Despre tineri, frici și adevărul din spatele scenei | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu COJO

6.8.2025

În acest episod vorbim cu COJO (Andrei Cojocaru), unul dintre artiștii care nu doar cântă, ci transmite mesaje reale, puternice, pentru o generație care are nevoie – mai mult ca oricând – de sens, repere și încredere.

Discutăm deschis despre suferință și artă, despre scris – ca formă de terapie, stimă de sine, frici, și relația cu părinții. Vorbim despre responsabilitatea socială a artiștilor, presiunea de a fi cool și cât de greu e să rămâi om într-o lume care te judecă atât de repede. COJO ne povestește și despre consumul de droguri în rândul tinerilor, nevoia de educație sexuală și cum se simte faima pe scenă.

Un episod sincer și onest, care ne ajută să înțelegem mai bine problemele generațiilor care vin.

Material susținut de UniCredit Bank. #OurCommunities

Project manager: Claudiu Enescu
Video editor: Cătălin Constantin
Social media manager: Vlad Ionescu

COJO: Deci un copil în România se naște în frică, trăiește în frică, crește în frică, ajunge la maturitate în frică și nu știe de ce are anxietate și de ce are atacuri de panică. La noi se vorbește în șoaptă.

Dr. Mihail: Exact.

COJO: De mic înveți că ar trebui să taci, ar trebui să nu spui ce gândești. E rușine să faci aia. Nu, lasă-l să spună ce are de spus.

Dr. Mihail: E adevărat că trebuie să treci prin suferință? Adică trebuie să treci prin suferință ca să poți crea?

COJO: Cred că poți să faci artă din orice stare pe care o ai. Fără suferință nu se poate face artă. Și eu nu cred chestia asta. Îmi scriu gândurile ca să pot să trec peste ziua asta. Așa a pornit la…

COJO: Drogurile sunt acolo, dar noi ne ferim, ne ascundem după deget și spunem că nu sunt acolo. Hai să facem noi ceva, să-l trezim ca să nu avem probleme. Tu faci o bombă cu ceasul. Ce faci în situația asta? Pentru că dacă îi învățăm pe copii despre sex, o să facă mai mult sex. Oricum o să facă. Riscă să facă greșit. Aia e chestia.

COJO: „Da, mă, noua generație care nu înțelege și nu știu ce”, dar nu știi să vorbești cu ei, de fapt. „Ce, mă? Păi, am venit aice să ne distrăm. Lasă-ne cu mesajele tale.” Știi? Vine la… unul la festival și începe să vorbească despre cum sunt omorâte femeile pe stradă. S-ar putea să îți aduci aminte de chestia aia.

Dr. Mihail: E mai cool să fii băiat sensibil azi.

Dr. Mihail: Omule, te salut. Eu sunt doctor Mihail și avem un nou podcast Boabe de cunoaștere, un nou episod, de fapt, Boabe de cunoaștere, în care o să vorbim cu un artist al noii generații, cum rar întâlnești în peisajul muzical românesc. Poate că i-ai ascultat muzica, cum și eu îi ascultam o piesă de cinci ani, fără să știu că e vorba de COJO. Sau poate îl știi din social media, sau poate ai auzit de la Beach, Please!, unde a avut un super curaj să transmită un mesaj puternic, foarte autentic și foarte direct despre violență, despre droguri, despre sănătate mentală și despre consimțământ în relații. COJO este pseudonimul lui Andrei Ovidiu Cojocaru, și COJO vorbește în limbajul generației Z, învață generația Z. Dar are un ecou care lovește și noi, ceilalți, care poate n-am avut curajul să punem în cuvinte ceea ce trăim, și de-abia aștept să aflu de la el cum a învățat să-și pună fricile și slăbiciunile în versuri și cum muzica a devenit terapia lui.

Discutăm astfel despre ce înseamnă să fii autentic într-o lume în care e mai ușor să fii mai pe vibe, despre băieții răi și băieții sensibili, și despre hate, scenă, vulnerabilitate și vindecare, și mai ales despre cum arată generația Z și ce putem învăța noi, ceilalți, de la ea. Așa că la Boabe de cunoaștere a venit COJO. Înainte să-l salut, vreau să menționez că Boabe de cunoaștere este sprijinit de UniCredit Bank, care sprijină prin asta inițiative educative. COJO, bine ai venit.

COJO: Doamne, ce frumos ai vorbit.

Dr. Mihail: Vre… Am vorbit frumos? Nu, mi-a ieșit așa din… Am învățat în timp să, da, să am acest flow. Știi ce zic?

COJO: Da. Sărut mâna. Mersi mult pentru invitație, în primul rând.

Dr. Mihail: Băi, eu vreau să-ți mulțumesc sincer pentru muzica pe care o faci, pentru că e real terapeutică, știi? E, vorbeam înainte să începem podcastul că tu ai 25 de ani.

COJO: 26 am făcut acum trei și…

Dr. Mihail: Da. Mulți înainte.

COJO: Mersi.

Dr. Mihail: Dar muzica ta… și am stat și… că o ascultam în mașină, ascultam piesa aceea de care am vorbit mai devreme, asta mai devreme, mă tot abțin. Nu, mă tot abțin.

COJO: Da.

Dr. Mihail: Care e o piesă despre… Îi invit pe oameni, oamenii care nu te știu și oamenii care nu ți-au ascultat muzica cu atenție. E genul de muzică cum puține întâlnești, pe care merită s-o asculți, poate chiar cu un creion și cu o foaie de hârtie în mână. Vorbesc serios. Și vreau să-ți mulțumesc pentru muzica pe care o faci, pentru că e real terapeutică. E atât de profundă. Mă sperie că un, gen, un băiat de 26 de ani simte atât de multe și înțelege atât de multe. De exemplu, piesa pe, cea mai preferată de la tine, este „Trebuie să vorbim”. Este, știi cum îmi e? E de ori de câte ori eu ascult, îmi lasă un nod în gât, știi? Și mă abțin așa, mă abțin un pic, apropo de, mă abțin, mă tot abțin să plâng un pic când ascult piesa aia. Zic, hai, bă frate, n-o să plâng acuma la piesa asta, dar mă abțin. Nici nu mai știu ce să mai zic acuma. Da, nu știu cum am început, așa că da, am reușit. Așa.

COJO: Sărut mâna. Apreciez mult. Chiar apreciez mult toate vorbele și gândurile despre muzica mea.

Dr. Mihail: Și întrebarea e și cu… aș vrea să trec direct la, practic, la miezul problemei. Cum îți vin versurile astea? De unde, de unde vin? Sunt lucruri pe care tu le trăiești? Repet, oamenii care nu le-au ascultat cu atenție, îi invit poate să pună pauză, să asculte piesa… Ă, „Trebuie să vorbim”. Ascult-o de două ori. Ia-ți lyrics de pe Google, citește-le, simte-o și revino la acest podcast. Și întrebarea e: cum îți vin versurile astea? Le-ai trăit? Le-ai… De unde vin?

COJO: Se pare că e o întrebare bună pe care o apreciez mereu, dar e și… e cumva și foarte… sunt multe de discutat aici. Adică nu vin de undeva neapărat. Vin, cred că vin, vin dintr-o nevoie, vin dintr-o nevoie de a da afară niște chestii, să zicem. Dacă… Adică cred că majoritatea chestiilor pe care le-am scris pe ultimul album și inclusiv piesa asta, „Trebuie să vorbim”, sunt chestii pe care le-am trăit la un moment dat, de foarte multe ori, cu aceleași cuvinte.

Dr. Mihail: Da.

COJO: Adică piesa „Trebuie să vorbim” e mai mult sau mai puțin o… transcriere, ca să zic așa.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Și nu știu, e… sunt foarte… sunt foarte multe lucruri pe care mi-aș fi dorit și eu să le fi auzit la un moment dat de la cineva, ori într-un spațiu didactic educațional, ori într-un spațiu artistic muzical, ori într-un spațiu teatral cinematografic. Că mi se pare că în general oamenii tind să cifreze foarte mult. Știi, e chestia asta la muzicieni. Eu nu o să-mi explic, frate, niciodată muzica, știi? De ce să-ți explic eu versurile mele?

Dr. Mihail: Aha.

COJO: De ce nu?

Dr. Mihail: Aha.

COJO: Și cumva, încercând să mă depărtez de ideea asta de cifrare și lumea să înțeleagă într-o manieră în care stai să vedem de fapt ce a vrut să spună autorul, am vrut să fiu cât mai, cât mai… Bă, așa m-am simțit. Cum s-au întâmplat lucrurile astea și când, despre ele? Nu știu.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Cam așa.

Dr. Mihail: Da. Le… Adică în muzica ta, când o asculți, e foarte multă emoție puternică. Emoția aia e o emoție pe care tu ai resimțit-o. Ai simțit-o la un moment dat și o transcrii.

COJO: Da. Da. Sunt niște cotloane în care am fost la un moment dat cu…

Dr. Mihail: Aha. Da. Ca să fii artist sau ca să poți să ai o operă de artă atât de puternică, trebuie să… E adevărat că trebuie să treci prin suferință? Adică trebuie să treci prin suferință ca să poți crea? E o necesitate asta ca să fii artist complet?

COJO: Cred că poți să faci treaba asta. Cred că poți să faci artă din orice stare pe care o ai. Cred că este mult mai ofertantă arta prin… ca rezultat al suferinței.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Pentru că oamenii rezonează mult mai mult cu asta, pentru că în permanență tinzi să ai acel părinte fictiv, virtual, care vine și îți dă o îmbrățișare pentru momentele în care ai stat la un moment dat și te-a durut și ai plâns și ai cutare și ai nu știu ce. Dar nu cred că este doar despre asta și nu cred că este obligatoriu să treci prin lucrurile astea. Ă, cred că suferința te învață foarte multe lucruri vizavi de acceptare și împăcare, că așa a funcționat la mine. Dar nu, nici nu vreau să duc ideea asta mai departe de „nu trebuie să sufer ca să poți să fii artist”. Nu mi se pare.

Dr. Mihail: Cred că trebuie. Crezi că nu trebuie? Adică nu cred că crezi că poți să fii un artist și să transmiți un mesaj fără să suferi, sau cum ai putea să înțelegi suferința și să transmiți un mesaj educativ fără să suferi?

COJO: Cred că e un pic dificil pentru că mi se pare că în permanență, când încep… când încerci să ataci subiectul ăsta, riști să pici în… „fără suferință nu se poate face artă”. Și eu nu cred chestia asta. Eu cred că la un moment dat experiențele personale prin care ai trecut și care te-au băgat în niște suferințe, să zicem, te-au învățat ceva, dar nu cred că doar din lucrurile alea poți să scoți compoziție.

Dr. Mihail: Hî.

COJO: Știi, pentru că mi se pare că în momentul în care te îngropi în ele, începi să fetișizezi suferința ca să o romantizezi cumva.

Dr. Mihail: Ok. Exact. Știi, acuma mă gândesc, oare sunt exemple de artiști care scriu fără să sufere și fac operă de artă care să rezol… n-o să știe niciodată, sau…

COJO: Da.

Dr. Mihail: Tu ai piese care s-au născut din bucurie, nu din suferință.

COJO: Da. Da.

Dr. Mihail: Din caterincă, din „ne simțim bine și facem nu știu ce”.

COJO: Da, bineînțeles, n-o să te lovească la fel, tocmai pentru că mi se pare că motorul principal al unui obiect artistic care lovește cel mai tare este ăsta, cu suferință. Dar nu cred și nu ar trebui să fie doar ăsta. Știi, că din nou poți să ajungi să spiralezi în suferința aia și să crezi că doar așa se poate face, și să ajungi să… la un moment dat nu mai ai suferință, la un moment dat ajungi să te simți bine și o cauți. Cauți suferința aia pentru că spiralezi și tu ai nevoie de chestia aia ca să te hrănești, ca să scoți chestii, când poți s-o cauți și să faci și muzică ca Bad Bunny și să sune bine și să nu fie doar despre suferință, să fie despre „astăzi dansăm salsa”. I don’t know.

