Cum devii cel mai bun în chirurgie | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Prof. dr. Vlad Brașoveanu

16.9.2026

Ce trebuie să sacrifici ca să ajungi unul dintre cei mai buni chirurgi?

Am avut onoarea și bucuria să discut cu profesorul meu de rezidențiat și unul din mentorii mei, prof. dr. Vlad Brașoveanu, unul dintre medicii care au contribuit la dezvoltarea transplantului hepatic în România. Am vorbit despre drumul său de la Bălănești, un mic sat din Republica Moldova, la facultatea de medicină din Chișinău și venirea în România, primele zile la Institutul Clinic Fundeni, întâlnirea cu prof. Irinel Popescu și construirea unei școli românești de chirurgie și transplant hepatic.

Este o conversație cu multă emoție despre sacrificiu și performanța, prețul succesului și responsabilitatea de a da mai departe ceea ce ai primit de la cei de dinaintea ta.

Material susținut de Unicredit Bank.
#UnicreditBank #OurCommunities

Project manager: Claudiu Enescu
Video editor: Alex Ferariu
Social media manager: Raluca Oancea

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Când vine un bolnav la tine, se uită în ochii tăi, trebuie să-i dai o speranță. Poți să păcălești un chirurg, un coleg, dar un bolnav niciodată nu poți să-l păcălești, pentru că te păcălești pe tine însuți.

Dr. Mihail: Aveți emoții când intrați în sală la un copil sau emoții mai mari decât…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Am emoții. Am emoții. Copiii sunt copii și am mai multe motive pentru care presiunea e mai mare la copii, în special la copiii mici. Cumva… vezi niște copii normali care au trecut printr-o procedură de transplant foarte, foarte grea. Au fost vremuri complicate, dar frumoase și dacă m-aș întoarce în timp, cred că același lucru aș face, la fel.

Dr. Mihail: Omule, te salut, doctor Mihail aici. Un nou episod Boabe de cunoaștere. O să fac o introducere scurtă, probabil că cea mai scurtă, pentru că am emoții. E un, e un episod foarte special pentru mine, pentru că în sfârșit îl am alături de mine la această masă pe mentorul meu. Este profesorul Vlad Brașoveanu. Este directorul Centrului de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic din cadrul Institutului Clinic Fundeni. Ă, este profesor de chirurgie generală la UMF Carol Davila și este omul alături de care mi-am început rezidențiatul. Este omul care m-a învățat ce înseamnă viața, ce înseamnă să înfrunți greutățile. E omul care, ă, mi-a sădit această idee că „nu se poate” nu se poate și mă bucur să îl am alături de mine aici, domnule profesor. Să trăiți.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Mulțumesc pentru invitație, Mihai.

Dr. Mihail: Ce mai faceți?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Bine. Puțin stresat, nu din cauza acestui, sau datorită acestui podcast. Urmează o intervenție deosebită astăzi, după acest podcast. Voi pleca urgent în sala de operație la Spitalul Grigore Alexandrescu, unde e o fetiță de 17 ani, cred, și care are o boală destul de gravă și cred că va fi o premieră pentru, cel puțin pentru spital, dar cred că și pentru mine. Va fi o rezecție hepatică majoră, o rezecție de lob stâng și cu rezecție de cavă și cu reimplantare de suprahepatică dreaptă. Deci, practic, va fi ca un… ăă, un trans… ca un, ca un autotransplant, pentru că situația o impune și trebuie salvată această fetiță.

Dr. Mihail: Apropo de asta, vreau să… pe parcurs o să povestesc, o să povestesc și de experiența mea alături de dumneavoastră, dar ce, la nivel personal, ce vreau să povestesc este că ori de câte ori eram în sala de operație și era un caz care, după toate criteriile, după toate manualele, era imposibil și pur și simplu simțeam că se scurge totul pe mine și nu înțelegeam ce se va întâmpla, în momentul în care dumneavoastră intrați în sala de operație, toată lumea știa că se va putea și, într-un fel, în final se putea și se rezolva totul. Și am văzut multe minuni de acest fel, tehnic chirurgicale, alături de dumneavoastră. Dar podcast, podcastul ăsta cred că o să fie urmărit de mulți chirurgi, de mulți rezidenți la chirurgie, de mulți chirurgi începători care vor să facă performanță, de studenți care se gândesc ce să-și aleagă și, ă, noi, între noi, știm cine sunteți, știm că sunteți probabil cel mai bun chirurg din țară și cel mai experimentat, virtuos și care face lucrurile imposibile să fie posibile.

Și mă pun alături de toți acești oameni care se uită la podcast, la masa de curioși, pentru că sunt foarte curios să aud povestea dumneavoastră cap-coadă, de unde ați plecat, cum ați ajuns în Fundeni, cum ați început să faceți transplant, cum ați făcut echipe și cum ați ajuns în punctul în care sunteți dumneavoastră și aș începe cu începuturile dumneavoastră chirurgicale, cum arătau ele, cum era doctorul Vlad Brașoveanu, care era la facultate și care a luat rezidențiatul în chirurgie. Unde vă aflați, cu cine lucrați, cum era atunci?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: E o poveste frumoasă, o poveste care va fi creionată într-o carte care încă nu m-am hotărât sau nu ne-am hotărât cum se va numi. Probabil „De la Bălănești la București”, probabil, și cu care lucrez cu un prieten de-al meu, un istoric, un scriitor, Stejărel Olaru, cred că-l și știi, care a și scris cărți de istorie, vestita carte „Nadia și Securitatea”, o carte despre Sergiu Celibidache și multe alte cărți și lucrăm la acest, la această poveste. Încerc să-i spun, să-i insuflu, să nu figurez eu. Eu sunt personajul principal, dar nu aș vrea să… pentru că eu nu am talentul ăsta de a scrie. Tu știi foarte bine, în chirurgie există chirurgia vorbită, chirurgia scrisă, chirurgia făcută și, ă, foarte puțini au toate aceste calități și dacă cineva întrunește toate aceste calități, este un geniu. Iar geniile, tu știi foarte bine, sunt rare sau se nasc foarte rar și vor fi toate momentele acestea, din copilărie până la Fundeni, chirurgie hepatică și transplant.

Acuma, revenind la întrebarea care mi-ai pus-o, de la Bălănești, aș începe cu, cred eu, cu anul… cred. Iată că au trecut atât, atât de mult timp. Eram… Am terminat gimnaziul din Bălănești. Deci nu era liceu, era gimnaziu. Deci după clasa a VI-a era obligatoriu să mergi la un liceu. Și evident că prima oprire a fost în Nisporeni, unde era clasa a IX-a și a X-a, unde am început, ă, liceul. Pe vremea aceea, liceul dura doi ani, ceea ce era o tâmpenie. Sigur că… Dar așa erau vremurile.

Dr. Mihail: Deci în clasa a X-a ați terminat, nu?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: În clasa a X-a. Deci, dar m-a… și o să revin. M-au avantajat, pentru că eu practic am terminat liceul la 16 ani și la 16 ani jumate am intrat la facultate. Deci a fost un mare avantaj. Evident că am scăpat de oribila armată sovietică. Nu intrăm în detalii cum. Sau putem spune: în copilărie am avut un accident nefericit cu bicicleta și a trebuit să… Am ajuns pe masa de operații la ortopedie. Am avut o fractură de trohanter major. Tu știi foarte bine despre ce vorbesc și sunt convins că mulți dintre ascultătorii noștri știu ce înseamnă, că au făcut anatomia. Și am ajuns pe masa de operație și ăla a fost primul moment când cumva m-am gândit la medicină. M-am gândit la medicină.

Dr. Mihail: Câți ani aveați?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Păi, câți ani aveam? Eram clasa, așa, cred… Aveam o 13, 14 ani.

