene: Da, foarte înțeleptă, Barb. Și mama copilului care a răspuns în felul ăsta. Fiul meu nu este pregătit să împartă. Și ăsta e adevărul, știi? Pentru că până să înțeleagă un pic părinții mecanismul ăsta de abordare a comportamentului de tip împărțeală și cerere, știi? Erau mult mai dispuși să ofere jucăria copilului lor chiar dacă copilul nu voia să împartă. Eu am pățit de foarte multe ori când era Amos mic, știi? Mergeam prin parc, se lipea de vreo mașinuță și o cerea de la copil, copilul nu i-o dădea și mama zicea, ia-o, ia-o, ia-o, ce? Dar nu vrea să împartă, nu vrea să împartă, ia-o. Și o dădea împotriva voinței copilului și eu o refuzam de fiecare dată. Nu e ok. Adică dacă el nu vrea să-și dea mașinuța nu ar trebui noi să-i încălcăm dorința pentru că cu atât mai tare se va bloca în mașinuța respectivă și nu va vrea să o împartă. Acesta e un comportament care se învață, a oferi. Și dincolo de faptul că e un comportament care se învață ca multe dintre cele care țin de interacțiune, cutume sociale, multe dintre ele învățăm, nu? Mai e un aspect important de înțeles pentru părinți. Copiii au o relație foarte bizară cu timpul. Adică știm cu toții că pentru un copil nu prea există 5 minute sau ieri sau alaltăieri, știi? În momentul în care un copil dă un obiect pe care îl are în mână, nu știe când i se întoarce înapoi și nu știe dacă i să mai întoarce înapoi. De multe ori copii percep oferirea acestui obiect ca renunțarea la el cu totul și nu vor să renunțe la el cu totul și ăsta e motivul pentru care țin de obiect. Și ca să să-ți răspund la întrebarea cum îi învățăm să ofere și să primească și să ceară prin comportamentul nostru în primul rând, e o modelare de comportament și părinții nu prea fac treaba asta. Adică din cele mai simple lucruri, uite, Mihail, pot să beau din apa ta, te rog frumos? Poți să împarți cu mine și tu zici, sigur, Urania, te rog să iei din apa mea, mulțumesc, Mihail, uite, o singură gură și ți-o dau înapoi. Tu zici, nu e nicio problemă, mă bucur să împart cu tine. Și dacă copilul vede tipul ăsta de comportamente în casă, între mama, tata, mama, bunică, mama, o prietenă bună care-i în vizită și facem asta voit, intenționat, chiar și teatral, să ne audă, încet, încet, încep să o facă și copiii, știi? Nu ai nevoie de răbdare până la urmă.

Dr. Mihail: Ok, și un pic de teatru, să zic, jucat, cât să vadă.

Urania Cremene: Dar trebuie să o facem. Eu dacă te-aș întreba dacă îmi dai din apa ta, ai zice sigur, ia. Dar trebuie să accentuăm și mai mult. Ți-o dau înapoi, nu-i nicio problemă, poți să bei din apa mea, e destulă apă, putem să mai cumpărăm și accentuăm ce înseamnă de fapt schimbul ăsta între obiecte pe care oamenii le au. Și la un moment dat vor fi pregătiți să împartă, asta e clar. Dar nu tot, ai spus-o bine, și e normal să nu împartă tot.

Dr. Mihail: Corect, și de cele mai multe ori văd părinți care zic hai mama, dă-i, împarte jucăria, dă-i să se joace că e o fetiță, hai mama, adică forțări din astea, dar e ok să înțelegem când copilul nu vrea să împartă și efectiv să anunțăm asta pe celălalt, nu? Adică mi s-a părut foarte foarte ușor de înțeles și foarte politicoasă explicația mamei. Ei, copilul meu încă nu e pregătit să împartă.

Urania Cremene: Exact.

Dr. Mihail: Și toată lumea a înțeles, n-a insistat nimeni după aia.

Urania Cremene: Important este să nu ne așteptăm că asta se întâmplă de la sine neapărat. Putem să facem pași în direcția asta. Uite, un alt mecanism, după aia te mai lasă să mă mai întrebi lucruri, că ai multe pe agenda, este să le spunem copililor noștri că atunci când ajungem în spații publice, cum ar fi un parc, copiii în general vin cu obiecte pe care vor să le împartă. Pentru că ceilalți vor să se joace cu ele și până la urmă asta e frumusețea într-un parc, să ne jucăm, fiecare, cu alte obiecte. Și putem să le spunem copililor noștri înainte să plecăm de acasă înspre parc. Probabil unii copii vor vrea să se joace cu jucăria cu care tu vii în parc. Poți, te rog, să îți iei o jucărie pe care ești dispus să o împarți? Și dacă copiii au aceste două categorii de jucării care se împart și jucării care nu se împart, cum și noi avem jucării pe care le împărțim și mașină sau alte jucării pe care nu le împărțim, sunt mult mai dispuși să împartă jucăria cu care vin în parc.

Dr. Mihail: Da, mici trucuri, știi?

Urania Cremene: O tehnică bună asta.

Dr. Mihail: Vreau să te întreb de gadget-uri. Cum construim o relație sănătoasă cu gadget-urile astfel încât nici să nu ajungă copilul să exagereze să trăiască efectiv într-o lume virtuală, dar nici să nu fie cum să zic, complet deconectat de gadget-uri.