Dr. Mihail: True. Deci să ne așteptăm la o schimbare de stil muzical? Ștef, eu aș vrea un featuring cu… de-al tău, cu un cântăreț de manele. Ăsta ar fi, adică ăsta ar fi un level al educației și al acceptării și al, știi, ăsta ar fi… Ăsta chiar ar fi fără caterincă.

COJO: Am pus… Am pus un pariu cu un amic acum vreo patru ani, că până în 2030 o să fac o piesă cu nume mare. Nu vreau să…

Dr. Mihail: E prea târziu. 2030 e prea târziu. Avem nevoie de asta mult mai devreme, să știi.

COJO: Eu mi-am dat… am bun-simț. N-am vrut să mă arunc să zic ce ai, frate, mâine, dar adică am zis, bă, să-mi văd un pic lungul nasului până așa.

Dr. Mihail: Da. Știi ce vreau să te întreb? Am vorbit de suferință și nu, nu degeaba am pus întrebarea asta la început, pentru că tu cumva ți-ai închis cercul acesta, cel puțin al acestei etape, al suferinței, pentru că ai spus că ERUPT a fost terapia ta, da, că tu te-ai și vindecat prin scriere și prin exteriorizarea emoțiilor prin muzica pe care ai făcut-o. Cum a fost asta pentru tine și cum a… ce am putea să învățăm noi din asta, din exteriorizare și din scriere, cum se poate naște autocunoașterea și vindecarea? Știi de ce întreb asta? Pentru că avem nevoie reală de instrumente de autovindecare, pentru că n-ai… e utopic să recomanzi terapie pentru toată lumea. N-avem suficienți bani și n-avem suficienți terapeuți buni care să fac… terapeuți, în general, care să facă terapie cu toată țara.

COJO: Da.

Dr. Mihail: Și atunci cum poate scrierea, autocunoașterea, exteriorizarea să ne ajute în autovindecare? Cum te-a ajutat pe tine?

COJO: În primul rând, chestia e că, adică, ca să răspund la întrebarea asta, aș lua-o un pic mai din spate, și anume cum, cum am… fără să-mi dau seama cum am, am reușit eu să-mi dezvolt niște mecanisme de fix cum spui tu, self mental healing. Toa… pentru că nu aveam bani să merg la terapie. Na, n-am avut foarte multă vreme bani să merg la terapie. Nici acuma nu pot să spun că, mamă Doamne, ce merg acolo și mă lăfăi în terapie. Adică e o chestie de, stai, îți calculezi un pic câte ședințe poți să faci luna asta etc., știi?

Dr. Mihail: Exact.

COJO: Și am început recent să fac… să intru în procesul ăsta. Cred că sunt la a cincea ședință sau ceva de genul, știi? Adică nu, ok. Ăă, dar cred că momentul în care au început să apară mecanismele astea, de care ulterior mi-am dat seama că pot să le folosesc și ca să mă ajut eu pe mine, la nivel de creier, ăă, cred că a pornit dintr-o inerție, nu, că vezi, domne, așa și a propus sistemul educațional, din facultate. Eu am făcut… am terminat o facultate de arte, la UNATC, regie de film, fără nicio legătură cu secția sau mai știu eu ce. Mi se pare foarte important că într-o facultate de arte, nu știu, poate și în alte facultăți, apare întrebarea asta fundamentală, de ce fac ceea ce fac.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: De ce informația de pe ecran, în materie de film, de ce informația de pe ecran transmite informația pe care o transmite și cum face, prin modalități? Asta înveți în facultate. Da, dar eu asta am învățat în facultate, în primul an. Știi de ce? Chestiile pe care le-am pus în ecran spun o idee pe care spectatorul o interpretează cum vrea el. Nu mai… Nu există explicații și așa mai departe. Deci de ce fac ceea ce fac, de ce transmit ceea ce transmit și așa mai departe. Și mi se pare chestia asta, în cele din urmă, m-a adus în punctul în care să reușesc cumva să-mi pun niște întrebări despre acțiunile pe care nu le fac în viața virtuală, ca să zic așa, în materie de eu încercând să devin un filmmaker, ci în viața reală.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: De ce am făcut… De ce i-am spus asta lui tata?

Dr. Mihail: Da, da.

COJO: Când puteam să n-o spun și să nu ne certăm sau mai știu eu ce. Știi de ce? De ce? De ce? De ce? Și în cele din urmă s-a… s-a… s-a dus din minte în scris.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Și mi se pare că e o chestie pe care foarte multă lume… Am primit, știi, primesc întrebări de la puști, „cum sună asta ce am scris? Cum ți se pare?”

Dr. Mihail: Hî.

COJO: Și mereu cumva încerc să… dacă pot și am cum, să se… se nimerește să văd această întrebare, încerc să dau un răspuns cât se poate de, bă, strict creativ și structural și artistic vorbind, sună foarte bine, dar nimeni n-ar trebui să vină să-ți critice gândurile tale și așa mai departe, pentru că sunt gândurile tale, sunt chestiile tale. Are primul stadiu terapeutic la tine în cameră și ulterior, când intervine autocritica și așa mai departe, o scoți în lume și începi să impui niște reguli.

Dr. Mihail: Da.

COJO: Și mi se pare că foarte multă lume vede că „am scris niște chestii, mamă, trebuie să le arăt oamenilor”, când poți, literalmente, dacă ai un job într-un birou, să scrii acele lucruri și să nu trebuiască automat să… gata, „sunt artist”. Nu, mi-am scris niște gânduri care să mă ajute să trec peste ziua pe care am avut-o astăzi, știi?

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Am pus asta în versuri, am făcut o pictură despre asta, am scris proză despre asta, am scris, nu știu, orice care să mă ajute să nu bubuie creierul la finalul zilei, știi? Și de asta zic că e… fix un… mecanismul ăsta de a scrie tip jurnal care uneori s-ar putea să se transforme și într-o chestie artistică. Nu ar trebui s-o facă doar artiștii. Așa, așa văd eu chestia. Artiștii, whatever. Cred că ar trebui să facă oricine, oricine treaba asta, pentru că mi se pare că începi să te observi, vezi cum reacționezi la chestii, vezi cum ți-a alunecat gândul ăsta, care în mod normal, dacă l-ai fi scos pe gură acuma, ar fi sunat altfel, dar aice sună altfel, știi? Și tot așa, și e mișto că poți să ajungi să te joci cu ele, poți să ajungi să te simți artist la un moment dat, să devii artist, să faci chestii, să… dar în cele din urmă se rezumă la „îmi scriu gândurile ca să pot să trec peste ziua asta”. Așa a pornit la mine.

Dr. Mihail: Dar cât de tare, practic, ce ai făcut acuma, ai descris… ai descris procesul terapeutic care se întâmplă și la psihoterapie, pentru că atunci când duci la psihoterapie el pune reflectoarele pe tine. Psihoterapeutul nu îți explică unde ai greșit neapărat. El te pune pe tine să-ți pui întrebarea asta și te întreabă fix de ce ai făcut asta, care e scopul, care e sensul.

COJO: Da.

Dr. Mihail: E o… introspecție pe care… și, da, adică e cunoscut că jurnalingul, să scrie în jurnal, chiar dacă pare o chestie puerilă, e un proces terapeutic în care tu te uiți în spate, înțelegi sensuri, te înțelegi pe tine, dar jurnalul ăsta poate să ajungă să aibă o formă estetică plăcută și să aibă rimă.

COJO: Da. Da, da, da.

Dr. Mihail: Și să aibă un flow și să-l pui pe un tempo și astfel rezultă un album cum e ERUPT, practic.

COJO: Da.

Dr. Mihail: Care e ca… e ca un… De fapt, asta înțeleg, că e ca un…

COJO: Da.

Dr. Mihail: E ca un jurnal de autocunoaștere care e șlefuit pentru… și public sau, mă rog, care prinde o formă pentru public și de care ceilalți se bucură și e super tare că poți tocmai în forma asta estetică a acestui jurnal poate să… la ea se pot conecta foarte mulți alți oameni care se întorc în aceste sentimente pe care poate nu și le-au exprimat, știi, și le văd acolo exprimate. E atât de mișto cum se leagă lucrurile astea. Deci scrisul, practic, te-a ajutat să te înțelegi tu mai bine pe tine.

COJO: Să trec peste zi și noapte, că…

Dr. Mihail: Da. Da.

COJO: Să mă înțeleg eu pe mine. Și să duc niște chestii când nu mai erau… când erau, deveneau prea mult.

Dr. Mihail: Aha. E, nu știi, ă… Vreau să vorbim despre partea asta de responsabilitate socială pe care s-a văzut atât de bine, se simte în versurile tale și mesajele tale, dar s-a văzut atât de bine la Beach, Please!, acele mesaje înregistrate pe care le-ai difuzat pe scenă și în care ai vorbit despre sănătate mentală, ai vorbit despre consumul de droguri, ai vorbit despre consimțământ, ai vorbit despre, ăă, violență, și într-un limbaj pe care efectiv îl înțelegi, este acolo pentru tine și sunt cuminte. Adică, de exemplu, mesajul pe care l-ai transmis despre droguri era atât de corect formulat, știi? Adică nu este panoul acela cu „drogurile te omoară” sau „creierul tău se prăjește ca un ou când consumi droguri”. Este: „Bro, dacă consumi droguri, vorbește cu cineva despre asta. Dacă trapperul tău preferat își rupe maxilarul, nu e corect. Și el suferă, dar nu vorbește despre asta.” Mulți artiști fug de mesajele astea și tu, pentru că pierd bani, e simplu. De asta fug.

COJO: Da.

Dr. Mihail: Și la un moment dat, s-ar putea să nimerești o… cam cum și eu în ultima vreme, da, am început să fac, și eu am făcut o campanie care are un mesaj social și așa mai departe. Foarte mișto, de altfel, dar câte campanii de genul ăsta se întâmplă în general, știi? Și mai ales că e și faptul că de foarte multe ori e și foarte tricky cu genul ăsta de… peste noapte apar branduri care fac campanii cu mesaje umanitare, sociale, cutare, supportiveness, noul val feminist susținut de Cremuța cutare, și acolo e foarte tricky, pentru că s-ar putea să… să-ți dai seama, bineînțeles, la bază brandurile vor să facă bani, indiferent…

COJO: Da.

Dr. Mihail: Nu contează ce… ăsta e scopul lor, de fapt…

COJO: Exact. Da.

Dr. Mihail: Mi se pare că e foarte important să analizez, chiar și într-o chestie de genul ăsta, bă, are vreun sens real campania asta sau doar este „ne asociem cu mesajul ăsta care este acum pe val” și mai mulți bani, și iau foarte mult în considerare și chestia asta, știi, pentru că în momentul în care și social awareness-ul devine un trend, devine și mai periculos, știi? Mi se pare… Deci, da. Deci de asta zic că principalul motiv, cred, că este de ce, în general, oamenii nu se asociază cu asta e pentru faptul că pierd bani.

COJO: Hm.

Dr. Mihail: Știi? Bun. Dar că tu nu ești un, să zic, un brand corporate, tu ești un artist și în mod cert, ă, ține de o, cum să zic, de o maturitate personală și de o inteligență emoțională să-ți dai seama că există lucruri mai importante decât banii. Și aici, aici un om, un artist poate să înțeleagă că da, își asumă să piardă bani în schimbul la ceva mai… mai important, acest awareness corect făcut și acest mesaj pe care tu poți să-l… să-l transmiți. Cum ai simțit-o tu, sau cum o simți tu, și cum ai gândit momentul ăsta de la Beach, Please!?