Dr. Mihail: 13, 14 ani.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Mi-a marcat cumva viața acest episod, pentru că eu, când eram copil, am făcut lupte libere. Eram, și acuma îmi amintesc, în categoria 38 de kg. Iată că în clasa 6 aveam 38 de kg și am participat la o, un campionat, un… am fost înfrânt în semifinale de un georgian. Îmi amintesc că conduceam cu 4-2, deci punctajul la vremea respectivă, bănuiesc că și acuma se respectă acel punctaj, și a reușit să… în ultimele secunde am pierdut la acel georgian, care, de altfel, a și câștigat categoria. Ă, era o modă la noi în sat. Era o școală de lupte libere, pentru că avem un campion mondial la lupte libere, Victor Graur, care, culmea, cumva suntem rude, e un… Ă, deci bunicul, tatăl lui, tatăl lui erau, era verișor cu tatăl meu. Erau… Deci cumva eram cumva rude și era o școală și toată, toți copiii erau pasionați de lupte libere, nu numai de lupte libere, dar era sportul principal în sat și așa am ajuns să fac lupte libere. Și odată cu acest accident mi s-a schimbat soarta, deci n-am mai putut să practic acest sport și cumva m-am gândit că voi ajunge la medicină.

Dr. Mihail: Dar ce chestie, un accident, care e un accident nefericit, care vă scapă de armată și vă face mediul spitalicesc, cum să zic, vi-l pune în față și vă duce cu gândul că vreți să faceți medicină.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Aș mai lega, ăă, cumva cariera mea de medic, cum am ajuns medic, și cu o dramă în familie, care s-a întâmplat la 15 ani, când mama noastră a decedat de un infarct, culmea, la 35 de ani, de un infarct, și eu aveam 15 ani, sora mea avea 10 ani, iar fratele meu, cel mai mic, știi foarte bine, avea trei luni. Deci a fost o dramă și atunci cumva am luat decizia că trebuie neapărat să plec la medicină, să fac cardiologie, să-mi dau răspuns la niște întrebări, ăă, de ce s-a întâmplat și cum. Și evident, după liceu am mers la facultate. Pe vremea aceea se numea Institutul de Medicină Nicolae Testemițanu, și unde se depun documentele, actele. Am văzut că sunt mai puțini înscriși la stomatologie și am vrut la stomatologie, că mi-era frică de alt… nu știam unde, cum. Numai că comisia de admitere, comisia care studia actele, mi-a spus, s-a uitat în acte și a văzut că am avut o fractură și mi s-a spus foarte clar că „nu aveți voie să depuneți actele la stomatologie, pentru că e o meserie în care se stă mult în picioare și nu aveți voie”.

Și atunci am ieșit foarte bulversat și nu știam ce să fac. M-am uitat rapid peste următoarea specialitate unde pot să… și am văzut medicina generală, numai că erau foarte mulți înscriși. Foarte mulți, erau mii, mii, mii, mii și am zis: „Hai să încerc norocul” și așa am fost… mi-am depus actele pentru medicină generală. A urmat examenul de admitere. Au fost patru examene destul de dure: ăă, limba și literatura română, ă, chimia, fizica, chimia și biologia. Limba și literatura română cumva o stăpâneam, nu foarte bine, dar o stăpâneam și în perioada aceea era cu prietenia popoarelor și mă gândeam că era o compunere, cred că va fi ceva cu prietenia popoarelor și chiar mă… eram destul de bine pregătit. A fost primul examen, care era eliminatoriu. Ă, am luat patru. Patru era o notă bună pe vremea aia, adică era un fel de opt acuma. Și cumva am fost admis la următorul examen, care era fizica și care nu eram foarte sigur pe mine, dar am stat lângă un prieten foarte bun din liceu, care era olimpic și care m-a ajutat cumva, sigur că, momente mai delicate, așa, m-a ajutat cu acea problemă de fizică și am reușit să iau nota cinci, adică nota 10.

A urmat chimia, care, la fel, eram destul de bine pregătit, dar am luat patru. Deci practic eram obligat ca la ultimul examen, biologie, să iau nota cinci, ca să fiu sigur că sunt admis. Și într-adevăr am luat nota 5, am luat 18 puncte, ceea ce era un punctaj foarte bun. Ăă, eram sigur că am fost admis la facultate, numai că m-am întors acasă. Evident, ă, nu mai venea confirmarea că am intrat, că n-am intrat și îmi amintesc cu lux de amănunt că tatăl meu mi-a zis că „a, cine știe, poate cineva acolo ți-a luat locul” și eram foarte dezamăgit. Îmi amintesc că în… era o zi de duminică. În sat, poștărița era o colegă de școală de-a mea și duminică noi aveam meci de fotbal. Am jucat un meci de fotbal foarte greu cu o echipă bună, Zberoaia cred că se numea. Ăă, am câștigat 1-0 și eram acasă.

Am făcut în timpul meciului o lombosciatică, am ajuns acasă și eram… pe vremea aia nu știam eu că trebuie să iau antiinflamatori, eram cumva strâmb, așa. Și am văzut că pe la ora 4:00 după-amiază a venit, nu, mai târziu, pe la ora 7:00, a venit poștărița și mi-a dat o scrisoare și era confirmare că am intrat la facultate. Ăă, de bucurie am sărit o dată în sus și s-a accentuat și mai mult lombosciatica și nu mai puteam să merg, în condițiile în care a doua zi trebuia să merg la facultate. Așa a fost cu facultatea la medicină. Am mers la facultate foarte stresat, pentru că noi am terminat liceul în limba română. Sigur că era, pe vremea aia era cu grafie chirilică, dar în limba română. Am făcut școala în limba română. Era un sat 100% românesc, Bălănești. E, știam foarte bine că facultatea la vremea respectivă era într-o limbă străină, în limba rusă.

Ăă, știam, făcusem în școală limba rusă, aveam de două sau trei ori pe săptămână limba rusă, la fel ca și limba română, dar n-o știam foarte bine și eram foarte stresat pe chestia asta, ceea ce a și fost. Aveam și motive, pentru că, când am ajuns la facultate, mi-am dat seama că, cred că 80% din studenți erau foarte buni vorbitori de limbă rusă. Unii erau din Chișinău, erau copii de profesori și erau și o mică parte copii ca mine, din periferie, cu cunoștințe bazate, sigur, bune, dar nu eram atât de pregătiți din punct de vedere al limbii ruse și atunci au fost trei ani de coșmar. De coșmar. De ce? Pentru că, vedeți, primii ani la medicină, tu știi foarte bine, sunt… începi la fel cu fizica, cu chimia, cu… și toate astea în limba rusă erau oribile. Oribile. Chiar aș… la momentul respectiv am vrut să renunț la medicină și mă gândeam ce să fac dacă renunț la medicină.

Mi-am zis: eu mă duc să mă fac șofer de troleibuz sau de autobuz, nu știu, să fiu șofer, ceva mai ușor. Numai că, vezi, aveam un unchi, de ce spun despre el, pentru că mi-a marcat cumva viața. Mi-a zis: „Rezistă, rezistă, rezistă, nu trebuie să renunți.” Și am rezistat. E, primii ani au fost grei, note proaste, dar cât de cât onorabile. Adică era foarte important ca să am bursă, pentru că eram săraci, eram foarte săraci, foarte săraci, foarte săraci și era important ca nota minimă să fie patru, respectiv opt. Adică dacă luai sub patru, nu mai aveai bursă. Și bursa pentru mine era importantă, că asta însemna hrana pe o lună și căminul. Era foarte important. Și am ajuns, iată, că în anul trei spre 4, unde am început obiectele clinice, știi foarte bine, și atunci s-au schimbat datele problemei, pentru că era vorba despre latină, despre greacă și atunci vorbitorii de limbă rusă erau puțin în offside.