Urania Cremene: Echilibru este cheia și dacă vorbim despre echilibru, exact cum ai adresat întrebarea, ăsta este echilibru. Atunci este evident că trebuie să există o limită de timp și tu o să întrebi cât și o să spun că dacă ar fi după mine n-aș depăși două ore pe zi, dar nici măcar eu în relație cu fiul meu nu pot ține de această limită.

Dr. Mihail: Nu poți, nu? Stă mai mult?

Urania Cremene: Da, cred că are într-o zi de școală vreo 3 ore în care stă pe gadget-uri. Din fericire e un copil care are nevoie de conectare satisfăcută și prieteni cu care iese mult și nu se întâmplă doar de când e adolescent, și înainte. Și atunci ținem sub control povestea asta inclusiv cu sport pe care îl făcea și îl face, dar așa aș spune, în două, trei ore, poate patru maxim într-un weekend în care nu putem ieși afară pentru că e frig sau plouă. Deci, trebuie să existe o limită. Cu cât mai fixă, cu atât mai bine, pentru că altfel copiii vor tinde să apese butonul, mai lasă-mă un pic. Dacă copilul știe că ăla e timpul două ore, ăla e, simplu. Ăsta e un aspect. A doilea e legat de ce se întâmplă în acest interval de timp. Pentru că e o diferență foarte mare între a se juca un copil două ore jocuri în care împușcă zombies și a se juca o oră, un joc, să spunem de strategie sau care implică foarte puțină violență către deloc și o oră să își o petreacă învățând. Pentru că la ce folosim gadget-ul e mai important decât gadget-ul în sine. Și eu folosesc foarte mult gadget, dar trei sferturi din timp eu nu stau pe rețele de socializare, eu învăț. Adică mă uit la podcast-uri, la YouTube-uri tot de învățare, la TEDx-uri, citesc de pe telefon articole și așa mai departe. Și asta putem să le dăm și copiilor. Măcar jumătate de oră o oră din ziua asta, uită-te la nu știu documentare, poate fi o idee sau how-to, dacă copilor le place foarte mult să vadă cum se fabrică anumite obiecte sau să ne folosim de pasiunea pe care o au în acel moment copiii și cei mai mulți dintre ei au măcar o zonă de pasiune că se întâmplă în zona sportului sau artei sau animalelor, biologiei dar hai să ne folosim de treaba asta. Dacă acum îți plac dinozaurii, hai să înveți despre dinozauri dacă îți place baletul, hai să te uiți la un spectacol de balet sau cum se întâmplă anumiți pași, ca acel gadget să fie folosit și în scop de învățare și dacă ei învață mecanismul ăsta, că gadget-ul per se nu e nimic rău în el dar depinde cum îmi îmi împart timpul, este și pentru distracție, dar și pentru învățare, pentru dezvoltare. Ne arată statisticile faptul că ei preiau acest tipar. Adică vor folosi gadget-urile atât pentru distracție, conectare cât și pentru învățare. Ceea ce de fapt ne și dorim.

Dr. Mihail: Ok și asta răspunde cumva pe jumătate la o întrebare pe care o aveam și anume cum facem să-i responsabilizăm pe copiii astfel încât să educăm niște viitori tineri responsabili și o spun în contextul în care foarte mulți tineri au tot felul de talente, tot felul de aptitudini care ar putea fi folosite în a crea un tânăr responsabil care să-și exercite acel talent, să învețe mai mult să facă acel lucru, ori acele aptitudini se pierd în timp și mă întorc la întrebare, cum facem în așa fel încât să educăm niște tineri responsabili care să se folosească de aptitudinile lor, de talentele lor și să le dezvolte.

Urania Cremene: Responsabilitatea și aptitudinile sau abilitățile native sunt două lucruri foarte diferite. Sunt alta mâncare de pește. O să-ți răspund cum creștem responsabilitatea, hai să ne uităm un pic la ce înseamnă abilități native, harul cu care ne naștem, talentele noastre. Și eu cred cu tărie că toți avem. Nu se naște nimeni care să nu aibă o zonă de talent într-o direcție sau alta, poate că nu s-a inventat încă direcția în care acea abilitate să poată fi folosită. Și ăsta e un factor foarte important, adică nimenei astăzi, nici măcar Elon Musk, nu știe ce fel de joburi vor avea copiii noștri peste 20 de ani. Așa că s-ar putea să se întâmple acea scânteie care la un moment dat să aprindă o abilitate în copiii noștri care astăzi nu se poate manifesta în nicio direcție.

Dr. Mihail: Un alt lucru pe care îl cred, cum nici meseria mea nu exista acum câteva zeci de ani.

Urania Cremene: Abilitățile native, zona asta de valori, așa cum o văd eu, adică prioritățile noastre intrinseci, se văd în copii de la cele mai fragede vârste. Se văd, deci un părinte care își cunoaște copilul e capabil să răspundă la întrebarea sau la întrebările ce face copilul tău cu plăcere. Dacă îl lași în pace și nu există gadget-uri, evident că alea sunt o distragere de atenție, de la manifestarea noastră naturală. Asta fac gadget-urile, din păcate. Ce face copilul tău? Toți părinții vor spune asta. Noi nu le vedem unicitatea că noi nu știm despre copii altora ce fac. Și atunci nu ni se pare nimic special în faptul că al nostru copil mai degrabă să joacă cu plastilină decât aleargă sau își construiește, nu știu ce, mașinuțe. În timp ce altul face cu totul altceva cu timpul lui, dansează sau ce face. Astea se văd foarte devreme. În momentul în care vedem aceste abilități unice, scoatem din cap, ne scoatem din cap, foarte important asta și e greu de făcut, meserii. Ne scoatem din cap meserii, medic, arhitect, contabil. Ni le scoatem pe astea din cap pentru că șansele să dispară, șansele care există să dispară în 5 ani, sunt uriașe. Nu mai există meserii, ne spunem asta, nu mai există meserii. Cum pot eu să hrănesc această abilitate a copilului meu astăzi? Îi place să deseneze deosebit, să deseneze și să învețe despre tehnici de desen și tehnici de culoare, pot să iau și un profesor de desen dacă asta îi place să facă și odată pe săptămână să facă desen, are 5 ani, nicio problemă, minunat. Ce îi place copilului meu să facă? Păi văd că are o bucurie cu construcțiile, are vedere în spațiu și cuburile astea pe care el le pune în clădirile astea, băi, arată într-un fel și îi place să facă asta, e înnebunit după Lego, foarte bine.