COJO: Sincer, sincer, că de unde a pornit tot gândul ăsta? Pfam, bro. Am văzut… Am văzut seria Adolescence.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: N-am mai putut să dorm. Deci, jur, am… am rămas după ultimul episod și, da, it’s some fictional shit și așa mai departe, dar real, punând cap la cap informații din viața mea de zi cu zi și mediul înconjurător și așa mai departe, mi-am dat seama că nu e atât de fictiv pe cât pare serialul ăla. Punând cap la cap informații precum… Bineînțeles, ai văzut că… Nu știu dacă ai văzut.

Dr. Mihail: Bă, dar l-am văzut. Acuma, știi ce mă întreb? Scuze că te întreb. „Astă seară mâncăm în familie”, e scris după ce l-ai văzut sau înainte?

COJO: Nu, nu, nu, n-are treabă.

Dr. Mihail: Păi da, Adolescence a apărut recent, când, acum câteva luni, scrisă de vreo… e tatăl, mă rog, tatăl personajului, da, din, din clip care zice că „nu e că nu am fi putut mai bine, am fi putut. E că doar atât am știut”.

COJO: Da.

Dr. Mihail: Ăa pare să fie mesajul de la final de la Adolescence, adică ei… nu că ei, ei rămân și se gândesc. Ei rămân și se gândesc, dude, „fiul nostru a ajuns în ăsta. Ce n-am… n-am putut mai bine? Ba da, am fi putut mai bine, dar n-am știut ce e în mintea lui.” Nu, asta e ruptura asta între generații în care copiii nu vorbesc cu părinții lor și nu.

COJO: Da, da, da, da. Acum, acuma că spui. Da, dar nu, băi, deci aici se leagă tot.

Dr. Mihail: Serios? Să-mi bag picioarele.

COJO: Se leagă tot. Dar nu, gen piesa aia e, este și scrisă și înregistrată și filmată cam cu un an de zile înainte să iasă și așa mai departe. Deci deja sunt câți un an jumate ceva de genul.

Dr. Mihail: Da.

COJO: Ai… oricum, ai ziceai de Adolescence, de faza cu de unde a pornit ideea cu Beach, Please!-ul și de ce am simțit nevoia să fac chestia asta. De ți-am zis, după ce am văzut Adolescence, am zis ok, nu, bad. Is very bad. Pornește de la copii totul.

Dr. Mihail: Da.

COJO: De la câți ani au, și mai ales în perioada în care sunt niște mici monstruleți plini de hormoni, adolescență, sens.

Dr. Mihail: Da. Da.

COJO: Și stai, dacă stai un pic și pui cap la cap și, după care, te uiți la ei, cumva îți vine să-i judeci, să spui „mamă, bă, că noi nu eram așa, noi nu făceam”. Dar îți aduci aminte că noi eram fix așa. Doar că ce nu… ce nu mi se pare că aveam noi atunci era atât de multă expunere la o informație complet necontrolată, de genul Andrew Tate, de genul…

Dr. Mihail: Da.

COJO: Chestii de genul ăsta, mega periculoase, pe care, fix cum se întâmplă și în ăsta, în Adolescence: ești părinte.

Dr. Mihail: Da.

COJO: Îți protejezi copilul din toate punctele de vedere. Ești un părinte formidabil. Mâncați-aș gura ta. Ești, Doamne, pâinea lui Dumnezeu. Da, ca la carte ai făcut totul. Nici nu l-ai prea cocoloșit, nici nu l-ai ținut prea într-o… un raport de ăsta rece. Nici nu-i așa, nici noi așa. I-ai dat cât ai putut, dar și vine Andrut și îi spune: „Ce ai, mă? Păi 10% din… Nu, cum e 90% din femei trase de 10% de bărbați, pam, s-a pișat pe tine în 0,1 secunde.”

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Și mi se pare că e… Ce faci în situația asta? Ai o masă, nici nu știi situația.

Dr. Mihail: Da. Da. Da.

COJO: Nu, nu, nu știi, nu știi, nu știi. Este și de cumva de la asta a pornit, de la faptul că, bă, dacă oamenii ăia reușesc să ajungă la semenii noștri mai mici și la noi, că nu e vorba doar de copiii, e vorba și de adulții care au început în cele din urmă, poate nu erau așa, sau abia acum le-au ieșit la iveală aceste trate-uri care îi duc către… și, da, arama pe față, să spun așa.

Dr. Mihail: Cum faci să ajungi și tu la ei cu un mesaj de genul ăsta? Unde s-a adunat toată lumea cu medie de vârstă mult prea mică pentru a fi la un festival la Beach, Please, ca să spun așa. Pentru că știi că media de vârstă la Beach, Please este de…

COJO: Nu, media de vârstă, limita de vârstă de așa este de 14 ani la Beach, Please. În general este de 16, din ce știu eu, sper să nu mă înșel. Dar practic cred că media de vârstă, nu știu să spun, dar așa cum părea când mă uitam acolo, era undeva la 16, 17 ani media de vârstă, maximum. Prin urmare, am simțit nevoia să, nu știu, să spun niște chestii pe care mi-aș fi dorit și eu să le aud în perioada în care ciupeam fete de cur în clasa a cincea. Cam despre asta e vorba, știi? Și să știu că nu sunt un terminat care merită să fie expulzat din societate, ci să înțeleg de ce fac lucrurile astea și să nu le mai fac, poate. Nu știu dacă din 1000 de oameni, 2000 de oameni care au auzit mesajul ăla, măcar unul a stat un pic acasă și s-a gândit: bă, poate astăzi o să merg la școală și n-o să mai bat joc de colegul ăla de care îmi bat joc în mod normal, sau n-o să mai… I don’t know. Pentru mine e suficient, știi?

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Că n-o să… n-o să schimbe niciodată lumea. Ba, cel mai probabil, foarte mulți s-au înrăit și mai tare după ce au auzit lucrurile alea, dar dacă unu, unu sau doi, maxim, au înțeles măcar un pic din…

Dr. Mihail: Care a fost reacția din public? Adică ce ai văzut în public când vorbeai, că te uitai la oameni?

COJO: Nu m-am așteptat, dar a fost foarte, foarte… a fost mult peste cât mă așteptam, pentru că am… am mers, am mers pregătit cu gândul că o să fie rău. Adică știam unde mă duc. Aplică să, gen, să nu știu, să le strici vibe-ul prin… Nu, voiam să le stric vibe-ul.

Dr. Mihail: Ok.

COJO: Am vrut să le stric vibe-ul. Am vrut să le… nu știu, să vină unchiul ăla, unchiul ăla care vine și dă o palmă după ce și spui „băi, ia ascultă, mă, un pic”. Nu, pentru că mi se pare că e foarte… De asta e foarte ușor să pici în inerția de a judeca niște copii care, „da, mă, noua generație care nu înțelege și nu știu ce”, dar nu știi să vorbești cu ei. De fapt, încearcă să înveți să ajungi să poți să vorbești cu ei, să le pui degetul pe rănile pe care le au și nu le scot la suprafață pentru că nimeni nu îi învață cum să le scoată la suprafață, că abia în momentul în care reușești să te identifici cu omul ăla care este în aceeași suferință, are aceleași probleme și așa mai departe, de-abia atunci poți să… să-l reușești să… să faci să întoarcă urechile către tine, știi? Și mai ales în momentul în care, știi, vii într-un mediu în care ești obișnuit, da, „am venit aici să ne distrăm”, pentru că asta, am văzut foarte multe reacții de genul ăsta și m-am bucurat foarte tare, „mă, păi am venit aice să ne distrăm. Lasă-ne cu mesajele tale”, știi? Nu știu de ce am făcut accent în moldovean.

Dr. Mihail: Așa mai fi nici eu. Nu.

COJO: Da. Ă, gen, știi, adică e fix acolo, ăla-i momentul în care ar trebui oamenii să… știi, îți iei o palmă, îți ieși din ritmul în care erai obișnuit să fii și doar așa creând o mini… poți să-i zici o mini traumă.

Dr. Mihail: Da.

COJO: O mini traumă, când la… vine la unul la festival și începe să vorbească despre cum sunt omorâte femeile pe stradă. S-ar putea să îți aduci aminte de chestia aia. Dacă vin și-ți spun, într-un mediu în care ești mega confortabil și te aștepți să ți se vorbească de… e… fix chestia asta, mi se pare că e… e paradoxul social awareness-ului, în care vorbești despre niște chestii importante ca să schimbăm lumea și să salvăm lumea cu niște oameni pe care… care deja le știu, știi?

Dr. Mihail: Hm.

COJO: E… e… e un pic ciudat și eu încerc să-mi dau seama cum pot să ies din bula oamenilor care deja știu chestiile, ok, și să încerc să ajung la oamenii care nu au avut acces la o educație cum ar trebui acasă, care au trăit într-un mediu defavorizat, care au trăit într-un mediu violent și așa mai departe, și să poți să știi, gen, dacă nu au fost acolo părinții, că nu am avut norocul de ei, sau n-au fost acolo posibilitățile materiale și așa mai departe. Uite, băiatul ăsta, am măcar, Doamne ajută, dacă am un telefon să mă uit pe TikTok și îl văd pe un băiat care spune despre niște… chiar vorbeam aseară fix de subiectul ăsta, știi? De… mă rog, asta ca o mică paranteză. În momentul de față ciobanii de la stâne au acces la internet. Da, să zicem foarte mulți dintre ei se uită pe TikTok, văd că nu mai e bine să tai coada la câine ca să fie rău.

Poate unii dintre ei n-o să mai facă asta, știi? Genul ăsta de… Da, I don’t know. Nu știu, dar cred, cred că e vorba foarte mult de cum, cum, cum poți să găsești niște canale de comunicare eficiente care să nu te entităluiască pe tine că, uite, vorbești acum despre niște chestii, cum spunea, unor oameni care deja le știu, și cum poți să ajungi la oamenii care nu au avut posibilitatea să audă lucrurile astea, pentru că s-ar putea fix oamenii ăia să… trezind ceva în ei, să-și dea seama că, bă, toți oamenii sunt buni la bază.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Știi? Și ar trebui să, na, să ajungi cumva la ei, să-și aducă aminte că-s buni.

Dr. Mihail: Crezi că e obligația oricărui artist să fie responsabil, să dea un exemplu, să… adică, sau nu obligație, dar ți-ar plăcea ca mai mulți artiști să ia acest trend și cum să facă asta?

COJO: Mi-ar… mi-ar plăcea ca mai mulți să vorbească despre chestia asta, dar mi se pare că dacă nu vine din tine, n-ai cum să faci.

Dr. Mihail: Aha, ok.

COJO: Dacă nu vin la… la… la mine, vine, vine ca o nevoie a faptului că la… la un moment dat îmi doresc să am copii și îi doresc ca copiii mei să aibă măcar doi prieteni ok în tot mediul ăla, știi?

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Îmi doresc ca copilul meu sau copiii mei sau whatever să aibă măcar doi prieteni care știu că Andrew Tate e câh, știi? Să zicem. Deci cred că dacă nu ai chestia asta, care nu știu de unde vine, vine din empatie, vine din nevoia de… nu știu de unde vine, dar știu că la… la mine e efectiv e o… e o… e o nevoie foarte mare. Nu știu, încă vorbesc la terapie despre asta. Se leagă niște chestii în mine, dar din nou funcționează ca… au nevoi.