Deci noi, românii, eram mai bine pregătiți la anatomie, la fiziologie, adică s-au schimbat datele problemei. Au trecut repede cei șase ani de facultate, multă muncă. Mă uitam comparativ cu alte facultăți, care se distrau, mergeau în cluburi. Noi trebuia non-stop să învățăm. Non-stop. Non-stop. Și evident că asociam cu mult sport. Atunci l-am întâlnit pe doctorul Ivanov Grig… Grigorie Ivan… care, Grigorie Ivanci, care m-a luat cumva sub aripa lui. El era mai mare ca mine cu patru ani. Trecuse prin liceul sanitar din Tiraspol și era un, este un tip pasionat de sport, de culturism, de… și făceam foarte mult jogging. Eu eram evident pasionat de fotbal, că asta era pasiunea din copilărie și au trecut anii foarte repede, foarte, foarte repede. Ă, ce-mi amintesc cu lux de amănunt: că el voia chirurgie, eu voiam inițial cardiologie pentru că trebuia să-mi dau niște răspunsuri despre ce s-a întâmplat în familia noastră, despre acea dramă, și îmi amintesc, într-o vară, că am participat la un experiment cu șobolani.

Trebuia să induc o cardiomiopatie dilatativă, injectând nu știu ce pesticid șobolanilor subcutan. Numai că mi-era frică, atât de frică de șobolani, încât le dădeam să bea. Evident că șobolanii n-au băut niciodată acel pesticid, că nu erau… chiar dacă erau șobolani, totuși înțelegeau că… Așa cum va patrona acest experiment profesor Gropa? De-mi amintesc cu lux de amănunt, pentru că profesorul Gropa mi-a fost în timpul facultății profesor la neurologie și cumva m-a simpatizat, deși mie nu-mi plăcea neurologia, nici nu mă gândeam eu să fac neurologie, dar era un profesor foarte bun, un profesor foarte impunător și un bărbat frumos și era cumva, eram cumva pasionați de acest profesor și, ăă, a fost foarte dezamăgită doamna profesor Gropa că n-a eșuat acel experiment și atunci mi-am dat seama că de fapt cardiologia nu este pentru mine și că nu… temperamentul meu nu este pentru cardiologie. Evident că următoarea, următorul gând a fost: eram dependent de adrenalină, știi foarte bine, sunt scorpion, sunt maimuță, am zis: fac anestezie și terapie intensivă.

Ă, m-am dus la Spitalul Republican în practică, le-am spus anesteziștilor că vreau să fac terapi… anestezie și terapie intensivă. M-a lăsat să intubez. Prima dată am reușit, eram foarte fericit și m-a certat anestezistul respectiv, pentru că după ce am intubat eram relaxat și mi-a zis: „De ce nu-l conectezi la aparat?” Și mi-am dat seama că făcusem o mare gafă. Evident că a doua oară nu am nimerit în trahee, am nimerit în esofag și îmi amintesc, la fel, cu lux de amănunt, că anestezistul respectiv mi-a zis: „Din tine anestezist ca de mine popă” și mi-am dat seama că nici anestezia nu este pentru mine. Bun. Prietenia mea cu Grig m-a convins să vin cu el în gărzi la chirurgie. Pierdeam nopți în Spitalul Republican, zi și noapte, și era o competiție între noi. El mă domina și, dacă vrei, intelectual, cumva, și fizic, nu mai vorbesc, că era culturist, era foarte bine făcut.

Ă, avea un succes enorm la studenți, atât la fete, cât și la băieți. Și eram într-o competiție, nici eu nu voiam să cedez. Și atunci am împărțit: tu într-o dată, eu într-o dată și el a început să trișeze, intra mai mult ca mine, mă lăsa cumva pe post de mâna a treia, pe poze, și m-a ambiționat acest lucru, dar am rămas, cred că cel mai bun prieten al meu, în afară de cel mai bun prieten al meu din copilărie, care locuiește în Rusia, în Vologda, Mircea Adam, și cu care nu m-am mai auzit de foarte mulți ani, pentru că, mă rog, din motive, știi foarte bine, internetul și cu acest oribil război dus de ruși. Ăă, și așa am ajuns chirurg. Dar punctajul meu la sfârșitul facultății nu era atât de mare. Nota mea medie era 4,29, ceea ce era submedia pentru chirurgie, pentru că erau foarte mulți de 10.

Grig era de nota, avea 10 peste tot, mai puțin la ateismul științific, unde ne-a stricat la toți nota. Era un profesor, ă, care ne-a stricat la toți nota și a fost singurul semestru în care nu am avut bursă și m-a afectat foarte mult, pentru că, repet, eram dependenți de acea bursă de 50 de ruble, care ne asigura hrana și căminul. Căminul era, cred că, 10 ruble pe lună. Era și… 40 de ruble ne ajungeau pentru o masă de prânz și puțin seara. Deci era foarte important. Iar după anul 5, ă, ă, a fost o olimpiadă la facultate pe chirurgie, să… și s-a făcut selecția pentru olimpiada unională la chirurgie, care urma să se desfășoare la Vitebsk, în Bielorusia, unde veneau din toată Uniunea Sovietică, era încă Uniunea Sovietică, și am participat la această olimpiadă. Am avut noroc că n-au participat foarte mult și am câștigat unul din cele trei locuri pentru a participa la Olimpiada Unională.

Eram… Am câștigat trei băieți. Am mers la Vitebsk împreună cu domnul profesor Făgurel. Am mers cu trenul o noapte, din Chișinău până la Vitebsk, și un om special și un om cu o cultură deosebită. Știa foarte multă istorie. Îmi amintesc că toată noaptea a discutat în tren cu niște oameni despre istorie, despre cultură și eram fascinat cât de, cât de… ce cultură avea. Era și un chirurg bun, foarte didact, dar nu făcea operații mari. Era un, era un foarte bun pedagog și la această olimpiadă am… au fost trei probe: proba scrisă, ă, proba operatorie, proba prezentări de cazuri, patru prezentări de cazuri, și proba operatorie, culmea, la vremea respectivă probă operatorie pe câini. Și acuma îmi amintesc că mi-a picat o plagă, o plagă. Au făcut o plagă pe intestinul subțire și trebuia s-o cos și era obligatoriu să fie suturată transversal, ca să n-o stenozăm.

A ieșit totul perfect. Numai că la sfârșit, fiind o intervenție, tu știi foarte bine, septică, ă, în loc să arunc portacul și pensa cu care am făcut sub plaga, le-am pus pe masa de operație și am fost depunctat. În sfârșit, echipa națională a ocupat locul… din 15, din 16 echipe, pentru că Moscova și Leningradul aveau echipe separate. Asta era o olimpiadă pe toată Uniunea Sovietică, Uniunea Sovietică, și am ocupat locul șapte. Teoretic era un loc bun, dar după aia am aflat, că ne-am întors, că n-am fost primiți chiar cu fast, că cu un an înainte fusese trei fete și care ocupase locul doi pe Uniunea Sovietică și atunci era un fiasco total, adică de la locul doi la locul 7 nu era… Dar unde vreau să ajung: că, ăă, participarea la această olimpiadă de chirurgie m-a ajutat în repartiție să pot să-mi aleg chirurgia ca specialitate.

La vremea respectivă totul era dosar și un interviu cu o echipă, cu o comisie de profesori care decideau: tu ești anestezist, tu ești chirurg, tu ești cardiolog, îți alegeai cumva specialitatea și a contat foarte mult și îmi amintesc cu lux de amănunt că decanul era în acea comisie și care cumva mă simpatiza și mi-a susținut cauza, că am participat la olimpiada nați… unională de chirurgie și că merită să-i acordăm șansa să fie chirurg. Cam așa s-au petrecut. Așa am ales chirurgie, dacă vrei.