Dr. Mihail: Îl fac arhitect.

Urania Cremene: Bravo, exact asta face părintele. Nu există arhitecți. Cum pot eu să dezvolt această abilitate a copilului meu de a construi, să înțeleagă despre materiale, despre geometrie în spațiu? Copiii sunt foarte capabili la vârste mici să învețe despre asta. Am avut o discuție zilele trecute, săptămâna trecută cu un tată, care voia să știe ce face cu copilului care de ani de zile este disperat după biologie, știe animale și plante după denumirea latină și i-a înnebunit pe toți din jurul lui care nu mai vor să mai vorbească cu el pentru că el numai despre asta vorbește. Și cum îl încurajează pe acest copil la școală să învețe și matematică, fizică, chimie și ce are el de făcut? Vezi tu, dacă noi hrănim copilului aceste abilități native, tendințe pe care le are, interese pe care le are, el se va simți copilul cum? Conectat, competent, autonom în zona aia, îi crește motivația internă și are energie să facă și lucruri care îi fac mai puțină plăcere. Ăsta e un aspect foarte important. Tu concentrează-te pe ce îți face plăcere, eu te ajut ca părinte, devii cât de bun poți în zona aia și în felul ăsta iei energie să le faci și pe celelalte. Și un alt lucru pe care îl putem face și după aia vorbim și asta de responsabilitate scurt, toate lucrurile astea eu le predau în cursuri, știi? Pe care le-am creat, pentru că sunt întrebări care apar mereu. Întrebarea este cum îi leg matematica, care se poate lega de absolut orice, pentru că este știința, din punctul meu de vedere, nu singura, dar este știința. Dacă copilul meu are o pasiune în animale, plante, cum fac eu să leg în mintea lui matematica de domeniul pe care îl iubește, de care e pasionat? Cum poate folosi matematica mai bine zis în domeniul lui? Și există foarte multe metode prin care putem face această legătură, pentru că copiii refuză informațiile, pentru că nu le găsesc relevante pentru ei. La ce îmi trebuie mie asta? Și e o întrebare foarte pertinentă. Pentru că creierul, ca să-și satisfacă nevoia de competență și de autonomie, trebuie să-și răspundă la întrebarea de ce? Deci în momentul în care un copil întreabă de ce să învăți tabelul lui Mendeleev, și un profesor zice de aia, pentru că trebuie să-l înveți, nu răspunde la nevoia de scop, care e foarte importantă la ființa umană. Deci cred eu că orice părinte și orice dascăl, trebuie să fie capabil să răspundă la întrebarea de ce fac ce fac, de ce învăț despre treaba asta. Alminteri, creierul refuză informația, că nu are sens, nu are scop.

Urania Cremene: Așadar, așa pe deasupra cât de cât am reușit să răspund la zona asta, a abilităților native, talentelor, din punctul meu de vedere, asta înseamnă să devii cea mai bună variantă a ta.

Dr. Mihail: Întrebarea mea era, din start, probabil greșită, pentru că întrebarea mea se referea la cum să profităm de abilitățile și talentele pe care un copil le are, înspre a-l face responsabil și să lege acele abilități de o profesie, dar, de fapt, asta ar trebui să evităm, nu? Pentru că, într-adevăr, nu avem siguranța că acea profesie va exista. Doi la mână, am făcut acest exemplu în care ziceai că, ok, îi place să construiască și părinții se gândesc hai că-l fac architect, dar poate exista și o consecință și mai gravă, în care copilul desenează și părintele zice, stai, că din desen nu câștigi bani, lasă prostiile, hai să te fac architect. Și atunci, cred că, da, cred că cel mai bun, cel mai valoros lucru pentru părinți și pentru copiii lor este să le dezvolte abilitățile, pentru că se vor folosi la un moment dat, fiind foarte buni în acel lucru, se vor folosi de acel lucru, orice profesie nouă se va dezvolta în viitor.

Urania Cremene: Sau aceleași dacă vor rămâne. Noi nu putem să transformăm copiii în ceva ce nu sunt. Ăsta e adevărul. Și cu fiecare adult cu care am stat de vorbă, care face cu drag ce face astăzi în meseria lui, apropo, jumătate dintre ei nu s-au pregătit la școală pentru meseria pe care o fac astăzi, pur și simplu pentru că învățământul nu reușește să țină pasul cu toate schimbările care se întâmplă și nici nu o să mai țină pasul, în mod evident, de aceea mulți dintre noi ne ocupăm de alte lucruri decât de cele pentru care ne-am pregătit profesional. Fiecare adult care astăzi are succes în meseria lui și o face cu plăcere, se poate întoarce în trecut când era copil și să găsească activități pe care le făcea, care au legătură cu job-ul pe care îl fac astăzi.