Dr. Mihail: Știi ce mă întreb așa, ascultându-te? Că îmi dau seama că tu ai un mesaj educativ pentru copii, să zicem, da, pentru tine, pentru Gen Z, dar mă întreb în ce măsură mesajul e mai percutant pentru ei sau mai percutat pentru părinții lor, știi? Adică mie mi-ar plăcea ca nu numai și copiii să te asculte, dar și părinții lor să te asculte. Adică un părinte care vede cum te adresezi lor poate înțelege și el mai bine cum ar trebui să se adreseze copiii lui, pentru că exact ca în versurile alea. Nu e ca și cum… nu e că n-a… n-a… n-a putut, n-a știut, și asta, asta e problema, că nu știi cum să vorbești cu copiii tăi și poate în felul ăsta învață cu nimeni. Nu, literal, nu te învață nimeni, știi?

COJO: Și din… și eu, de… de multe ori mă trezesc în… într-un sentiment de sindromul impostorului, că vin eu și vorbesc despre chestii și îmi dau cu părerea despre whatever și așa mai departe, și încerc mereu s-o mențin în curtea mea, despre cum simt eu niște chestii și să le spun în așa fel încât să nu afecteze mai mult decât, nu știu, într-un sens, Doamne ajută, pozitiv, dar în așa fel încât cum îmi doresc eu să vorbească cineva cu mine, cum mi-aș fi dorit să vorbească cineva cu mine când aveam opt ani, poate să ajung să înțeleg cum vine băiatul ăsta să ne vorbească și cum pune problema în așa fel încât să nu… să nu mai vorbesc copilului meu de sus, să zicem, știi?

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Să nu-i mai vorbesc copilului meu de parcă el nu știe.

Dr. Mihail: Aha.

COJO: Să vorbesc cu copilul meu de parcă, bă, am niște nevoi, am niște neajunsuri, am niște whatever și eu ca tine și tu ca mine, nu știu, nu știu. E foarte complicat, dar mi se pare că… Nu știu, trebuie să încerci să faci ce poți.

Dr. Mihail: Da, corect. Da, trebuie să ai de unde să începi. La Summer Well o să ai un alt public, ai un mesaj pregătit și pentru acel public. Dă-ne, dă-ne un reveal aici.

COJO: Nu, nu, nu, nu, nu, n-o să fac niciun reveal, dar o să merg la Summer Well.

Dr. Mihail: Faptul că nu ne dai un reveal e un reveal în sine.

COJO: O, o, ok.

Dr. Mihail: Da, dar apropo de asta, spuneai de tine de opt ani, dacă ar fi să te întorci… ăsta e un… ăsta e un exercițiu terapeutic șmecher. Dacă ar fi să te întorci în timp la Andrei de opt ani, ce i-ai… ce i-ai spune, așa, în câteva cuvinte, în câteva mesaje cheie, despre ce va urma și ce să facă?

COJO: Majoritatea adulților sunt mai proști decât tine.

Dr. Mihail: Aha. Da.

COJO: Și tu încă nu știi asta. O să afli și o să te uiți la ei și o să fie gen… au literalmente. Mă rog, e proost un cuvânt foarte puternic. Nu e… las-o așa. Adică fix, fix așa e. Și problema este că, tocmai, că problema nu este că ăia sunt mai proști decât tine. Problema e că tu îi crezi mai deștepți și îi urmezi.

Dr. Mihail: Exact. Exact.

COJO: Și… și ce stă la baza acestui lucru? Frica, bro. Frica. Deci un copil în România se naște în frică, trăiește în frică, crește în frică, ajunge la maturitate în frică și nu știe de ce are anxietate și de ce are atacuri de panică.

Dr. Mihail: De ce?

COJO: Eu… eu am… eu am chestia asta, dacă ești atent, în… la nivelul de decibeli dintr-un metrou românesc și dintr-un metrou dintr-o țară care nu a trecut prin comunism, la… la noi se… se vorbește în șoaptă, știi? În alte țări care nu au trecut prin comunism, care nu au trecut prin tot ce se întâmplă la noi, ce ziceam, cu frică, frică, frică și așa mai departe, se vorbește mai tare.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: E un aspect interesant, știi?

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Nu m-am g… nivelul de deschidere, nivelul de confort, nivelul de… al oamenilor, relaxarea în public, mai ales că e… judecând după cât de relaxat vezi o masă de oameni, poți să-ți dai seama că, când sunt ei acasă, sunt mult mai relaxați. Prin urmare, e… e un aspect interesant, știi? Adică un mic aspect care te face să înțelegi de fapt cât de… cât de multă frică avem în noi. Frică de a vorbi, de a ne exprima, de a… de a orice, to… pentru că, nu știu, de mic înveți că ar trebui să taci, ar trebui să nu spui ce gândești, ar trebui să… e rușine să faci aia, o să râzi lumea, și asta e vorba de când aveam… Nu mai… Nu-mi face aia, că o să râzi lumea, tataie.

Dr. Mihail: Așa, așa a fost copilăria ta.

COJO: Ăă, e o amintire foarte interesantă pe care am… pe care pot s-o asociez cu chestia asta. Eram la un moment dat la o discuție la… Am mai povestit chestia asta la un… Nu mai știu, eram la o cină în familie și din discuții, nu știu ce, la un moment dat mă bag eu în discuție, la șase ani. La șase ani. La șase ani, și bunică-meu îmi spune… șase ani. Șapte ani, ceva pe acolo. Și bunică-meu îmi spune ceva de genul: „Taci tu, să taci, că tu ești mic.” Moment în care tata spune: „Nu, lasă-l să spună ce are de spus.” Pe lângă multe alte chestii care t… nu este acest simbol al educației tata, dar este în foarte multe privințe, și chestia asta a rămas cu mine vizavi de sentimentul de, cum să spun, mi-a dat un 10% în plus curaj în momentul în care s-a întâmplat chestia asta, știi?

Și încă țin minte, țin minte momentul exact, cum îl vizualizez. A fost foarte… E un core memory faptul că vine cineva mai în vârstă și spune „tu să taci, că ești mic” și vine cineva și spune „ba nu, el are voie să vorbească”. A rămas cu mine în continuare și probabil și ăsta e un motiv pentru care fac chestiile pe care le fac acum. Știi? Nu știu.

Dr. Mihail: Descrie-mi, te rog, lupta asta între acest… Pentru că cred că fiecare are în noi acest interior. „Taci, că tu ești mic.”

COJO: Tch. Da.

Dr. Mihail: A, ok. Dacă vrei, îi taci e… Asta are alte valențe. Dar da. Ok. E, nu se vede pe cameră, dar e acest tatuaj.

COJO: Da.

Dr. Mihail: Cu „taci, taci, taci, taci, taci”. Ok. Ok. Lupta asta între „taci”, „ești mic”, „ești un impostor”, dar și în special la cineva, că e… cred că devine ușor să cânți și să performezi când deja îți știi, când valoarea ta a fost confirmată, când ai fost validat, când vii pe scenă și ai adevăratul art… act artistic în care tu îți ai mesajul ăla de transmis, dar vreau să ne întoarcem un pic la acel moment în care tu ești mic, da, și trebuie să taci și e ridicol ce faci și ești un impostor, dar tu vrei să rupi gheața și să ieși la suprafață și să vorbești, cum, ce te-a… ce te-a împins mai departe? E ceva ce ai făcut? E un secret? E, sau e ceva născut?

COJO: Care aici au contribuit foarte mulți, și… și ai mei, care, din nou, cu cutume și probleme generale pe care majoritatea dintre noi le-au trăit sau nu le-au trăit, din orice părinte care s-a chinuit din răsputeri să-și… care crească copilul, părinte care a trăit în comunism, din nou, ăă, a… au contribuit foarte mult prin faptul că mi-au dat în permanență foarte mare încredere în mine.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Adică da, făcea tata și greșeli în materie de… că avea și el problemele lui, era și el om și acum mă chinui să accept și să înțeleg tot ce s-a întâmplat din copilăria mea și așa mai departe, dar în egală măsură văd și momentele în care venea, venea și-mi spunea că ești cel mai bun, ești cel mai tare. Nimeni nu are voie să spună că ești cutare. Care lucru, care a… a contribuit și la narcisismul meu pe care ulterior l-am dezvoltat și cu care în… până am realizat că e acolo și cum pot să fac să lucrez cu el și așa mai departe, dar a fost un mecanism. Acest… aceste tendințe narcistice pe care… pe care mi-am lăsat multe ori că le am. A fost un mecanism care m-a ajutat să-mi dea o… o încredere în mine pe parcursul vieții și mai ales în dezvoltarea mea ca copil.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Știi? A fost un… Deci cred că de asta vin asupra ideii că cred că majoritar a contribuit modul în care mi-au dat ai mei încredere în mine cât eram mic. Știi?

Dr. Mihail: E… a fost un… sau e un erou taică pentru tine în…

COJO: Este un erou construit din lumini și umbre, ca orice erou, până la urmă.

Dr. Mihail: Da, da, da, da, da. Clar. Dar da, e… e… Și mă gândesc la părinții noștri și la ai mei, inclusiv, știi, când le spui că mergi la terapie și sunt… banc… Nu mai țin… tot încercam să-mi aduc aminte un banc, dar morala bancului era că „băi, am luat… am avut toată viața două joburi ca să câștig bani, să-i fac o viață bună lui ăsta, iar el acuma merge la terapie că am fost absent din viața lui, că am avut două joburi ca să aibă o viață bună”, știi?

COJO: Adică da, da, da. Cumva, cred că dacă te gândești la asta între împăcarea cu părinții și cu trecutul, vine din fix faptul că n-au știut… masa… masă în familie.

Dr. Mihail: Da. Da.

COJO: Și nu poți să-i judeci și nu poți să… Cred că prima tendință în momentul în care îți dai seama de lucrurile astea este să te duci și să-l înveți tu și pentru… Am avut asta, știi? Vine, iese din tine, te duci să m… „Uite ce ai făcut de fapt, care cutare, și da, de ce mi-ai făcut asta și nu știu ce”, dar după îți dai seama că unu la mână n-o să-l schimbi, doi la mână n-o să stai tu acuma să faci educație terapeutică cu niște părinți care deja au… și au trăit traiul și au mâncat… mai au înțeles viața și au dezvoltat mecanismele și l-au reinterpretat și le-au cutare. Nu mai ai cum să schimbi chestia aia. Prin urmare, n-ai cum să-i dai în cap lui taică că a făcut greșele pe care le-ai făcut, dar nu ar trebui nici să spui „da, mă, e ok că s-a întâmplat chestia asta”. Adică cred că e un proces în care ar trebui să conștientizezi lucrurile rele care s-au întâmplat, dar să nu-i judeci pentru faptul că au făcut tot ce au putut, știi?

Dr. Mihail: Da. Corect.

COJO: Să le conștientizezi pentru a nu le repeta tu.

Dr. Mihail: Ei, da, da. E… Ai o relație ok cu ai tăi? Adică e… ești bine cu ei?

COJO: Da, da, da. Așa, dar suntem bine, suntem bine, suntem bine.

Dr. Mihail: Da, știi, legat de toate, știi, eu, de exemplu, ce am învățat până acum este să nu fiu, să nu fiu extrem de… să nu fiu sigur pe tot ce știu sau pe ce știm acum, inclusiv în materie de terapie, și lucrurile încep să se… să se schimbe și, cum să zic, apar noi date. Avem un podcast cu profesorul Andrei Miu. E șmecher să te uiți la el, foarte mișto. E despre traume.

COJO: Ok.

Dr. Mihail: În care omul e profesor de neuroștiințe și publică și scrie. E scientist, e om de știință.

COJO: Ok.

Dr. Mihail: Și care ne-a explicat în podcast că trauma nu e chiar tot ce spunem noi în ziua de astăzi despre traumă. Traumă înseamnă abuz sexual, înseamnă abuz fizic, înseamnă accident grav de mașină, înseamnă o întâmplare în care era să mori. Aia este clinic traumă.

COJO: Da.