Dr. Mihail: Și atunci ați, atunci ați intrat în rezidențiat de chirurgie?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Nu, nu, nu. Atunci am intrat în internat. La vremea respectivă era internatură, care dura un an. Așa era pe acele, în acele vremuri. Și am fost repartizat la spitalul numărul doi orășenesc din Chișinău. Eram foarte dezamăgit, pentru că bunul meu prieten, doctorul Ivanov, Grigor Ivanci, a rămas la Spitalul Republican ca ordinator clinic. Ordinator clinic însemna doi ani și asta însemna obligatoriu să rămâi în clinică sau, mă rog, șanse mari să rămâi în clinică, pentru că urma să-ți faci teza de doctorat. Erau două teze, teza de doctorat, teza de abilitare și aveai șanse să mergi pe linie universitară și să avansezi în carieră. Și eram foarte frustrat, pentru că n-am reușit să rămân la Spitalul Republican, care era un fel de spitalul Fundeni. Deci echivalentul spitalului Fundeni, cel mai mare spital, cel mai bun spital din Moldova, și, ă, am plecat la spitalul… numai că acolo am întâlnit niște oameni deosebiți, oameni care mi-au marcat cariera, dacă vrei, chirurgicală.

Șeful secției de acolo era un bulgar, Iovcev, doctorul Iovcev, care era chirurgul principal al Chișinăului. Era o, un post de șeful chirurgiei din oraș și care era un chirurg excepțional, dacă vrei, o paralelă, era un fel de doctorul Mihnea Ionescu. Era un chirurg extrem de talentat, un chirurg autentic, un chirurg temperamental, un chirurg care, tu știi despre ce vorbesc, lua decizia corectă la momentul potrivit, așa, și de ce spun că mi-a marcat cariera: m-a ajutat la primele… Deci am, acolo am învățat ABC-ul în chirurgie. Da. Nuri, nopți pierdute. Fac o paranteză, era o lege nescrisă în spital. Rezidentul cel mai mic trebuia să hrănească echipa de gardă. Evident că toată lumea punea bani acolo, să mergi să cumperi mâncare pentru toată echipa. Eh, îmi amintesc că toți banii care-i câștigam, și care erau puțini, de toți banii cumpăram mâncare și mi-era foarte jenă. Nu voiam să iau bani de la echipa de gardă, dar aveam un mare avantaj.

Te lăsau să operezi, să faci anumite… să operezi apendicectomii și mi-amintesc cu lux de amănunt că în acele șase luni, din august până în februarie, până în februarie, când am venit în România, ăă, am făcut 22 de apendicectomii, cinci hernii, două hidrocele Winkelmann, și o să explic de ce spun acest termen, Winkelmann, și m-a ajutat profesorul, doctorul Iovcev, la o colecistectomie. Evident că a făcut-o mai mult el, dar am marcat-o acolo, că am făcut și eu un colecist. Că am făcut și eu un colecist.

Dr. Mihail: A apărut această oportunitate cu România. Cum a apărut?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Ă, a fost acea deschidere în anii ’90. Primii au plecat o serie de studenți basarabeni. Au fost un schimb de studenți între România și Basarabia. Mulți studenți români care n-au intrat aici la facultate au fost repartizați în Moldova și mulți studenți basarabeni care n-au intrat la facultate în Basarabia au fost repartizați în România. De ce spun? Pentru că printre acești studenți era și sora mea, care, ă, nu a fost admisă la Facultatea de Biologie. Iată că ea a urmat cumva cariera mamei mele și a fost repartizată la Constanța. A urmat valul doi, un schimb de experiență între medici și 92 a fost primul exod, dacă vrei, cu ghilimele de rigoare, de medici basarabeni care au venit în România. A fost o, la fel, o repartiție la Ministerul Sănătății, unde șeful comisiei era domnul academician Ghidirim, tu știi despre ce vorbesc, și care ne-a fost profesor în anul trei de facultate la spitalul numărul 4 orășenesc și care era, ținea niște cursuri extraordinare, extraordinare. Eram…

De fapt, atunci a început cumva dragostea mea un pic de chirurgie, dar era mult prea devreme și îmi amintesc cu lux de amănunt, când am ajuns să fiu repartizat în România, să primesc girul, cumva, că plec în România, m-a întrebat dacă nu vreau să fac chirurgie cardiovasculară. Evident că am zis nu, pentru că nu știam cu ce se mănâncă, dar peste ani cumva mi-a părut rău, dacă vrei să-ți spun așa, pentru că, când am ajuns în București, l-am întâlnit la Spitalul Republican pe doctorul Tinică, profesorul, actualul profesor Tinică, șeful centrului de la Iași, știi foarte bine despre cine vorbesc, și care a realizat de curând primul transplant cardiac la Iași. Și cumva eram frustrat, pentru că, îți dai seama, ca untător îi dai drumul în larg, în mare și ești singur. Aveai nevoie de un mentor, de cineva mai mare care să te îndrume puțin. În sfârșit, și am refuzat chirurgia cardiacă. Am zis că chirurgie generală. Am fost acceptat și am plecat în România și 92, februarie, începutul lunii februarie.

Dr. Mihail: Am pe masă poze cu toți oamenii aceștia de care, de care ați povestit până acum. Nu vreau însă să fac salturi în viitor. O să ajungem, o să ajungem la ele. Aș vrea să vă arăt poza asta. Ați vorbit despre Grig, despre doctor Ivanov și la 20 de ani mai târziu, după ce acesta a fost mentor și v-a protejat și v-a ambiționat, dumneavoastră vă întoarceți în Chișinău. Am fost, am fost cu dumneavoastră acolo și dumneavoastră îi arătați lui cum se face transplantul hepatic acolo. E un, e un transplant, cred că de la donator viu.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: De la donator viu. Așa este. Ă…

Dr. Mihail: Sunteți dumneavoastră în poză și domnul profesor Irinel Popescu și domnul profesor, una, a doua, și între noi este doctorul Ivanov, de care spuneam.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Așa este. Al doilea centru de transplant hepatic din spațiul românesc a fost în Moldova, în 2013, dacă îmi amintesc bine, și a fost posibil datorită prieteniei sau din cauza prieteniei profesorului meu cu regretatul profesor Hotineanu. Așa s-a născut al doilea centru de transplant hepatic din spațiul românesc. Ă, și într-adevăr am început cu un transplant hepatic de la donator viu, pentru că nu exista la vremea respectivă nici legislație și nici donatori cadaverici. Ulterior au implementat și legislația, pentru că profesorul Hotineanu era parlamentar, era șeful comisiei, a fost, cred că și ministrul sănătății, a fost șeful comisiei de sănătate din Parlament și atunci a reușit să introducă toate aceste legi ca să intre în vigoare legal donarea de organe și de aceea am început cu transplant hepatic de la donator viu, care e un transplant mult mai greu decât transplantul hepatic de la donator cadaveric, pentru că presupune o finețe mai mare, o acuratețe mai mare, o dexteritate chirurgicală mai mare și o experiență foarte mare în chirurgie hepatică, în chirurgia rezecțională și nu numai.

Și, ăă, evident că a fost nevoie, până a ajunge aici, și de acele specializări. Tu știi foarte bine, că ai fost și tu în centre consacrate, și aici mă refer, vorbesc, aș vorbi despre centrul, cel mai mare centru de transplant hepatic de la donator viu din lume, la Seul, la vremea respectivă, sub îndrumarea profesorului Sung-Gyu Lee. Efectiv acolo mi-am dat seama, am fost de două ori, în 2009 și 2010, mi-am dat seama ce înseamnă cultul muncii, care noi nu-l avem, noi, românii, nu-l avem. Deci acei chirurgi, care aveau un bloc operator ca la noi la Fundeni, de șapte, cu șapte săli, operau zi-lumină, zi-lumină, făceau două transplanturi hepatice de la donator viu pe zi. Deci practic patru săli erau angrenate în transplant hepatic și a cincea sală era, se făcea transplant renal.