Dr. Mihail: Aha, ok.

Urania Cremene: În comunicare, de exemplu, în relaționare cu ceilalți, în capacitatea de a obține ceea ce își doresc, în rezistența la frustrare, în felul în care învățau sau citeau în timp ce alții erau afară, deci cine suntem noi astăzi s-a scris în primii ani de viață foarte mult. De-aia cred eu că a ne uita bine la copiii noștri și a le da ce au nevoie, în momentul în care manifestă nevoia respectivă, dorința, pasiunea, spune cum vrei, e foarte important. Chiar dacă mai târziu renunță la pasiunea aia, că o să zici la ce-i trebuie să învețe despre dinozauri? Toți copiii sunt fascinați de dinozauri. Da, dar mai târziu, treaba asta se poate folosi la biologie, se poate folosi în sociologie, se poate folosi în medicină, se poate folosi în multe domenii.

Dr. Mihail: La crearea unor filme despre dinozauri și așa mai departe. Acum când vorbeam despre asta, îmi duc aminte că am găsit niște filmări de care habar n-aveam, uitasem, efectiv. Mă uitam la niște casete vechi, nu mic, adolescent, 12 ani, și mi-am adus aminte că taică-miu, când aveam 12 ani, și a cumpărat o cameră de filmat pe casetă și mi-a dat-o. Și eu mergeam la petreceri cu ei, și eu făceam vlog la 12 ani, era în 1998, pe acolo era. Eu mergeam cu camera, care nu avea flip screen să se întoarcă, și eu mergeam la petreceri și filmam în permanență și după aia mă duceam în baie, întoceam camera, ziceam, aha și acum hai să vă arăt cum plăscăie mătușă mea când mănâncă. Mă întoceam, adică eu făceam și editare în timp real pe ce înregistram, și mă duceam și făceam asta, adică o făceam cu plăcere, știi?

Urania Cremene: Iaca.

Dr. Mihail: Și după aia am o perioadă lungă în care am învățat complet altceva și m-am întors să la a face asta, la a face vlog. Și cumva mi-a venit mult mai ușor și mult mai plăcut, dar am uitat complet, am văzut, am descoperit filmările astea pe care le-am uitat efectiv complet.

Urania Cremene: Da, este uimitor. Sau cum ar spune americanii, amazing. Eu care am devenit trainer, am avut o copilărie presărată de muzică, existau concursurile de tip steaua fără nume la televizor atunci și eu cântam, toată copilăria mea am cântat, m-au și dat la pian, dar zona mea nu înspre pian a fost, dar ei n-au știut să vadă asta, deci manifestarea mea a fost cu vocea. Eu cântam, ei m-au dus la pian, nu am fost cu pianul, dar muzica a rămas o bucurie de-a mea și astăzi, eu fără muzică nu pot. Ce e interesant este că în concursurile noastre din fața blocului fetele, în steaua fără nume, m-am trezit de foarte multe ori pe scenă, în timp ce eu cântam și aveam juriu, și asta fac și acum, adică lucrurile astea se văd în copii, pentru că mulți nu vor vrea să fie acolo, pe scenă. E ok, pot să fie în spatele scenei, că părinții spun copilul meu este introvert, cine a zis că e greșit să fii introvert? Unele dintre cele mai mari invenții din lumea asta sunt făcute de introverți, de cei care tocmai s-au închis în spatele unor uși și au pictat, și au dezvoltat teoreme și așa mai departe. Deci copiii noștri sunt unici, dacă noi le vedem unicitatea, le vedem și abilitățile native. Și fiecare părinte va ști să spună, asta este copilul meu, asta nu este copilul meu, asta știe să facă bine aici, ah, trebuie forțat zdravăn. Și dacă le încurajăm abilitățile native, ajung cea mai bună variantă a lor, cred asta. Acum, întorcându-mă la responsabilitate, și responsabilitatea este ceva ce se învață, eu înțeleg prin responsabilitate capacitatea a alege anumite comportamente, nu doar să reacționezi la mediu. Și să-ți asumi consecințele propriilor comportamente și alegeri, asta înseamnă responsabilitate. Dacă alegi să iei această jucărie în parc, e o jucărie costisitoare care îți place foarte mult, îți asumi posibilitatea sau probabilitatea ca ea să se strice mai repede.

Dr. Mihail: Și dacă alegeți să o ia, totuși îl lași să o ia, nu?

Urania Cremene: Da, bineînțeles. Și să suporte consecințele dacă se strică. Da. Pe decizii pe care pot ei să le ia, pentru că nu poți să îi spui unui copil, dacă alegi să nu te spăli pe dinți, înseamnă că alegi să ai carii. Nu putem să-i lăsăm să ia decizii de genul ăsta, a, nu mai vrei să mai mergi la școală? Îți asumi că nu o să faci liceul. Trebuie cântărit ce putem să le dăm lor și ce putem să decidem noi sau ce avem noi de decis. Dar așa se construiește responsabilitatea. În decizii mici, din ce în ce mai mari, cu asumarea consecințelor.