Dr. Mihail: În rest, faptul că a țipat aicât o la tine sau că ți-a zis că ești mic și prost și așa, aia nu e neapărat traumă, știi? Și dacă te duci la terapie și terapeutul te întreabă: „Ei, dar cum a fost copilăria ta, dar ce traume ai avut?” El poate să-ți inducă, un terapeut care nu știe știință, el poate să-ți inducă faptul că tu de fapt ai avut o traumă, că tu n-ai avut o traumă. Știi?

COJO: Din nou, I’m not a specialist, dar cred că chestia asta poate funcționa și la nivel de… Știi, din nou, eu spun din experiența personală.

Dr. Mihail: Da. Da.

COJO: Nivelul zero pe care tu îl cunoști de pericol îți stabilește un standard de ce e mai jos decât asta e rău, ce e mai sus decât asta e bine. Da, prin urmare, un copil care, să zicem că a avut niște posibilități materiale, n-a fost niciodată expus pericolelor, să crească pe stradă printre droguri, să cutare, să nu știu ce, să nu știu cum. Pentru el, nivelul de ce creierul lui probabil poate asimila ca fiind o traumă, cred că e mult mai sensibil decât al unui copil care a trecut prin chestiile enumerate. Mai, nu știu, eu, eu așa o simt cumva, știi, pentru că din nou eu am avut foarte multă… chestia… foarte multă vreme chestia asta în care, gen, mă, mă judecam foarte tare că eu am crescut într-o familie iubitoare. Eu n-am crescut printre divorțuri, scandaluri, mama, tata să o înșele pe mama etc. etc. Nu, am avut norocul ăsta, știi? Prin urmare, am început să dezvolt alte probleme, alte neajunsuri, alte lucruri de genul ăsta.

Dr. Mihail: Da, da, da. Ok.

COJO: pe care le era similar ca fiind grele. Nu, adică sensibilitățile mele mereu au fost mult mai, mult mai sensibile, ca să spun așa, decât ale unui băiat care vine și spune că „eu am crescut printre pistoale” și I don’t know, știi ce, gen, ceea ce…

Dr. Mihail: Da. Da.

COJO: Adică mie mi se ajunge să mi se pară un subiect uneori și de râs, pentru că vin și băieții ceilalți, care vin și ei, n-au crescut printre pistoale, dar auzit la băiatul ăsta și zic și ei că au crescut prin… în fine, da, știi? Dar da, cred că, cred că contează foarte mult nivelul tău zero de safety, știi?

Dr. Mihail: Apropo de, de, să zic, identitatea de artist și Andrei cel de acasă, care rămâne singur, e o, e o mare diferență de între ei și… cât e, care e diferența între COJO și Andrei? E vreo diferență?

COJO: E foarte tare, că abia recent am început să încerc să, să le dau, să le pun niște boundaries, ca să spun așa. Mi se pare foarte, oricum, așa, mi se pare foarte petty cumva să vorbesc despre dualitatea, deși da, ea există, dar mi se pare mie petty, dar mi-am dat seama că eu, neimpunând niște limite între cine sunt eu când sunt pe scenă și cine sunt eu când sunt acasă, pe parcurs au început să apară niște intruzivități de care nu-mi dădeam seama și ulterior a trebuit să le conștientizez, și anume, recent am început să, ca să fac această diferențiere, printr-un exemplu concret. Recent chiar am început să fac această treabă în care, cu scuzele de rigoare, încerc să nu fiu genul ăla de artist de „ia uite, mă, și pe ăsta nu mai stă la poză”.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Mi-am dat seama că sănătos pentru mine este, dacă nu sunt după un concert, dacă vii la mine pe stradă random sau nu știu ce, cu cea mai mare bunătate și bun-simț o să te rog să mă scuzi că sunt în timpul meu liber și aș prefera să nu facem poză, dacă ești ok și tu cu treaba asta. Foarte rar se întâmplă să

Dr. Mihail: Da, mă, bine.

COJO: În general, oameni foarte ok și ăsta e unul din chestiile pe care am început să le fac ca să fiu eu ok cu mine și să diferențiez când sunt la muncă de când sunt în timpul meu liber, știi?

Dr. Mihail: Hm.

COJO: În afară de asta, nu-mi dau seama. E o diferență. E o diferență acolo, dar eu cred că e o diferență fix vizavi de Andrei de acasă, preferă să nu mai caute atenție, în timp ce COJO e normal că caută atenție, știi?

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Dar mi-am dat seama că în ăștia ultimii patru, cinci ani s-au schimbat foarte multe, că din nou se amestecau foarte mult înainte, știi? La, la un moment dat au început să se diferențieze și de la sine, și anume faptul că nu mai, nu mă mai hrănesc fix cu chestia asta de atenția oamenilor din mediile sociale egală cu atenția oamenilor atunci când sunt pe scenă. E un lucru foarte sănătos pentru mine.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Dar nu știu să-ți dau acum exemple de mai departe de ce ți-am spus, asta cu pozele, să zicem, știi?

Dr. Mihail: Da. Oricum, eu văd un… adică, vorbind cu tine, văd o asemănare foarte mare între felul în care cânți, tonalitatea cu care cânți, și chiar sunt curios dacă ăsta e un stil anume sau ce, dacă are vreo denumire, și felul în care vorbești. Adică tu vorbești, încerci să vorbești încet, dar după aia începi să vorbești așa și, uite, că așa revii înapoi și îmi dai o concluzie, și da, adică, scuză-mă că te-am invitat, dar pare foarte tare. Și noi, noi abia acum ne-am cunoscut și deja a observat asta.

COJO: Da. Uau! Mi se pare foarte tare.

Dr. Mihail: Da.

COJO: Mi-a mai zis cineva la un moment dat chestia asta, random, și m-a, m-a dezarmat. Eram ce, că la modul de a cânta cred că se apropie foarte mult de spoken word, de acted poetry, pentru că mie îmi place foarte mult zona asta, știi? Dar da, e, e o intersecție foarte interesantă, pentru că care a apărut în maniera de a livra versurile în momentul în care mi-am dat seama de o chestie foarte drăguță și amuzantă și penală. Dacă te uiți cu foarte mare atenție, în general, la clipurile de trap, de rap, de băieți care și-o dau așa pe versuri și tata, sau chiar și rocker, sau chiar și cum vrei tu să le spui, au o energie în studio.

Dr. Mihail: Da.

COJO: Și când i-ai pus în fața camerei, în videoclipuri, pe track, auzi „ta”. Iar în fața camerei sunt „ta”.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Nu, nu, nu, nu se pupă, știi?

Dr. Mihail: Da.

COJO: Prin urmare, ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că, bro, dacă spun o chestie și încerc s-o punctez pe un vers, ar trebui, unu la mână, să aibă legătură cu fața pe care o am atunci când livrez versul. Adică ar trebui să-mi accesez starea respectivă. Și în egală măsură, dacă pun accentul pe un cuvânt, ar trebui să, să simt cuvântul ăla ca într-o discuție normală. Și am ajuns la o manieră probabil actoricească de a, de a livra mesajele, ca să spun așa. Adică în momentul în care ai un, un target, un goal, ce vreau să punctez, să menționez, să, să amplific, să whatever prin versul ăsta, prin cuvântul ăsta, îți vine să spui într-un fel. Adică eu dacă spun ceva scandalos acum, s-ar putea să ridic tonul, sau devine, dacă e persiflant, o să-l las mai jos și o să aibă același efect, dar în fine, diferă.

Dar cumva e ce spui în minte, cred că așa ar trebui să sune cuvântul ăla. Ce, ce îți pui în minte să transmiți, așa ar trebui să sune cuvântul ăla. Mor pe flow-urile liniare, indiferent cânți pop, rap, trap, whatever, mor pe flow-urile liniare. Mi se pare că n-au viață și nu, nu judec, că și aia e, e un stil, e o zonă, e o formă, dar eu, eu nu pot.

Dr. Mihail: Da. Și cred că asta o să te ajute în timp, pentru că dacă ți-ai găsit o voce care e de fapt vocea ta autentică și e vocea cu care tu vorbești, consumi mult, mult prea puțină energie jucând rolul acela de, nu știu, băiat rău sau whatever.

COJO: Da, da, da. Băieți răi. E mai… E mai cool să fii băiat sensibil azi? E… nu e o… Eu mi se pare că e o bulă utopică în care ne-am construit noi această comunitate progres semi-progresisto-incluzivă. Accept. Dar cred că în continuare trăim într-o bulă în care avem impresia că băieții sensibili și oamenii ok au ajuns să… Da, cred că sunt din ce în ce mai mulți, dar nu reprezintă o majoritate și nu e mai cool să fii sensibil acuma în continuare. Mi se pare că majoritar sunt aceleași arhetipuri cum erau și înainte, știi?

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Dar cred că sunt într-o creștere ideile despre faptul că nu mai e cool să fii fuckboy, nu mai e cool să fii degradant, nu mai e cool să fii don’t know whatever, dar tot acolo sunt majoritar. Nu cred că se schimbă așa ușor. Adică, mi se pare că e o chestie, gen, sunt atâtea în perioada modernă, mă gândeam să zic atâtea sute de ani, dar cred că sunt deja spre sute de ani de băieți răi în fața camerei. În fața camerei mai recent, hai să zicem, în fața publicului. În fața publicului, știi? Băieții răi în fața publicului care au dictat sistemul patriarhal și așa mai departe, știi? Adică sistemul patriarhal nu se bazează pe băieți sensibili, se bazează pe băieți răi care au dat cu pul și au făcut și au dres.

Dr. Mihail: Da, corect. E greu. Și pare că ne întoarcem acolo ușor.

COJO: Da, e ciudat și cred că e… adică e un ciclu pe care îl gândeam și l-am citit despre el, dar mă gândeam, hai, mă, că poate să schimbă.

Dr. Mihail: Da. Ce citești, apropo de asta?

COJO: Nu am mai citit foarte mult de foarte multă vreme. Cred că am fost acuma într-o perioadă de prelucrare. Adică eu am perioadă de asimilare și după, o perioadă de prelucrare.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Și da, variabile de genul timp, chef, stare, dar am fost într-o perioadă de prelucrare. Patru ani de zile am fost într-o perioadă de asimilare și acuma cred că trebuie să stau să prelucrez un pic și să nu mai…

Dr. Mihail: Dar așa, și ai asimilat atunci?

COJO: Da, da, da. Dar mai citesc din când în când, mai ascult podcasturi. Mai ascult și de la tine. Mai ascult podcasturi.

Dr. Mihail: Serios?

COJO: Da.

Dr. Mihail: Ce ai ascultat?

COJO: Deci am ascultat, nu am ascultat podcastul întreg, dar urmează să ascult, pentru că mi se pare foarte, foarte interesant și important și nu mai… nu știam că există, gen, un subiect dezbătut la modul ăsta, pentru că vreau să-l notez aici, că vreau să ghice, ghicesc podcast, așa, zi. Nu, dar nu cred că ai de unde să știi sub nicio formă. Podcastul despre endometrioză. Șmecher, foarte, abia aștept să ascult, pentru că mi se pare că e un subiect atât de, atât de, atât de… Doamne, atât de precar în România încât sper să aflu ceva despre ce se întâmplă acolo, pentru că mă interesează vizavi de oameni din viața mea, mă interesează vizavi de gagica mea și așa mai departe.

Dr. Mihail: Ăsta-i și mesajul din podcast. Dacă ai o soră, o prietenă, o mamă care are dureri, spune-i că e posibil să fie asta. Trebuie să caute. Bun. Pe lângă endometrioză, la ce păcatul te mai uiți?

COJO: Chiar aseară vorbeam cu un amic despre faptul că prima dată, dar din nou, ți-am zis, am văzut tot felul de bucățele de astea care funcționează foarte bine, pe care le pui pe social media. Și prima oară când mi-ai atras atenția, așa am spus: „Holy fucking shit, vreau să aflu mai multe despre tine.” Clipul ăla cu tine în care vorbești despre când tragi apa la toaletă și sare micro-căcat peste tot, bro. M-a bântuit. M-a bântuit.