Dr. Mihail: De la donator viu sau de la donator cadaveric?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: În special de la donator viu, pentru că la ei nu era cultura cu donatorul cadaveric. S-a reactivat, după, dacă îți amintești tu sau poate ai citit, a fost un boxer coreean care a făcut, a intrat în moarte cerebrală și au fost donate organele și atunci cumva în cultura lor s-a implementat și transplantul hepatic de la donator cadaveric. Asta spuneam, că am început cu transplantul hepatic de la donator viu și a reușit în 2013. Au trecut 13 ani, iată, de la acest centru. E un centru consacrat. Acuma fac toate tipurile de transplant, de la donator cadaveric, de la donator viu, transplant pediatric. Au reușit și cu invidie vreau să spun că ne-au luat-o înainte. De curând au făcut și primul nor non-heart-beating, adică au făcut, au luat, au făcut o recoltare de la un bolnav aflat cumva în stop cardiac și au reușit înaintea noastră, pentru că noi n-am reușit încă acest tip de recoltare de la donatori cadaverici.

Dr. Mihail: Că e mai multă mândrie decât invidie.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: E și puțină invidie, pentru că, tu știi foarte bine, noi nu suntem obișnuiți să fim pe locul doi și atunci… dar mă bucur, pentru că a fost realizat într-un centru unde ne-am marcat și noi teritoriul și unde…

Dr. Mihail: Când v-ați simțit, când v-ați întors în Chișinău și a venit rândul dumneavoastră să vă învățați, să zic, mentorul din facultate și din internat?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Vezi tu, nu am gândit-o la momentul respectiv așa. Ăă, în mintea mea a fost în felul următor. Deci eu am plecat de acolo, mie locul ăla, m-am născut acolo, mi-au dat, eram foarte tineri, cele mai frumoase momente din viață și atunci, peste ani, cumva eram obligat să întorc ce am primit de acolo, să fac acest proiect, de, ca să întorc ce am învățat la Fundeni și în Occident, în Franța, în Seul. Locul de unde am plecat era foarte important și de fapt este un proiect de-al meu care va fi, cred că în toamna asta, prezentat la Academia de Științe din Moldova. Așa se numește proiectul: ăă, „Transplantul hepatic în spațiul românesc”. Ăă, din păcate, din păcate, ă, din cauza unor impostori, care sunt foarte mulți, inclusiv în medicină, ă, nu s-a realizat încă acest proiect, dar se va realiza cu siguranță, pentru că, ăă, nu este vorba despre mine, este vorba despre acest proiect și tu știi foarte bine, fiecare din noi în viață avem un proiect. Proiectul meu a fost transplantul hepatic în spațiul românesc.

Dr. Mihail: Mai am câteva poze pe care vreau să vi le arăt, care mi se par reprezentative pentru plecarea asta, dar și întoarcerea în…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Da. Sunt cumva primul absolvent care, căruia a fost decernată Doctor Honoris Causa, ăă, la facultatea unde am terminat-o, deci la Nicolae Testemițanu, și aicea, ă, în această poză, este acel moment unde, ăă, am fost decernat cu această distincție foarte onorantă pentru mine, Doctor Honoris Causa, primul absolvent, domnul general Mirkovici, care era general de armată de la Timișoara și care a fost alături de mine, împreună cu profesorul Lupașcu de la Iași, și care a ținut un discurs memorabil de general și de aceea…

Dr. Mihail: Cred că e într-una din poze.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Ă, domnul general Mirkovici, da, este în una din poze. Ăă, aceasta este o poză în care eu veneam în România, eram la graniță și colegii mei, doctorul Renco, domnul profesor Lilian Antoci, eu eram pe o parte a gardului și erau pe altă parte. O poză care, iată, că va fi și în această carte, „De la Bălănești la București”. Ce ironia sorții, de oamenii care au rămas acolo și ne-am întâlnit și discutam, evident, despre chirurgie peste un gard de fier.

Dr. Mihail: Și vreau să mai arăt și pozele astea, până să… și cu pozele astea o să ne desprindem de Republica Moldova și o să plecăm spre…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Da, aici este o poză la Bălănești, un loc drag mie și unde ne întoarcem de fiecare dată cu drag. Da, cu nepoții mei. Fratele meu are doi băieței, mari deja. Repet, ne vedem o dată pe an, la sfârșitul lunii mai, la ultimul clopoțel, pentru că am reușit după 40 de ani să redu… gimnaziului din Bălănești, numele mamei mele, gimnaziul Elvira Brașoveanu. Și iată că pe 1 septembrie sper să reușim, nu depinde de mine, depinde de sculptor, să inaugurăm și monumentul Elvira Brașoveanu la gimnaziu și va fi un moment foarte emoționant și emoțional, un loc în care mă întorc cu drag, dau premii la copilași, cel mai bun, locul unu, locul doi, locul trei. Evident, niște premii simbolice, dar foarte important pentru ei, pentru că au niște modele. Vorbeam de Victor Graur, campionul mondial la lupte libere, un scriitor, Grigore Adam, și alte personalități. Un sculptor. Iată că acest sculptor care realizează monumentul mamei mele este original, originar tot din Bălănești și ei trebuie să aibă niște modele în viață și e o comunitate cu energie bună și trebuie să aibă niște modele.

Dr. Mihail: Și ajungem cumva la acea călătorie și la plecarea dumneavoastră din Moldova și prima zi din Fundeni. Vă amintiți cum a fost prima zi la Fundeni?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Da. A fost o călătorie foarte grea. Și vorbeam de unchiul meu, Sasha. Sasha, care e fratele mamei mele și care m-a ajutat foarte mult în facultate, și cumva financiar și psihologic. Îți spuneam că voiam la un moment dat să renunț la facultate și el m-a încurajat să nu renunț, să rezist. Și am venit cu el și cu tatăl meu, cu acea vestită Lada 1200, cu două butelii de gaz pe mașină. Când am ajuns în vamă era o coadă, cred că trebuia să stăm în vamă, vama Albița, de două, trei zile, ca să pot să trec vama, pentru că era… se deschisese granița. Era perioada aia când toată, tot românul din stânga, dreapta Prutului făcea comerț cu țigări, cu pastă de dinți și alte tâmpenii și trebuia să stăm la coadă și atunci i-a venit ideea unchiului meu să mergem cu actele, că aveam niște acte oficiale cu care veneam în România, la Ministerul Sănătății, să mergem să arătăm grănicerului, ca să ne lase să nu stăm la coadă atât.

Am reușit, am trecut cu destule peripeții vama și am luat-o spre Galați. Trecut cu bacul, pe drum spre… De ce spre Constanța? Pentru că, vorbeam, sora mea era studentă deja la Constanța. Ă, am vândut acele butelii de gaz, îmi amintesc lux de amănunt, unul cu 5000 și unul cu dou… cu 7000 lei. La vremea respectivă nu-mi dădeam eu seama cât de mulți bani sunt, dar erau un salariu de rezident, pentru că, când am ajuns în București la minister, ni s-a dat 11000 lei. Mi-a dat 11000 lei, care era salariul unui rezident. Nu era mult, dar nici puțin, pentru noi era foarte mult, pentru că veneam dintr-o zonă în care, în Basarabia, medicii câștigau foarte puțin. Erau intelectualii cei mai săraci, ei și profesorii, dacă vrei, așa. Ă, și Constanța… am dormit o noapte la Constanța, la sora mea, în cămin, la facultatea Ovidius. A doua zi, duminică, am plecat spre București.