Dr. Mihail: Mai am o întrebare și anume bullying-ul. Ce facem cu violența și cu bullying-ul, în așa fel încât, pe de o parte, să-i pregătim pe copiii noștri să facă față la bullying și cum, în școală, și cum ne asigurăm că nu sunt ei cei care generează bullying la școală. Pentru că, cumva, eu în conversațiile pe care le am cu Anastasia, asist la povești pe care ea mi le povestește, de cum câteva colege i-au zis într-un fel unui băiețel care este un pic mai plinuț. Și simt că ăla e momentul în care pot, dar uneori nu am instrumente, să intervin încât să o conving pe ea să nu i-a parte cu acele fete. Sau poate chiar să schimbe părerea acelor fete, pentru că sunt prietene și ar putea-o asculta, ar putea avea putere acolo, să intervină și să zică, ei, uite, nu știu, să zică, uite, asta nu e corect. Noi nu ne-am simți bine dacă am fi așa, el poate să fie așa, dar nu e treaba noastră, noi nu suntem așa să facem bullying. Deci cum îi pregătim pentru bullying și cum ne asigurăm că ei nu o să facă bullying sau o să reușească să corecteze un pic bullying acolo unde pot?

Urania Cremene: E o discuție foarte complexă asta, Mihail. Adică am mai stă câteva ore pe ea și nu exagerez, nu întâmplător am creat și pe subiectul ăsta un webinar, din nou, minim două ore. Inclusiv în metodologia All About Parenting vorbesc despre bullying și ar trebui să mai fac mult material pe subiectul ăsta, pentru că s-a ajuns foarte departe. Componenta este, fără doar și poate una socială, nu știu cât de mult vedem noi asta în jurul nostru, dar trăim într-o societate foarte agresivă. România, mai cu seama Bucureștiul, este un oraș foarte agresiv. Ce înseamnă asta? Înseamnă lipsă de atenție unul față de altul, înseamnă un trafic infernal în care este despre supraviețuire. Claxoane peste claxoane și orice dorință de a fi amabil este amendată cu un claxon din spate. Dacă vrei să lași pe cineva să intre în fața ta, ți-o iei. Este reactivă această societate, care are un nivel de stres atât de ridicat, încât fiecare picătură duce la explozie. Oamenii sunt foarte încrâncenați versus alte societăți în care ne-am mai plimbat unii și alții. Acum, treaba asta nu putem să o schimbăm în mod evident, putem doar să devenim conștienți de faptul că tot ce facem, fiecare dintre noi, are un efect asupra stării celorlalți. Sigur că ne-am dori să fim mult mai conștienți de treaba asta și măcar să zâmbim mai mult unul celuilalt, dar copiii noștri preiau această energie. Toți copiii noștri, nu doar al meu și al tău, toți copiii noștri preiau această energie pe care noi, adulți, o creem în jurul nostru. Și ei, de când ieși din casă, la fel ca noi, preluând această energie, sunt și ei într-o stare de stres. Noi nu suntem amabili unii cu alții, nici ei nu sunt amabili unii cu alții. Ce putem să facem este să devenim noi mai amabili unii cu alții. Copiii văd treaba asta și să devenim conștienți că nu creștem doar copiii noștri, îi creștem pe ai tuturor care asistă la înjurăturile noastre, la lipsă de amabilitate, la împins, la tras, toți copiii asistă la asta. Dacă noi devenim ca adulți conștienți de faptul că toți copiii din jurul nostru ne preiau energia, poate că schimbăm un pic din ce facem și ce dăm și ce suntem în afară. Un alt element important este să înțelegem că bullying-ul se ia. Este un element cultural. Ce înseamnă asta? Dacă într-o clasă în care este un organism cultural, e o cultură care se întâmplă la nivel de clasă care nu e identică cu cultura altei clase, adică cum se fac lucrurile pe la noi, asta înseamnă cultura. Cultura asta este influențată de comportamentele unor copii și reacția adulților la aceste comportamente. Dacă adulții încurajează comportamentele de tip bullying, asta se va întâmpla în grupul respectiv.

Dr. Mihail: Cum le pot încuraja adulții?

Urania Cremene: Prin sarcasm, și adulții folosesc atât de mult sarcasmul, prin a umili copiii și foarte mulți adulți o fac, inclusiv cadre didactice, prin pedepse, da? Au același tip de comportament față de copii. Nu se creează o cultură a înțelegerii, a empatiei, a construirii pe greșeala cuiva care e acceptată, pe un plan despre cum să facem mai bine data viitoare, pe predarea unor comportamente despre cum gestionăm un conflict versus a da cu pumnul, cum facem când avem un diferent? Cultura asta ține foarte mult de adulți. Acasă, în școală, pe stradă, e la noi în primul rând să ne asumăm chestia asta, nu la copii.

Dr. Mihail: Ce aud eu e că nu e suficient doar să-i zici copilului, uite, nu mai râde de alți copii, nu mai face bullying, nu mai fi agresiv cu ei. Dacă el asta vede la tine sarcasm, agresivitate, energia asta încontinuu în trafic, este foarte probabil ca și el să recurgă la același lucru.

Urania Cremene: Exact. După aia părinții se miră, de ce e copilul, de ce copilul meu face bullying? Pentru că asta facem toți. Online, offline, toți facem asta. Online-ul cel puțin e plin de comportamente de tipul ăsta. Sunt sigură că ai primit zeci de comentarii la postările tale, pe care le-ai putea foarte bine cataloga ca bullying.

Dr. Mihail: Eu nu primesc deloc astfel de comentarii.