Dr. Mihail: Dar recunoaște că de atunci ai început să închizi capacul când tragea.

COJO: Da. O perioadă. Și după, mi-am dat seama și mai ales eu am capacul de piatră la WC-ul și este spart pe jumătate. Deci încă n-am ajuns să-mi iau, dar trebuie să mă duc să-mi iau, pentru că eu mai am un capac de ăla de vizită la… Am WC-ul cu buton în perete și am un capac de vizită de la… așa, știi? Și scot capacul ăla, îl pun jumătate ca să completeze și eventual ies, trag apa și ies din cameră, știi, din baie. Da, bro, m-a bântuit. Jur, m-a bântuit. Eram no, no. Da. Și cam așa. Dar foarte, foarte, foarte nice, și mi se pare că sunt foarte multe chestii. Ah, și vizavi de aia cu telefonul pe care îl pui, care toată lumea spune că îți radiază coaiele.

Dr. Mihail: Pot să vorbesc: îți radiază coaiele telefonul, când de fapt este despre căldura pe care o emite și n-ar trebui să-l ții lângă coaie. E posibil să se radieze. Nu știi încă dacă radiază sau nu. Adică, gen, we don’t know yet. Se pare că nu neapărat, dar se pare că radiază și sunt, există, apropo de asta, există, gen, semnale de alarmă că s-ar putea să-ți radieze capul dacă stai prea mult cu telefonul la ureche. Dar ce se întâmplă în mare, ce știm deja, e că îți încălzește, da, buzunarul și scrotul.

COJO: Ok. Mi se pare foarte tare că nu știu dacă conștientizezi treaba asta, dar fix ce vorbeam mai devreme, că eu cu… că explic chestii în versuri și tu faci asta prin ceea ce faci.

Dr. Mihail: Da, da, într-un fel.

COJO: Adică fix maniera asta de hiper-explicativă, așa, pe înțelesul oricui, o regăsesc și în chestiile pe care le faci tu, și asta mi se pare foarte tare. Ce tare, câte asemănări. Da, avem și tricouri albe. Ar trebui să… ar fi trebuit să scriu așa „My King” și „My Queen”. Știi?

Dr. Mihail: Dar zi-mi, ce muzică asculți? Sunt curios. Și cine te inspiră, dacă ai vreun idol sau unul care, mamă, ăla e efectiv acolo în suflet.

COJO: Rodriguez, who the fuck is? E un… E în continuare este… E preferatul meu și Rodriguez. Rodriguez, Sixto Rodriguez, este un băiat care a… cu câțiva ani, de fapt nu cu mai mulți ani înainte să moară, a devenit cunoscut. Eu… Are o poveste foarte interesantă. Eu îl ascultam de foarte mult timp. În cele din urmă am aflat și de povestea lui, și e un documentar care se numește Finding Sugar Man.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Și este vorba de acest băiat care, prin foarte multe mituri urbane, nu se știe cum, a ajuns un vinil de al lui fix în Africa de Sud, în perioada Apartheid-ului. Și băiatul ăsta, care a avut șase copii ale albumului vândute în America în 1971 și 1972, a ajuns mai cunoscut decât, fucking, I don’t know, Rolling Stones, Elvis Presley și așa mai departe, în Africa de Sud, și el nici măcar nu știa. Este ceva extraordinar. Este minunat și este un băiat care efectiv, după ce l-au descoperit, că este un tre în care caută, gen, casele de discuri făceau bani pe spatele lui, el nu știa, el în continuare repara acoperișuri în Detroit.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Și în cele din urmă l-au găsit, a devenit vedetă, dar literalmente toți banii pe care i-a făcut și-a donat pentru cauze și și-a ajutat familia și a luat o căsuță și de fapt nu a murit în casa în care trăia în continuare și, gen, n-a vrut să se bucure de nici un pic din faima aia, pentru că literal nu era pentru el. E, așa… un… e, Doamne, este superb. Este superb. Rodriguez și muzica pe care o cântă. Fiecare vers sună fix, fiecare bucățică pe care ți-am povestit-o așa, parțial, despre el. E foarte tare.

Dr. Mihail: Da. Tare. Mi-am notat. O caut. Povesteai într-un alt podcast că tu nu vrei să, adică nu vrei să depinzi doar de banii pe care îi câștigi din muzică și vrei să continui să faci regie.

COJO: Da.

Dr. Mihail: Foarte tare. Și sunt anumite clipuri pe care le-ai… sunt regizate, gândite și regizate de tine.

COJO: Corect. Din, din astea noi nu… Pe asta, adică, mă rog, sunt făcute, am stat și am făcut brainstorming pe anumite idei și așa mai departe împreună cu ironic, cu prietenul meu care a și produs albumul și a și gândit clipurile albumului și așa mai departe. Nu pe toate. Majoritatea, unul e făcut și de Andrei Brovcenko.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Dar da, pot să zic că am contribuit și eu la astea. Înainte făceam și treaba asta, dar acuma m-am lăsat 100% să fiu eu, să curgă versurile, ca să nu… știi, că mi se pare că e și chestia asta, în momentul în care alterezi foarte mult, de „stai, că vreau și eu să fac un clip, stai să mai facă și ăsta un clip, stai să facă și nu știu cine un clip, stai să nu știu ce”, se pierde foarte mult din substanța care încheagă un material complet, știi? Și mi se pare, și atunci rămâi într-o echipă cumva de oameni care au…

Dr. Mihail: Da, da, da, da, da, da.

COJO: Știi, adică n-am, n-am vrut să mă bag peste treaba lui, cum nici el nu s-a băgat peste treaba mea, știi, le-am făcut așa împreună, acolo unde ne ajutam cu câte ceva, ne-am ajutat, dar n-am contribuit atât de mult pe partea vizuală.

Dr. Mihail: Dar crezi că o să ai timp, adică o să, o să ai timp să faci și regie și să faci și muzică la potențial maxim? Dar nu trebuie la potențial maxim.

COJO: Ah, ok. Păi, o să fac muzică cât mă simt confortabil să fac muzică și o să fac regie cât am nevoie să fac bani.

Dr. Mihail: Da. Ok. Ok. Ai vorbit, și asta mi se pare foarte șmecher, că ai vorbit foarte deschis despre droguri și ai povestit despre asta, și ăsta din nou mi se pare o asumare foarte tare. E o asumare de care avem nevoie din partea mai multor oameni, ca să vedem exemple și ca să învățăm de acolo. Și dacă vrei să rămânem un pic în zona asta și să, adică, te-aș întreba cum arăta viața ta în perioada respectivă și că în ce… cât de problematic era consumul tău de droguri sau nu era?

COJO: Măi, am mai spus chestia asta. Eu am fost cumva și unul din cazurile fericite în care, da, am avut o dependență, dar nu s-a soldat cu nevoia de reabilitare. Adică n-am fost nici… nu cred că am fost pe droguri atât de nasoale care să ceară chestia asta, dar nu știu cum să zic cum arăta. Eram un adolescent care mergea la petreceri și încerca chestii, cum literalmente se întâmplă cu Newsflash. Copiii voștri? Da, da, cu absolut toți. De la vârste foarte fragede. Adică literalmente în momentul de față aud de copii care încep să fumeze cioată de la 12 ani.

Dr. Mihail: Ce-i aia cioată? E un cui sau ce?

COJO: Cioată.

Dr. Mihail: Cui e?

COJO: Weed. Adică drogurile sunt acolo, dar noi ne ferim să ne ascundem după deget și spunem că nu sunt acolo.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Facem PR-ul unui festival și spunem că avem zero toleranță pentru droguri. La festivalul nostru nu se droghează tinerii, dar în drum spre festival, de la cazare, își rup capul. Știi? E… mi se pare foarte periculos și da, am simțit nevoia să fac această precizare. Mi se pare foarte, foarte periculos să te iei de mână cu poliția și cu statul și să spui „problema nu există. La noi cel puțin nu există”.

Dr. Mihail: Dar de ce fac asta? Adică știu despre ce vorbești.

COJO: Despre cine vorbești?

Dr. Mihail: Și adică dar de ce ar face asta?

COJO: Fac chestia asta pentru că trebuie să vină în continuare oamenii, să aibă încredere părinții, să-și trimită copiii acolo.

Dr. Mihail: Nu, deci crezi că dacă ar vorbi corect despre droguri, le-ar fi frică?

COJO: Normal că nu mai vând, că nu mai vin copiii la festival. Nu, tu trebuie să-i asiguri pe părinți că minciuna stă în picioare, ca să nu trebuiască, că nu faci tu acte de caritate și mesaje sociale. Tu trebuie să-ți ții în pic, să nu ne căcăm pe noi. Trebuie să ții în picioare brandul și așa mai departe. Dar ai putea să nu faci asta. Ai putea să faci orice faci, dar să nu faci asta. Să nu spui ca… adică să nu te folosești de marketingul din spatele ideii că problema nu există. That’s fucking bad, bro.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Adică, pot să te judec, nu pot să nu te judec, dacă ok, îți întreții ce vrei tu să întreții acolo, trebuie să faci și tu un ban cinstit, sau în fine, așa. Dar măcar nu faci asta, măcar nu mânca rahat că nu există problema când problema există și este foarte gravă în momentul de…

Dr. Mihail: Dar te-a certat cineva de la festival pentru mesajul despre droguri pe care l-ai avut?

COJO: Cred că dacă nu se mediatiza atât de tare, ar fi fost repercusiuni mai mari, să zicem.

Dr. Mihail: Aha.

COJO: mai mare, că existat treper nu materie de publicul care s-a împărțit și așa mai departe. Dar bineînțeles că e fix pe paradoxul: dacă înjuri, dacă-l înjuri pe YouTube, pe platforma YouTube, și faci bani pe YouTube, o să spună mulțumesc. Da, știți exact, îl faci viral.

Dr. Mihail: Da. Ok, corect.

COJO: Și după care YouTube o să vină și o să spună: „Ia uitați acest băiat superb care vine și spune despre lucruri bune pe platforma YouTube.”

Dr. Mihail: Ok. Înjurând YouTube.

COJO: Exact. Mulțumim. Holy fuck! Din partea echipei YouTube. Capitalismul e atât de pervers.

Dr. Mihail: Da, da, da.

COJO: Și Cătălin Moise vorbea, m-am bucurat atât de tare să văd problema asta dezbătută acum nu mai știu cât timp, cred că acum vreo doi, trei ani, când a scos el clipul ăla despre capitalism târziu și așa mai departe, fix pe problematica asta: atâta timp cât 1984, atâta timp cât oamenii urlă la un ecran și varsă nervii pe ecranul ăla, după ce au terminat au impresia că s-a rezolvat problema. Prin urmare, tu doar ai contribuit la sistemul ăla. Sistemul e ok. Toată lumea e fericită.

Dr. Mihail: Știi, revenind la droguri, ai simțit la un moment dat că e timpul să te lași? Adică ce ai… ce am înțeles până acuma este că te duceai la petreceri, cum se duc toți copiii și cum mulți copii fac, consumai droguri acolo.

COJO: Da. Și la un moment dat s-a… adică după niște ani de zile, la un moment dat a început să se resimtă fizic problematica asta. Din nou, eu am fost unul din cazurile fericite, dar am avut prieteni care au… Cred că a contribuit foarte mult, în primul rând, educația pe care am avut noroc s-o am de acasă, care mi-a impus mereu niște limite vizavi de… Da, normal că eu am avut rebeliunea și m-am pișat pe orice a spus oricine din jurul meu, și fix lucrul pe care… singurul lucru pe care tata mi-a spus: „Bă, te rog, măcar asta să n-o faci”, gen, drogurile, fix pe alea le-am făcut, că eram copil rebel și trebuia să, whatever.