Am ajuns, evident, la București, la Ministerul Sănătății, la ora 4:00 după-amiază. Nu mai era nimeni la Ministerul Sănătății. Îți dai seama ce facem? Și ne-am întors, îmi amintesc cu lux de amănunt, ne-am întors în comuna Pantelimon și ne-a luat cineva acasă la ei. Am dormit la ei, ne-au tratat extraordinar de bine și a doua zi am plecat la minister să fim reparti… să ni se repartizeze, să ne repartizeze într-un oraș, într-un spital. Ă, mi s-a spus de secretara, secretarul de stat care era responsabil de medicii basarabeni, că singurele soluții sunt Cluj sau Craiova. Habar n-aveam. Mă rog, aveam habar unde-i Clujul, unde-i Craiova, dar nu știam ce să aleg. Craiova, Cluj și insistam pe Constanța, având în vedere că sora mea era studentă acolo. Nu se poate, nu se poate. Mi-am dat seama după aia de ce nu se poate la Constanța, pentru că facultatea era nou înființată și nu aveau rezidențiat sau, mă rog, secundariat clinic, cum era, pe atunci trei ani.

Și atunci am ieșit afară și ni s-a spus: „Vă gândiți și când veniți ne spuneți, între Cluj și…” Am ieșit afară și m-am întâlnit cu un coleg mai mare, care era gastroenterolog, de fapt era endoscopist, făcea endoscopii digestive superioare, inferioare, și mi-a zis că eu am cămin la Fundeni și că nu vreau să rămân acolo, o să plec la ea și, dacă vrei, ce desi căminul. Și atunci era importantă cazarea, că, repet, eram foarte săraci. Adică n-aveai de unde să plătești o cazare, să închiriezi ceva. Și atunci, când am intrat, am spus că vreau Fundeni și s-au uitat așa, lung, la mine și m-au întrebat: „De ce Fundeni?” Zic: „Am cazare, am… am cămin acolo.” Și așa am fost repartizat în Fundeni. Absolut întâmplător.

Dr. Mihail: Pentru că știați pe cineva care v-a cedat o cameră în cămin, de asta.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Exact. Nu știam unde-i Fundeni, știam că-i în București, dar nu știam că-i cel mai mare spital, că-i nava amiral a medicinei românești. Habar n-aveam, îți dai seama. Și așa am ajuns în Fundeni.

Dr. Mihail: Mi se pare, până acum mi se pare incredibil, pentru că un traseu care pare, de acum pare că a fost clar stabilit, este în permanență pavat de niște întâmplări foarte, cum să… niște întâmplări random, în faptul că ați căzut de pe bicicletă, că v-a ajutat colegul la examenul de fizică și v-a ajutat, adică omul ăla care v-a ajutat să rezolvați o problemă de fizică nu realizează câte vieți a salvat sau la câte vieți a participat.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Din păcate, din păcate, acel prieten, acel coleg, Vitali Tomuzi, nici nu mai există printre noi, ă, s-a înecat într-un lac și nici măcar nu mai există. Dar uite că mi-a marcat cumva…

Dr. Mihail: Poștărița care a venit, Grig, care v-a luat sub aripa lui, colegul care… olimpiada, da, aceea de pe Uniunea Sovietică, ăă, colegul care v-a lăsat camera în Fundeni. Și așa ați ajuns în Fundeni.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Așa am ajuns în Fundeni. Prima zi în Fundeni, îți dai seama, nu deschideam gura, nu știam românește. Știam românește, evident că știam românește, dar era un complex, aveam un complex de inferioritate, că nu știam atât de bine limba română. Și tu știi ce?

Dr. Mihail: Cu cine v-ați întâlnit din colegii cu care încă colaborați sau care încă sunt?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Deci prima zi la raport, la vremea respectivă era șeful clinicii profesor Stăncescu. Da. Un om mare, puternic, bonom. Și îmi amintesc că stăteam într-un colț și m-a prezentat. Aveam un nou coleg tânăr din Basarabia. M-am ridicat, m-am prezentat, doctorul Brașoveanu, și m-a întrebat: „Ce ai operat, doctore, acolo?” Am zis, evident, că ce am făcut acolo: 22 de apendicectomii, cinci hernii, două operații în Winkelmann. Toată lumea a început să râdă. Dacă era o gaură în podea, aș fi intrat, pentru că toată lumea a crezut că mint. Îți dai seama? Eram un copil de 23 de ani și eu operasem nu știu câte operații, intervenții chirurgicale. Mai târziu mi-am dat seama, era complet alt sistem. Treceai prin mâna a patra, mâna a treia, mâna a doua și ajungeai medic operator, deci să faci anumită intervenție chirurgicală, abia la sfârșitul secundariatului clinic, care la vremea respectivă era de trei ani, dar eu nu aveam de unde să știu, eu nu mințisem.

Și după aia m-am prins, am prins… foarte, erau foarte mulți rezidenți care erau toți mai mari ca mine cu 10 ani. Eram foarte uimit de ce rezidenții români, secundar… secundariatul clinic era pe vremea aceea. Erau mai, atât de mult mai mari ca mine. Aveau 32, 33 de ani. De fapt, ă, în ultimii ani de comunism în România nu s-a dat rezidențiatul și toată lumea a mers la țară ca medici de țară, medici de familie și atunci era primul an când s-a organizat concurs de rezidențiat și toată lumea a venit la concurs și așa mi-am dat seama că acei colegi ai mei, care erau cu 10 ani mai mari ca mine, de fapt erau generația mea.

Dr. Mihail: Ăsta a fost un avantaj, nu?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: A fost un mare avantaj. Iar cel mai mare avantaj era că eu venisem cu ABC-ul în chirurgie. Adică eu… era concurs, cine face mai multe noduri, cine face în borcan mai multe noduri? Cine coase mai multe saltele, știi foarte bine.

Dr. Mihail: Cu cine, cu cine concurați atunci?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Păi, între noi toți, că, îți dai seama, era să facem care face sub o secundă nodul sau, mă rog, erau tot felul de tâmpenii, dar care nu-s tâmpenii așa, dacă te gândești retrospectiv, că era vorba, chirurgie e o meșteșugărie, o… e o chirurgie de manualitate, nu numai chirurgia și ortopedia, toate tipurile de chirurgie. Și atunci, evident, dublat de multă carte și alte calități, dar în primul rând era chestie de manualitate, pentru că, știi foarte bine, există chirurgi talentați, există chirurgi buni și există două mâini stângi. Știm foarte bine. Știi…

Dr. Mihail: Acum, când vedeți un rezident, cât de repede vă dați seama că ăsta o să fie chirurg sau ăsta nu prea e?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Îți dai seama? Îți dai seama din prima. Tu știi foarte bine. Sigur, nu în primul an, dar imediat îți dai seama, pentru că, ă, vezi tu, dacă aș face o paralelă între chirurgie, tenis sau fotbal, un antrenor de fotbal sau un antrenor de tenis imediat vede talentul într-un fotbalist sau un jucător de tenis. Și de ce spun și de tenis? Că peste ani m-am întâlnit cu un coleg care are un băiat și care, Moldova nu era tradiție de tenis de câmp, și l-a dus întâmplător la tenis de câmp și l-a văzut antrenorul și i-a spus că-i talentat. E, acel băiețel a ajuns la un colegiu în America și este în prima, nu știu, mie din lume ca tenisman. Adică extraordinar, dar trebuie cineva să te vadă și așa e și în chirurgie. Cineva trebuie să te remarce. Și aici am avut un mare noroc, de, iarăși, revin la profesorul Stăncescu.