Urania Cremene: Mă bucur că e așa. Și copiii noștri primesc la rândul lor mesajele astea. Adică ei sunt agresați și fizic la școală, dar și în mediul online. Miștouri. Postează o poză și restul fac mișto. Cum ni se întâmplă și nouă ca adulți. Mediul online este plin de bullying. În momentul în care un copil vede comportamente de tip bullying, că mi-a dat exemplul Anastasiei, noi credem și copiii cred că pentru a schimba această situație, trebuie să se ia de agresori. Hei, opriți-vă, nu e ok ce faceți. Cei mai mulți copii nu se simt bine când asistă la tipul ăsta de comportamente, dar nu au curajul să se ia de agresori. Și atunci, asistă pasiv la ce se întâmplă. Și dacă sunt mai degrabă sensibili și nu dintre cei mai populari copii din clasă și vor popularitate, se vor alia cu agresorii. În schimb, comportamentul care trebuie demonstrat de copil nu este să se ia de agresori, ci să se alieze cu victima. E o diferență, e mult mai ușor. Pentru că victimele se simt singure, se simt neajutorate, se simt puse la colț. E suficient ca în acest context în care 3 fete râd de un băiat că e gras, să spunem, sau supraponderal, un singur copil să vină lângă cel de care se face mișto și să-i zică, eu te plac așa cum ești, ești ok.

Dr. Mihail: Ok, și cred că îl ajută mult mai mult asta.

Urania Cremene: Mult mai mult.

Dr. Mihail: Decât să vină și să zică, ei, nu vă luați de el, adică tot el e victima, dar nu te mai lua de el, ok.

Urania Cremene: Și sunt gesturi mici pe care le putem face, adică pur și simplu de încurajare sau din ochi, o privire care să spună, sunt lângă tine, știi? Ce faci tu după aia cu agresorii, dacă reușești sau nu să le schimbi punctul de vedere, ok. Dar victimele au nevoie de susținere. Un alt element foarte important este să nu ne luăm tot timpul de agresori. Agresorii există pentru că există victimele. Care e atitudinea victimei în momentul în care e agresată? Este de retragere. Un copil care este agresat începe să plângă, încearcă, de exemplu, să răspundă cu aceeași monedă, nu iese, de obicei și pentru că este singur împotriva unor mai mulți agresori și se retrage, plânge, se arată rănit, lovit, cere ajutor, se smiorcăie, vine cu mama la școală. Deci are o atitudine de victima. Cu cât ăștia dau mai tare, cu atât atitudinea de victima îl face să fie mai mic și cu atât agresorii sunt încurajați.

Dr. Mihail: Și satisfăcuți că le iese.

Urania Cremene: Și satisfăcuți că le iese. Și atunci ce avem noi de făcut este să predăm copiilor noștri demnitate. Demnitate înseamnă să-i învățăm să stea în picioare, coloana dreaptă, să se uite în ochii agresorilor și să spună, înțeleg că ție nu-ți place cum arăt sau că din punctul tău de vedere sunt gras, da, am niște kilograme în plus pe mine, ai tu o problemă cu asta? Trebuie să fie aici. Fără să răspundă cu aceeași monedă, fără să plângă, fără să se retragă, asumându-și cine este în acel moment. Asta e foarte greu de făcut. Dar toți, absolut toți, Mihail, avem un punct sensibil, slab, unde putem fi atacați. Toți. Că suntem crăcănați, că avem nasul mare, dinții strâmbi, urechile clăpăuge, ochelari, păroși, fără păr, grași slabi, înalți, subțiri, bondoci, cu bani, fără bani. Absolut orice trăsătură care iese în evidență, poate deveni subiect de bullying. Și dacă înțelegem acest mecanism, înțelegem și cum să răspundem la el. Pentru că așa trebuie să fie. Da, așa este, port ochelari, nu văd foarte bine fără ei. Felicitări vouă că vedeți, sau mă bucur că voi n-aveți nevoie de ochelari. În momentul în care răspunzi din felul ăsta, agresivitatea dispare, că nu se mai hrănește. Deci asta avem nevoie să le predăm copiilor noștri, ca să nu mai fie fragili.

Dr. Mihail: Ok, dignitate și…

Urania Cremene: Și replici deștepte pe care le putem exersa.

Dr. Mihail: Ok, super și ăsta e un instrument foarte bun pentru părinți pentru a învăța pe copii să nu facă bullying și ce să facă în cazul în care asistă la bullying. Iată, nu să îi cerți pe agresori, ci cumva să te aliezi cu victima în varii feluri. Se poate face asta și doar din privire și atunci poate îi dai mai multă putere lui să aibă dignitate și să zică, a, uite, am un prieten care mă apreciează așa și ai o problemă cu mine, că am kilograme în plus, cool. Mersi pentru asta și, spre final, dacă poți să-mi zici tu, din practica ta, din experiența ta, dacă ai observat cele mai frecvente greșeli pe care părinții le fac și ai vrea să le punctezi astăzi?