Dr. Mihail: Oare ce altceva ai fi putut să auzi de la taică, din nou? Nu pentru că ar fi taică de vină, ci pur și simplu, ce crezi că ar trebui să audă un copil de la părintele său despre droguri? Adică cum ar trebui să vorbească părintele cu copilul despre droguri?

COJO: Cred că, în primul rând, cum, din nou, și un amic de-al meu care a trecut printr-o experiență de genul ăsta și chiar i-am cerut acordul să pot să mai dau detalii din povestea lui atunci când se mai ivește ocazia și așa mai departe, pentru că mi se pare foarte importantă. Ca să-ți răspund la întrebare, îți explic prin exemplul ăsta, și anume, el a fost în situația în care a ajuns la, într-o psihoză, la Obregia. Dar înainte să ajungă la Obregia a ajuns acasă la mă-sa.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Și mă-sa suna disperată prietenii că nu știa ce se întâmplă cu fi-su.

Dr. Mihail: Da.

COJO: Ce se întâmplă cu fi-miu? Mi-e frică să… și îi era frică să sune la poliție, la ambulanță, de teamă că o să-l bage pe fi-su la pușcărie. Ăsta-i nivelul de înțelegere asupra drogurilor în România. Ăsta e nivelul de protecție a copiilor care riscă să ajungă în punctul ăsta, pentru că nu poți să-i… să… Da, ok, o să bagi 2 milioane de copii la pușcărie pentru că îi prinzi cu 05 la ei. Nu ar trebui să înveți ce se întâmplă în momentul în care ei ajung, în situațiile în care oricum o să ajungă.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Prin urmare, cred că principalul lucru care ar trebui să… pe care ar trebui să-l știe un părinte în situația asta este fix că am avut discuția asta și cu taică-meu, că el mă întreba: „Dar de ce nu ai venit să-mi spui mie?” Pentru că mi-era frică de ce o să se întâmple, pentru că mi-era frică de tine și părerea ta despre droguri, pentru că mi-era frică că o să… mi-era frică de cum o să te uiți la mine. Mi-era frică, poate, whatever, mâncam bătaie sau mai știu eu ce chestii de genul ăsta. Mi-era frică să mă apropii de tine vizavi de subiectul ăsta. Știi, cum majoritatea copiilor din România trec prin chestia asta. Le e frică să vorbească deschis cu părinții despre treaba asta. Și de asta, în momentul în care îți vine copilul, Doamne ferește, îți vină copilul acasă într-o stare de genul ăsta, tu nu știi ce să faci în momentul ăla. Pentru că dacă, să zicem că dacă ai avut norocul să te sune…

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Dar s-ar putea să nu ai norocul să te sune, pentru că primul, prima reacție, dacă se întâmplă o chestie de genul ăsta, în, adică, să zicem concret, într-o situație în care cineva din cauza drogurilor intră într-o psihoză sau are o cădere sau a leșinat sau a făcut să adrese, primul gând din cercul de prieteni este „hai să facem noi ceva să-l trezim ca să nu avem probleme”.

Dr. Mihail: Da. Da.

COJO: Nu este „hai să sunăm la poliție sau la ambulanță” sau „hai să sunăm la părinți”, pentru că știu ce o să se întâmple dacă, să… dacă fac chestia asta. Știu care sunt repercusiunile. Știu care sunt, ulterior, și repercusiunile sociale. Cum o să-i vadă lumea, ce o să se audă în familie, ce o să se întâmple cu el. Știi dacă o să facă pu… Nimeni nu știe că… Sper să nu mă înșel, dar în România, din câte știu, dacă ai substanțe în corp, nu ești pasibil de a intra la pârnaie. Sper să nu mă înșel.

Dr. Mihail: Da. Nu, doar dacă e asupra ta.

COJO: Da, dar majoritatea oricum se comportă de parcă nu există această lege care protejează omul în momentul în care este în starea aia, ca să-l salveze înainte să-l judece, știi?

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Nu știu. Deci, dacă, ca să rezum toată această poveste, cred că ar fi, în primul rând, bă, nu-l face pe fi-tu să-i fie frică să-ți ceară ajutorul dacă ajunge într-o situație de genul ăsta. Pentru că s-ar putea să nu ajungă, dar s-ar putea să ajungă, pentru că drogurile sunt peste tot, absolut peste tot, și mai ales, cu cât se distruge economia mai tare, cu atât apar droguri mai nasoale.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Pentru că apar, nu mai sunt drogurile scumpe și stabile. Să știi că asta, mă, asta m-a șocat și pe mine. Iartă-mă că am fost la un eveniment din ăsta în care vorbeau experți despre droguri și problema nu este că fac, să nu le zic copiii, dar fac tinerii liniuțe de cocaină în baie în București. Problema este că își cumpără copii adolescenți, droguri de 5 RON, care adică costă un…

Dr. Mihail: Da.

COJO: Costă un, o pastilă sau un plic mai ieftin decât o bere.

Dr. Mihail: Da.

COJO: Și copiii ăia vor, din teribilism, să meargă să se spargă și își cumpără niște nenorociri. Și există un exemplu corect, cum se practică în țări occidentale, unde ei n-au afișe pe care scrie „drogurile ucid” și îți arată o față fericită și slă drogată care are cearcăne. În Norvegia, în Suedia sunt afișe pe care scrie „dacă mergi la un party și iei un ecstasy și ai luat jumate de pastilă, așteaptă două ore efectul. Nu mai băga încă o pastilă când nu ți-a venit efectul, că faci supradoză”. Adică se face prevenția decesului respectiv și cât tu vezi asta, frica este că o să zici „a, deci pot să fac la party”. Nu, mesajul este că știm ce faci și te ajutăm dacă ai nevoie. Ai încredere să vii să ceri ajutor. Și între timp statul își face treaba, mai mult sau mai puțin în spatele culiselor, ca să prindă cu adevărat problema și să rezolve cu adevărat problema traficului și așa mai departe.

Și același lucru cred că e important și pentru, exact, pentru părinți. Adică cred că părintele, în loc să nege problema cum se face la festival, „da, la noi nu există droguri. Copilul meu n-o să se drogheze niciodată”, părintele cred că trebuie să se ducă să citească el, că n-are de unde să știe. Înțeleg asta. Să citească despre ce fac drogurile alea și să meargă la copil să explice. Nu știu la ce vârstă. Nu sunt expert în asta. Cred că fiecare își simte copilul. „Vezi că asta este joint-ul, asta se întâmplă. Ai grijă dacă… Eu aș vrea, eu aș vrea ca tu să nu faci. Dacă vreodată ai probleme, vino și zi-mi. Vorbim despre asta, că ai cu cine vorbi.” Mi se pare, mi se pare că e o, e o paralelă foarte bună pe care îmi place s-o fac, cu riscul să-mi sară anumiți oameni în cap că „vezi, domnule, compar două subiecte de genul ăsta sensibile”. Mie mi se pare că educația în privința drogurilor este foarte similară cu educația sexuală.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: În momentul în care limitez… și asta e o chestie pe care am… a rămas cu mine și m-a marcat, de la ăsta, de la Daniels, care vorbea despre faptul că în momentul în care limitezi accesul la un subiect care face parte din viața oamenilor, tu practic limitezi accesul la informație despre ceva ce inevitabil o să facă. Droguri, sex.

Dr. Mihail: Hî.

COJO: Prin urmare, tu faci o bombă cu ceas.

Dr. Mihail: Exact. Care o să explodeze la un moment dat și o să distrugă societatea. Mici distrugeri.

COJO: Da. E crazy și la fel, fix pe principiul ăsta, cum să zic, oamenii care nu sunt de acord cu educația sexuală pentru că „dacă îi învățăm pe copii despre sex, o să facă mai mult sex”. Oricum o să facă.

Dr. Mihail: Da.

COJO: Greșit și riscă să facă greșit. Aia e chestia. Preferi să facă chestia asta în condițiile în care habar n-au la ce riscuri se expun dacă o fac fără prezervativ, și trăiesc ca niște crai, și să mă ierte Dumnezeu, Doamne, cum am auzit recent în spațiul public, de nu vreau să dau numele, lauda faptului că nu ai făcut sex protejat timp de 30 de ani, bro. I’ve been there. Am făcut prostii, prostia asta, din cauza cât de crai eram eu când eram în perioada adolescentină. Mi-am ispășit cu vârf și îndesat repercusiunile ulterioare, știi, cu boli cu transmitere sexuală și așa mai departe. Ce am avut de câștigat din chestia asta? Știi? Dar din nou, neexistând o… pentru că da, am, cum să zic, eu am avut acces să mă informez, să mă cutare în familie, s-au încercat genul ăsta de discuții și așa mai departe, și totuși nu a fost suficient, adică, nefiind o chestie sistematică, automat dai de cealaltă valență a subiectului în mediul în care trăiești, și anume, știi, eu am învățat că trebuie să te protejezi, dar merg într-un mediu în care ceilalți 100 de copii vorbesc despre… „Ce? Hai, mă, ești prost? Pui ăla pe… Ce-i aia? Da, scoate-l, mă, de acolo. Se simte mult mai bine fără.”

Dr. Mihail: Ok. Hm. Ok.

COJO: Taci, știi? Da. Na. Și mi se pare că este foarte similar cu drogurile.

Dr. Mihail: Este foarte similar, da. E o zonă în care fix ai nevoie de knowledge. Trebuie să știi care-s repercusiunile, de ce e corect așa. Trebuie să auzi asta de la persoane în care ai încredere. Dar când se spune „nu, nu există sex și droguri, nu există în viața copiilor noștri”, ei rămân să ghicească, să învețe unii de la alții, poate de la oameni ca Andrew Tate, și cum lucrurile devin și mai periculoase aici. Ce ai înțeles după toată perioada asta? Adică e ceva ce ai înțeles din, să zic, experiența pe care ai avut-o cu drogurile, după… și după ce te-ai lăsat, te-a făcut să fii mai puternic, după?

COJO: Cred că am învățat foarte devreme cât de importantă e sănătatea mea.

Dr. Mihail: Mhm.

COJO: La un moment dat i-am zis lui taică-meu că încep să am… am început să mă doară șalele din când în când, știi? S-a uitat la mine și mi-a zis: „E, dar acuma de la an la an…” M-a făcut să-mi dau seama de faptul că… Bă, da, de la an la an. Prin urmare, da, e… cum să zic? Nu, nu pot să mă cac pe mine și să spun: „Mamă, ce regret!” Și gata. M-am pocăit acuma și nu sub nicio formă. A fost o perioadă în care, bro, am învățat ce am avut de învățat din perioada aia.

Dr. Mihail: Aha.

COJO: Aș mai face, aș mai repeta chestia asta acum? Nu. Aș mai fi făcut-o atunci. Da, trebuia să învăț chestiile alea de atunci, dar acum nu. Tocmai pentru că am învățat că, literalmente, așa îți poate crăpa creierul. Da, creierul meu a învățat și chestiile pozitive din experiența aia. A învățat ce înseamnă, nu știu, nivelul ăsta de deschidere catalizată pe care ți-o poate aduce o substanță și așa mai departe. Și mi-am dat seama unde se poate duce mintea. Am învățat din experiența aia, dar în momentul de față, literalmente, cum să zic, s-a creat și un soi de nevoie de a… dacă se poate măcar un pic, să nu… să nu-i las pe alții să trebuiască să experimenteze și ei chestia aia ca să învețe ce am învățat eu, știi?