Am rămas într-o vară cu dumnealui. Eram câțiva rezidenți, eu, doctorul Proinov și doctorul Proinov. De ce spun numele? Că tatăl lui era directorul spitalului la vremea respectivă și cumva era, dar are un băiat extraordinar, în generația mea, de vârsta mea, și mi-a dat posibilitatea să fac și eu mâna a doua la profesorul Stăncescu. Eh, îți imaginezi, când m-am văzut în poziția aia, deci era clar că se face detașarea. Ăă, și profesorul Stăncescu a remarcat, orice chirurg, întotdeauna un chirurg bun promovează un chirurg bun. Ă, și când s-a întors doctorul Mihnea Ionescu, era în concediu, și când s-a întors doctorul Mihnea, el mi-a spus că i-a spus profesorul Stăncescu că moldoveanul ăsta este bun. E, Mihai, în ziua aia venea să zbor. Știi despre ce vorbesc? A fost uau, adică era cumva… Știi cum e ca copilul tău când îi spui: ești cel mai bun, ești foarte bun, știi?

M-am simțit că s-a confirmat, că n-ai de unde să-ți dai seama: ai valoare, nu ai valoare. Și doctorul Mihnea, la vremea respectivă, era cumva, dădea tonul în chirurgia românească, nu numai în chirurgia din Fundeni. Profesorul nu era pe vremea aia, era în America, la acea specializare, și care ți-a povestit cu lux de amănunt, că a fost el invitatul tău. Și doctorul Mihnea atunci mi-a marcat cumva, dar nu aveam acces. Era Dorin, era Victor, avea altă echipă. Eu eram repartizat la profesorul Popovici, profesorul Popovici, care era un chirurg bun, dar care era mult mai conservator decât doctorul Mihnea și nu mi-a permis, n-am apucat să ajung, ca să-l ajut, foarte rar. Am și avut puțin ghinion cu alți colegi, nu mai contează, și… dar mi-a marcat cumva, mă rog, cariera și ăsta a fost… trebuia să fac acei trei ani de secundar clinic, numai că se terminau, nu operasem nimic, eram pe post de mâna… cel mult mâna a doua, nu operasem absolut nimic.

De aia au râs atunci la început colegii, că abia am venit și făcuse nu știu câte intervenții chirurgicale. Și atunci un coleg, generația mea sau un pic mai mare, doctorul Mitulescu, mi-a dat ideea să fac o cerere la minister. Poate îmi aprobă, se… era rezidențiatul deja, era de șase ani. Poate îmi aprobă ministerul să mai fac încă trei ani. Evident că am prins-o din zbor și am făcut cererea, m-a și ajutat și îi mulțumesc pe această cale, deși n-am avut cea mai bună relație cu Gabi, dar mi-a marcat și el viața și îi mulțumesc pe această cale și mi-a aprobat ministerul să fac șase ani și iată că am făcut acel rezidențiat de 6 ani. 6 + 6, deci 12 ani de școală. Asta înseamnă medicina, asta înseamnă chirurgia. Nemaivorbind că sunt specialități care durează, rezidențiatul durează ște… ani, de exemplu chirurgia cardiovasculară sau neurochirurgia, dar chirurgia generală durează ani.

Dr. Mihail: Momentul ăsta de care v-ați, mi-ați povestit, când profesorul v-a spus că dacă sunteți bun, a venit ca o primă validare după toți acești ani de muncă pe…?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Da, da, da, da, da, da, da, da, da. Ă, atunci mi-am dat seama că ceea ce am învățat în Moldova a fost, ă, uau, uau, adică eram cu un pas înaintea colegilor români de aici, care erau mult mai mari ca mine. Ți-am spus din ce motiv. Și atunci eram… am prins o siguranță și mi-am dat seama că merită să continui.

Dr. Mihail: A fost vreun moment dat în care v-ați dat seama că sunteți mai bun decât ceilalți? Că aveți, poate, nu știu, dincolo de munca asta colosală pe care o vedem acuma, că aveți un, poate un talent de a simți acea plagă operatorie?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Au fost și momente… s-a întors profesorul din America, știi foarte bine. Cred că în sfârșitul anului 96, cred că îmi amintesc bine, 96, 97, și evident profesorul voia să-și facă o echipă, pentru că… dar nu aveam nicio șansă să intru în echipa profesorului, dar am avut iarăși o întâmplare fericită. Ăă, o asistentă personală a, cumva, profesorului nostru, a profesorului Irinel Popescu, care fusese înainte asistenta-șefă pe vremea profesorului Setlacec, deci mentorul profesorului nostru, profesorul Irinel Popescu, o doamnă Nuca, o bucovineancă, doamna Nuca, și care mi-a șoptit că s-a întors doctorul Irinel Popescu, e un tip foarte deștept și ar fi bine să te lipești… deși nu aveam senzația că nu mă place și că era, părea o femeie foarte dură și rigidă. Nu era așa. Mi-a dat acest pont cumva: să te lipești de doctorul Irinel Popescu.

Dr. Mihail: Cum ați făcut-o?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Și mi-amintesc că m-am întâlnit cu doctorul Irinel Popescu la vremea respectivă, cu domnul profesor, pe acel hol vestit între bloc operator și secretariat, care îl știi foarte bine și tu. Și întâmplarea face că am dat nas în nas cu domnul doctor, cu domnul profesor și nu știam cum să intru în vorbă cu el, ce să-i spun și m-am apropiat și am zis: „Domn doctor, doctor Brașoveanu, am auzit că sunteți un medic foarte deștept și aș vrea să fiu în echipa dumneavoastră, dacă dați o șansă.” Am rămas foarte uimit. Profesorul m-a pupat și mi-am dat seama că m-a acceptat și așa am ajuns în echipa doctorului Popescu la vremea respectivă, profesorul Irinel Popescu. A urmat o perioadă grea, grea, grea, grea, pentru că profesorul s-a întors în America cu ambiții mari, cu… îți dai seama, a făcut acolo acel fellow de trei ani la cel mai mare centru de transplant, de la Mount Sinai, unde a lucrat cu un, are un alt mare, unde a fost, a fost profesorul Thomas Starzl, părintele transplantului mondial, dar unde s-a întâlnit cu un mare chirurg de origine română, ă, Andrei Stieber.

Și de ce spun asta? Că pe parcursul anilor profesorul ne-a povestit că, când a ajuns în America și i-a spus că din România, toți colegii americani, un japonez, chinezi, americani, unii veniți la specializare, alții de acolo, le-a spus că ai mare noroc și el nu înțelege de ce are mare noroc. Ei, la vremea respectivă, în acel centru era unul din cei mai mari chirurgi de transplant hepatic, era acest Andrei Stieber, care făcea transplantul hepatic în doi, cu asistenta, în două ore. Pe mine m-a impresionat, m-a marcat și tu știi foarte bine că noi, chirurgii, și acuma vrem să scoatem performanță, vrem să doborâm recorduri, nu, evident, nu în detrimentul bolnavului, dar aici e toată concurența între noi, chirurgii, dacă vrei, și aici se face departajarea clară. Și așa am ajuns în echipa profesorului Popescu. La vremea respectivă, unul din rezidenți, de fapt era deja doctorant, cred, era un libanez, Alig Casem, și cu care țin și acuma relație și ne comunicăm, care este chirurg în Tir, în Liban, și care are copii cumva cu origine românească.