Urania Cremene: Mai facem un podcast despre asta? Din fericire, văd din ce în ce mai puține. Eu, încă o dată, mă arăt optimistă față de viitor. Din ce în ce mai mulți oameni, nu numai în România, dar preponderent că aici e țara mea și eu aici înduc lucrarea și munca, din ce în ce mai mulți oameni sunt conștienți de tiparele pe care le-au primit și de ce impact au avut asupra lor și își doresc să fie părinți buni, își doresc să crească copii cu fruntea sus, cu stimă de sine, dar și competenți, și responsabili, și politicoși și așa mai departe. Și fac eforturi în direcția asta, ceea ce pe mine mă bucură foarte tare. Acum uitându-ne la tiparele astea greșeli, de care sper eu că încet încet o să ne dezbărăm, aș pune pe primul loc etichetele negative pe care părinții le așează pe copii, de tipul ești obraznic, ești căscată ca maică ta, ești un leneș ca taică tu, ești violent, ești, ești, ești. De aici mai departe arăt demonstrarea unei iubiri necondiționate, adică mă faci cu capul, nu mai pot cu tine, de când ai venit tu pe lume viața mea s-a dus naibii, m-am sacrificat pentru tine, n-am mai putut să-mi fac cariera mai departe. Orice fel de declarație de tipul ăsta c are îl face pe copil să se simtă insignifiant, nedemn,de iubire sau de prezență, incapabil, bun de nimic. Pentru că dacă asta este starea, energia pe care noi o dăm copiilor noștri, nu o să se simtă capabil, nu capabil, nu o să se simtă demn de iubire din partea nimănui. Dacă nici propriul tău părinte nu te iubește și te acuză de lucrurile astea. Dacă mama mea nu m-a iubit necondiționat, cine să mă iubească pe mine necondiționat? Și mulți adulți plecăm cu această convingere în relațiile de cuplu, nu ne considerăm demni de iubire așa cum suntem. Asta are impact pe termen lung asupra tot ceea ce devenim în viața asta. După aceea, un alt element este legat de comparații. Uite, uite Mihail ce a ajuns medic, a învățat. Tu? Uite Ioana, e mai mică decât tine și a reușit să se cațere în copacul ăla. Uite Vlăduț, uite, dar ceilalți ce au făcut, cât au luat? Dar ceilalți cum pot și tu nu ești în stare? Dar vezi tu pe vreunul pe aici care se comportă ca tine? Dar ăla care nu are bani acasă și tu ai, ăla de ce poate să învețe și tu nu? Și așa mai departe. Efectul e același, eu nu sunt bun, trebuie să fiu ca alții ca să fiu bun, modelele sunt tot timpul altele, normal, X, Y sau Z. Asta îmi afectează stima de sine și mă scoate mereu pe mine, copil crescut cu comparațiile astea, din lipsa mea de autenticitate, mă face să fiu lipsită de autenticitate în căutarea unor modele mereu externe. Iar în condițiile în care asta se întâmplă oricum, că rețele de socializare, să termin o propoziție deșteaptă, nu e nevoie să facem noi asta pentru că o vor face ei. Și nu vrem. Noi nu vrem să o facă, adică nu, eu vreau ca al meu copil să fie, să gândească cu capul lui, să-și ia propriile decizii, să nu se ia după X și după Y. Păi și dacă nu vrei asta, de ce îl compari cu ei? Pentru că asta va face, îi vai copia. Și un alt element important este legat de o convingere pe care eu mă străduiesc de atât de mulți ani să o schimb, inclusiv în mine, câteodată îmi mai ies din pepeni, convingerea că pentru a-ți învăța o lecție, trebuie să suferi. Pe baza acestei convingeri, care nici măcar nu-i conștientă, noi, părinții noștri, bunicii noștri și generațiile din spate, am fost pedepsiți de fiecare dată când am făcut o greșeală. Ai spart un pahar, jap, mâna peste ceafă. Ai luat-o o notă mică, nu mai ieși afară din casă. Deci mi-ai vorbit urât, jap, ți-ai luat-o sau nu-ți mai gătesc desertul preferat. Sau nu mai vorbesc cu tine, o seară întreagă te ignor, că sunt supărată pe tine.

Dr. Mihail: Și la prima vedere pare logic pentru că tu suferi și pentru că vrei să nu mai suferi, o să fii atent să nu faci greșeala aceea, sau?

Urania Cremene: Pare logic, dar nu e. Deci noi avem această convingere că a învăța presupune suferință. Măcar un pic, dar trebuie să suferi. Învățarea nu este despre suferință. Suferința e despre sau pentru supraviețuire. Noi oamenii învățăm mult mai bine într-o stare conectată, relaxată, când suntem în siguranță. Copiii noștri n-au nevoie de suferință pentru a-și învăța lecțiile. Doar că ne e foarte greu să ne dezbărăm de această convingere și ne vine să provocăm suferință copiilor, pentru că și nouă ni s-a provocat suferință, iar asta s-a întâmplat, s-a întâmplat dintotdeauna, generații întregi în spate, așa cum am spus. Și mie îmi vine să fac asta în momentul în care îmi pierd cumpătul.

Dr. Mihail: Și ce faci atunci dacă i-ai zis de o mie de ori să nu facă asta și el tot asta face? Și tu ai zis, mă, dacă mai face asta o dată o să-l pedepsesc.

Urania Cremene: De ce să-l pedepsești? Ca să sufere și să nu mai facă. De ce să sufere? De aia ne întoarcem la consecințe, la asumarea consecințelor, la responsabilitate. Și atunci, în loc de dacă mai faci, ți-o iei sau ți-o dau. Hai să înțelegem ce înseamnă, de fapt, responsabilitatea. Responsabilitatea înseamnă asumarea comportamentului și consecințelor lui. În absența asumarea asta, în absența unei autorități care să mă vadă pe mine și să-mi o dea și să-mi o ia. Adică să se asigure că acea consecință se întâmplă.