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Poate dacă ajung la tine, la urechile tale și reușesc eu prin faza cu care vorbesc să te fac să înțelegi că, bă, do yourself, you do, dar uite toate aceste lucruri de care eu mi-am dat seama în urma acestei experiențe. N-o să te judec dacă faci chestia asta, dar gândește-te de 1000 de ori înainte s-o faci, pentru că s-ar putea să n-ai nevoie, să nu te ajute cu nimic, mai rău să-ți facă, să te distrugă, să whatever, știi? Pentru că e și subiectul ăsta de faptul că, uite, spre exemplu, iarba, știi că a fost multă vreme această narativă cu faptul că iarba, ce ai, mă, este pâinea lui Dumnezeu, nu-ți face nimic și abia recent au început să apară și voci care spun că, bă, totuși nu-i nici iarba chiar atât de ok și atât de safe și te prăjește și-ți fute creierul și așa mai departe.

Prin urmare, da, nu, n-ar trebui să le spui copiilor că îți o să fie niște distruși pe viață dacă se întâmplă chestia asta. N-ar trebui să-i faci să se simtă așa, dar ar trebui să știe riscurile pe care le comportă orice tip de drog și ar trebui să știe cum funcționează și ce fac. Mai ales poate să spună cineva ceva în băutură, what the fuck you do then? Știi, din nou, e foarte așa de domeniul științifico-fantasticului de multe ori, dar se întâmplă și spiking-ul la greu la noi. Din nou, situația în care suntem acuma e foarte clară. Este ilegal să consumi asta. Dacă ești prins ești judecat și nici măcar nu poți fi sigur absolut niciodată ce cumperi, o să fie lucruri amestecate și habar n-ai ce consumi și îți strici sănătatea și creierul și, da, nu faceți asta.

Dr. Mihail: Știi ce? Spre final aș vrea să te întreb care e, să zic, relația ta cu fanii și cu social media în general. Ai povestit că încerci să-l separi pe COJO de la concert, care coboară de pe scenă și face poze cu fanii, și încerc să-l separ Andrei, cel din viața reală, care se duce să mănânce la restaurant și e cineva îi cere să facă o poză. Nu-mi dau seama, e posibil să nu ai cum să le împaci, să știi, ca idee. Adică e posibil ca la un moment dat să-ți dai seama că omul ăla care vine și vrea să facă o poză, chiar e un super fan al tău și nu înțelege că tu ai viața ta privată și n-are cum să înțeleagă asta. Habar n-am. Nu știu. O să… Chestia e că, da, perfect de acord cu chestia asta, dar, adică, cred că e o asumare. Cred că în momentul în care cânți pe scenă și faci muzică și te vede lumea, cred că e o asumare pe care n-ai cum, nu știu dacă ai cum s-o eviți, decât să te… să începi să te cerți cu fanii tăi în ce în ce mai mult, știi? „Nici măcar n-ar trebui să… lăsați-mă să mănânc. Sunt și eu om. Mănânc și eu pastele astea.”

COJO: Uite, asta-i chestia, că mi se pare că poți să n-o faci așa. Poți s-o faci la un moment, gen, că din nou, băi, mereu înțeleg că omul ăla, gen, cum și eu când mergeam, nu făceam neapărat chestia asta, dar am mers și eu de câteva ori când eram copil la unii din artiștii mei preferați. „Poți să faci o poză cu mine?”

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Înțeleg că este această chestie de nu știi exact cum funcționează, că l-ai văzut pe sticlă și ai impresia că sunteți deja prieteni, dar nu știi exact că el ar trebui să mănânce și n-ar trebui să vii și să spui „hei, ai putea să facem o poză”, n-ar trebui să spui „hai, bă, să facem o poză” sau… Înțeleg, înțeleg toate lucrurile astea, dar în egală măsură încerc să fiu cât se poate de atent cu nevoile mele, pentru că înainte de orice sunt un zilier.

Dr. Mihail: Mhm.

COJO: Merg și prestez undeva. Diferența dintre mine și un băiat care muncește opt ore cu scaunul într-o corporație și așa mai departe este faptul că eu sunt supraplătit de multe ori.

Dr. Mihail: Dar cum? Ok, bine. Cred că-s mai multe diferențe. Cum te simți?

COJO: Mă rog, vorba vine, m-am aruncat.

Dr. Mihail: Da, nu ai dreptate. Da, corect. Și dar uite scurăți cum te simți când ești pe scenă.

COJO: Da.

Dr. Mihail: Ești pe scenă și sunt toți oamenii ăia acolo pentru tine. Care-i sentimentul? Descrie-l dacă poți.

COJO: E ok. Nu știu. Nu mi se pare ceva atât de… mi se pare frumos, dar încerc să nu mă, să nu mă îmbăt și să nu mă hrănesc cu chestia asta, că știu că poate să devină foarte ușor foarte toxică pentru mine, adică să încep să fantez și să fetișizez faptul că, Doamne, deci când sunt pe scenă, eu de mult, foarte multe ori cânt doar pentru mine pe scenă. Sunt destul, deși pare că n-o fac, sunt destul de rare momentele în care, cum să zic, conștientizez că sunt pe scenă și mă uit la oameni. Eu când am, când am gândit majoritatea pieselor mele, le-am gândit să le asculte oamenii în căști pe stradă sau acasă sau mai știu eu ce. Prin urmare, le-am făcut într-o anumită intimitate, într-o anumită… și de asta cumva caut genul ăla de intimitate când sunt pe scenă, știi?

Dr. Mihail: Hî.

COJO: Și le cânt fix ca pentru mine, deși le cânt în fața oamenilor. Prin urmare, e un sentiment frumos că aud mai mulți oameni ce am vrut eu să spun la un moment dat, dar e la fel de normal cu, nu știu, alte sentimente pe care le simt când nu sunt pe scenă.

Dr. Mihail: Hm. Ok. Încerci să rămâi cumva cu picioarele pe pământ acolo?

COJO: Da. Da. Și cred că am reușit destul de bine. Din nou, încerc să nu spiralez în ce înseamnă să fii pe scenă și artist, și sunt om mai întâi de toate.

Dr. Mihail: Și ai hate în ultima vreme?

COJO: Da. Da.

Dr. Mihail: Serios? Păi ce te-ai mai curios? Adică ce zic cu haterii?

COJO: În general sunt… este genul de hate care are la bază cumva chestia asta de „nu mă simt confortabil cu faptul că vorbești deschis despre chestiile pe care mi-aș dori și eu să pot să le vorbesc deschis”.

Dr. Mihail: A, ok. Adică poți să ți-l traduci așa. E foarte…

COJO: Asta e cea mai mare șmecherie, mi se pare.

Dr. Mihail: Da.

COJO: Să poți să vezi hate-ul ăla, prima linie de hate, și să vezi ce se întâmplă de fapt în spate, care e neajunsul, și să vezi cum poți să, nu știu, sau să-l ajuți sau să-l înțelegi pur și simplu pe un… sau pur și simplu să trec mai departe.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Dar pe mine mă ajută mult mai mult să înțeleg cui mă adresez hate-ul decât comentariile pozitive, pentru că fix ce spuneam mai devreme, comentariile pozitive, da, le apreciez. Doamne ajută. Mulțumesc. Vă iubesc, dar nu mă ajută să înțeleg ce se întâmplă cu lumea și unde ne situăm în momentul de față.

Dr. Mihail: Adică sunt oameni care deja sunt de acord cu tine și știu mesajul ăsta.

COJO: Da, exact.

Dr. Mihail: Cât de tare. Adică și exact. Haterul este ăla care de fapt ar trebui să primească mesajul tău și ar trebui să ajungă la el.

COJO: Deci și ăla e un reality check pe care ar trebui să-l conștientizăm mai des cumva. Știi că da, e frumos, e drăguț să stai la căldurică în coconul tău și să crezi că lumea e frumoasă, dar lumea e probabil mult mai complicată și mai rea decât încercăm noi să facem să pară de multe ori, știi? Și ăla e un reality check.

Dr. Mihail: Reality check foarte bun.

COJO: În momentul în care vine cine, să mi se pare foarte amuzant, vine un puști și spune „sibau”. You know, știi ce-i sibau?

Dr. Mihail: E un fel de skibidi sau ce, nu?

COJO: S Y B A U. Este o prescurtare. Shut your bitch ass up.

Dr. Mihail: Hm.

COJO: Gen din.

Dr. Mihail: Da, da, da, da. E un slang din ăsta, cum se cheamă? E…

COJO: Da. Bau. Și aia-i chestia aia. Eu la un moment dat am stat și am căutat literalmente noile prescurtări, gen Alfa, ca să înțeleg ce înseamnă când primesc trandafirul ăla uscat. E de rău. E de rău ce înseamnă trandafir uscat. Adică trandafirul uscat e din… facem… în… trimite la Adolescence. E… n-am cum să-ți explic. Trandafir uscat. E… e de rău. E, să zicem, lame, știi? Gen, imaginat o floare uscată pe care tu o pui ca emoji, e 100%. Probabil sunt foarte mulți oameni care se cacă pe ei de râs când aud acuma explicația asta, știi? Gen, foarte mulți copii. Cred că da. Nu știu. Nu știu cum să-ți explic.

Dr. Mihail: Am înțeles.

COJO: Da. Ca, ca, ca o memă, o înțelegi? Dar nu știi neapărat cum s-o explici. E, să zicem, în principiu, ca să rezumi toată ideea. E… lame. E whatever.

Dr. Mihail: Păi, super. Mi-a plăcut super mult conversația aia cu tine și eu în vocea ta mă regăsesc pe mine în copilărie și mă înțeleg și asta îmi dă goose bumps și eu în vocea ta înțeleg mai bine cum ar trebui să vorbesc eu cu copiii mei astfel încât mesajul să ajungă la ei. Astfel încât să nu le zic „nu consumați droguri”, ci să le zic „hei, hai să vorbim despre droguri”. Să vă… efectiv, știi, mi se pare că ai pus-o foarte bine în cuvinte.

COJO: Da, da.

Dr. Mihail: Deci, mulțumesc pentru ce faci, gen, super succes din tot sufletul. Îți doresc super succes și o să te urmăresc. Follow și pe Spotify și peste tot și te ascult. Și vreau să te las pe tine să transmiți un ultim mesaj. Dacă ar fi oamenii care se uită, care ar fi ăla un mesaj? No pressure, no pressure.

COJO: Nu știu, cred că mesaj fix ăla cu care am încheiat și ultima mea escapadă de genul ăsta. Bă, dacă literalmente nimeni nu vă ajută și nu vă sprijină în societatea asta și globală și românească, fiți voi mai buni în lumea asta de rahat. Atâta.

Dr. Mihail: Cool. Super, thank you. Mersi mult, COJO.

COJO: Eu mersi.

Dr. Mihail: Și ție îți mulțumesc că ai rămas cu noi până acum. Dacă ai ceva de comentat, scrie jos în comentarii. Mulțumesc UniCredit Bank că sprijină Boabe de Cunoaștere și, prin asta, sprijină aceste inițiative real educative. Thank you și ciao. Pe curând.

De interes pentru tine

Am fost mințiți în privința anumitor droguri | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Prof. David Nutt

Am fost mințiți în privința anumitor droguri | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Prof. David Nutt

Boabe de cunoaștere
Am fost mințiți în privința anumitor droguri | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Prof. David Nutt
Cei 3 piloni pentru MINTE SĂNĂTOASĂ | Bun Bine | cu psihoterapeutul Raluca Anton

Cei 3 piloni pentru MINTE SĂNĂTOASĂ | Bun Bine | cu psihoterapeutul Raluca Anton

BunBine
Cei 3 piloni pentru MINTE SĂNĂTOASĂ | Bun Bine | cu psihoterapeutul Raluca Anton
Gen Z Parenting | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Urania Cremene

Gen Z Parenting | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Urania Cremene

Boabe de cunoaștere
Gen Z Parenting | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Urania Cremene