Dr. Mihail: Deci schimbi pedepsea cu o consecință pe care…

Urania Cremene: Da, dar nu-i așa simplu cu am schimbat-o pe aia cu aia. E o întreagă mentalitate diferită în spate. Și atunci îi spun copilului așa, fii atent, dacă mai alegi să faci asta, înseamnă că alegi comportamentul X. Sau consecința X, pardon. De exemplu, dacă tu mai alegi să mă lovești pe mine sau să mă jignești pe mine, eu voi alege să plec de lângă tine pentru că eu nu pot sta lângă oameni care îmi vorbesc așa. Asta vrei? Și atunci, eu îi spun care e limita mea. Eu nu te bat, eu nu te pedepsesc, eu aleg să plec de lângă tine. Dacă alegi să mai deschizi calculatorul sau telefonul înainte să-ți fii terminat temele, pentru că regula este întâi să termini temele și după aia te uiți la calculator, faci ce vrei tu, deci dacă alegi să faci asta, înseamnă că alegi ca mâine, timpul tău pe calculator sau pe telefon să se micșoreze. Asta este ceea ce vrei? Eu vreau ca tu să ai parte de ecranul ăla, condiția fiind aia să-ți faci temele, adică să-ți duci la îndeplinirea responsabilitatea. Ok. Dacă tu alegi să vii mai târziu acasă, înseamnă că alegi ca data viitoare să stai mai puțin afară, timpul pe care acum l-ai întârziat. Asta vrei? Și atunci eu îți dau ție autonomia de a alege comportamentul și asumarea consecințelor. E cu totul altceva.

Dr. Mihail: Față de a ai întârziat, deci nu mai ieși mâine afară, că te-am pedepsit ca să suferi.

Urania Cremene: Ca să suferi. Ok. Nu mai devii satrapul, știi? E o alegere pe care i-o dai de făcut. Pentru că consecințe există și în viață e la fel. În viață ne asumăm consecințe.

Dr. Mihail: E foarte tare asta, pentru că este… Cred că am asistat în ce am văzut în jurul meu la două extreme, extrema asta cunoscută de toată lumea în care ai făcut asta, te pedepsesc sau cealaltă extremă în care nu ai niciun fel de limite și poți să faci ce vrei. De fapt, e întâlnirea la mijloc între ele.

Urania Cremene: Da, poți să faci ce vrei cu asumarea consecințelor.

Dr. Mihail: Tu îți asumi acea consecință, nu e o pedepsă pe care eu ți-o impun împotriva libertății tale.

Urania Cremene: Nu, astea sunt regulile și îți asumi acele consecințe.

Dr. Mihail: Exact, pe care le știi dinainte.

Urania Cremene: Eu nu m-am trezit acum să te pedepsesc pe tine. Nu, tu știai foarte clar care urmează să fie consecința și am discutat-o. De unde știai care urmează să fie consecința? Pentru că ai mai avut un comportament negativ de tipul ăsta înainte și eu ți-am spus, hei, dacă mai alegi să îl repeți, acum te iert. Hai să discutăm ce s-a întâmplat, de ce ai ales să faci așa, dar dacă alegi să repeți, uite care o să fie consecința. Care de multe ori se poate discuta și cu copilul. Pe măsură ce cresc ei sunt foarte dispuși să discute despre lucrurile astea. Pentru că își dau seama că au călcat pe bec, sau că nu au făcut ok, sau că au făcut o boacănă, sau că alegerea nu a fost una inspirată.

Dr. Mihail: Sau cred că poate să dea și un feedback. La un moment dat, am primit și eu un feedback de la Anastasia, de exemplu, când, nu știu, o consecință era prea aspră sau nu avea sens. Și atunci le-am discutat și le-am egalat într-un anumit fel. Cool, ok. Păi Urania, eu cred că va trebui să mă uit încă o dată la acest podcast ca să prelucrez informațiile și să le aplic. Mi-am și aplicat, mi-am și scris anumite lucruri pe care urmează să le fac, de exemplu, mi-am propus să merg la agățat de părinți.

Urania Cremene: Ok.

Dr. Mihail: Dar o să am acum de agățat.

Urania Cremene: O să ai foarte mult succes, tu.

Dr. Mihail: Dar o să am de agățat și părinți pentru, de vârsta Anastasiei și părinți de vârsta lui Navani. Poate găsim pe unii care au copii de aceeași vârstă. O să o dau la cursuri de desen. Desenează foarte, foarte frumos. Și mi-am propus asta de un timp, dar am zis, nu, stai că până nu termini cursurile de gimnastică și de engleză pe care le faci, nu te mai dau la desen, dar cred că o dau, de fapt, la desen ca să-și dezvolte mai mult aceste abilități. Avem ore fixe la telefon, o să-i las mai mult telefonul, dar să se uite la documentare. Și acesta, o să încep să aplic mai mult această, cred că nu prea o pedepsesc, dar o să încep să elimină complet pedepsele și să introduc consecințele discutate.

Urania Cremene: Stai, o să ai nevoie de ajutor după ce revezi podcastul ăsta, în parenteză fie spus, e un mare compliment pentru mine dacă o să-l revezi, despre disciplină versus pedepse am un capitol întreg în programul All About Parenting, pentru că e o filozofie întreagă în spate și nu e simplu să faci click.

Dr. Mihail: Unde te pot găsi oamenii?

Urania Cremene: uraniacremene.ro sau allaboutparenting.ro, da.

Dr. Mihail: Ok, o să lăsăm link-urile astea jos în descriere, mulțumesc din nou pentru timpul acordat și sper că aceste informații să ajute pe părinți de orice vârstă, fie că sunteți generația X, millennials, generația Z. Da, sper că lucrurile astea să vă ajute pentru că, cum ai zis tu, copiii au același nevoi, indiferent din ce generații provin, diferă mediul în care noi oferim sau, cum să zic, mulțumim acele nevoi, da, și atunci, important este să ții cont de acele nevoi pe care le-ai sublinia de la început și să vezi cum poți să te adaptezi astfel încât să livrezi acele nevoi în ziua de astăzi. Cool, mulțumesc foarte mult din nou.