Soția lui a fost, prima soție a fost româncă din Slatina și are trei copii. Cred că e și bunic acuma și, ă, un om foarte blând. Era un chirurg lent, dar un om foarte blând și cumva m-a protejat și m-a luat sub aripa lui, împreună cu Dorin Petrăreanu, o știi foarte bine, care era de fapt copilul de suflet al profesorului meu și care cumva, el, preferatul, dar făceam echipă și a urmat o perioadă foarte, foarte grea, o perioadă foarte grea. Începuturile au fost grele, pentru că, repet, profesorul a implementat transplantul hepatic în România de la 0, în 2000, primul transplant reușit, și a fost o perioadă grea de pionierat, cu multe, cu curba de învățare, știi foarte bine, și plus că România la vremea respectivă nu era atât de dezvoltată, nu era atât de deschisă societatea către o nouă procedură de transplant hepatic. Ce-i aia transplant hepatic în România, când noi n-avem vată, n-avem fire de sutură etc., etc., că voi aveți robot, noi n-avem cu ce coase.

Adică era o mentalitate învechită. Dar profesorul meu a fost un vizionar și uite că a introdus transplantul hepatic. Este părintele transplantului hepatic în România. A realizat primul transplant hepatic de la donator cadaveric, a realizat primul transplant hepatic de la donator viu, primul transplant pediatric, primul dual, multe performanțe. Este părintele transplantului hepatic și sunt onorat că sunt cumva elevul lui. Am urmărit și eu podcastul cu domnul profesor, cumva sunt onorat că a zis că sunt și cumva urmașul lui. E școala profesorului Setlacec, dusă de profesorul nostru la un alt nivel odată cu introducerea transplantului hepatic și, evident, o mare responsabilitate și pe mine, pe umerii mei, pentru că sunt obligat să duc mai departe ce a creat profesorul meu la un nivel mai bun sau măcar la fel. Eu sper să fie un salt calitativ. Cred că și este, odată cu introducerea acestor metode de chirurgie minim invazivă, de care, repet, eu nu sunt… sunt un chirurg cumva din altă generație.

Voi sunteți o generație mult mai tânără, predispuși să faceți această chirurgie minim invazivă, dar sunt deschis să dezvoltăm toate aceste procedee, care sunt o noutate, și care, de fapt, obiectivul principal este ca bolnavul să stea cât mai puțin internat, cu zile cât mai puțin de spitalizare și cu complicații cât mai mici și să fie integrați, reintegrați în câmpul muncii și să aducă plusvaloare societății.

Dr. Mihail: Legat de domnul profesor Irinel Popescu, într-adevăr l-am avut în podcast acum doi ani. Oamenii îl pot găsi pe site-ul doctormihail.ro. Dacă scrieți la căutare Irinel Popescu, găsiți podcastul. Într-adevăr, în podcast îl întreb cine o să continue acest proiect și această școală de chirurgie hepato-bilio-pancreatică și de transplant hepatic. Și domnul profesor spune că dumneavoastră, în mod cert, sunteți acela și mi se pare atât de interesant, adică pe mine personal, nu știu cum pe privitori, dar pe mine mă unge pe suflet să pot să unesc aceste puncte și să văd, să mi-l imaginez pe Vlad Brașoveanu, care își caută echipă și-l întâlnește pe acel hol. Știu foarte bine acel hol, cu acele postere chirurgicale. Am și eu un poster acolo. Sunt atât de mândru că am un poster acolo cu numele meu. Și la mijlocul holului sunt două, sunt două camere. În stânga e vechea cameră de rezidenți, care acum este cabinetul, inclusiv, al lui Ghenadie Vatachki, care a fost aici la podcast.

Și pe partea cealaltă este cabinetul dumneavoastră, fostul cabinet al dumneavoastră, mă rog, și actualul, o parte din el, și cum v-ați întâlnit pe hol și i-ați spus că vreți să fiți parte din echipa lui și 20 de ani mai târziu sunteți cel care conduce școala asta de transplant hepatic. Vreau să vă întreb cum au fost acești 20 de ani, ce, cum a fost mentoratul profului și cum o să-l, o să-l amintiți?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Au trecut, în primul rând, foarte, foarte repede. Nici nu-mi dau seama când au trecut toți acești ani, dar îmi dau seama că au trecut atât de repede pentru că aveam foarte multă treabă, foarte mulți bolnavi, foarte multe intervenții chirurgicale. Multe dintre ele au fost în premieră și deci practic zi și noapte eram în spital. Ăă, profesorul, ă, ținea foarte mult la treaba aceasta și a fost o perioadă grea, în primii ani cel puțin, pentru că, repet, societatea în vremea, la vremea respectivă nu era pregătită pentru genul acesta de intervenții, dar profesorul a avut o viziune și uite că a reușit, începând cu primul transplant, vestitul Penea, al doilea transplant, vestitul Badea, primul transplant pediatric, vestitimea, care acuma este și mai mică, și iată că au trecut 26 de ani, acel transplant, după care au urmat alții, vestitul Gaură, și după care a urmat și alte transplanturi, donator viu, donat… transplant pediatric etc., etc.

A fost o perioadă grea, dar frumoasă, interesantă și evident că s-a ajuns la o performanță, o performanță mare. Deci la ora actuală Fundeniul este cumva bleul, dacă vreți, transplantului hepatic în spațiul românesc și evident că a venit o perioadă în care trebuie, a trebuit să răspândești școala mai departe și vorbeam de al doilea centru din Chișinău, al treilea centru din spațiul românesc, și al doilea centru din România a fost la Iași, în 2016. Deci anul acesta am sărbătorit 10 ani de transplant hepatic la Iași, al doilea centru de transplant, unde au realizat, cred că se apropie de 100 de proceduri și vorbim de transplant hepatic de la donatori cadaverici, transplant hepatic de la donator viu. A fost și cumva câteva premiere pentru centrul respectiv, primul transplant hepatic de la donator viu, prima recoltare minim invazivă la Iași. Evident, a urmat al treilea centru din România și anume am fost cumva obligați de legislația europeană să deschidem un centru de transplant pediatric, pentru că până atunci transplanturile pediatrice se făceau la Fundeni, numai că am fost obligați să deschidem acest centru la Spitalul Grigore Alexandrescu, unde, ăă, voi merge imediat după podcast, unde avem acea intervenție chirurgicală de amploare și acuma transplantul pediatric se face, îl fac împreună cu echipa de acolo, cu echipa doamnei profesor Bălănescu, transplantul pediatric, începând de la un an până la 16 ani.

Între 16 și 18 ani, transplantul pediatric se poate face și într-un centru de adulți, pentru că se consideră cumva că sunt adulți, dar până la 16 ani suntem obligați ca acel transplant să se facă într-un centru pediatric. Și ultimul centru de transplant, ă, hepatic din România a fost deschis la Cluj, în urmă cu doi ani, ă, împreună cu profesorul Nadim Al Hajjar, de asemenea un chirurg excepțional, cu o bună experiență în chirurgia hepato-bilio-pancreatică, și iată că în acești doi ani au realizat 30 de proceduri, dintre care de asemenea și câteva premiere pentru el, transplant hepatic de la donator viu, majoritatea, evident, transplant hepatic de la cadaveric. Era foarte important, pentru că odată cu Clujul s-a închis acest triunghi în România și acest, ă, patrulater în spațiul românesc. Deci, practic, acoperim toate tipurile de transplant la nivel național și meritau și ei un centru de transplant, pentru că 80% din donatorii cadaverici, tu știi foarte bine, sunt din Transilvania.

De ce? Nu mă întreba de ce. Probabil că ardelenii sunt mult mai serioși, mai consecvenți comparativ cu noi, sudiștii, nu-mi dau seama. Și au câteva centre de unde donarea de organe ajunge la 10, 15 la milion de locuitori, în timp ce media este sub cinci la nivel național. Imaginează-ți că în Croația este 20 la milionul de locuitori, în Spania este 40 la milionul de locuitori. Iată că sigur că la nivelul Europei de Sud-Est suntem cumva acolo. Nu vorbim de Polonia, care ca populație e dublă, nu vorbim de, ă, Turcia, care are o populație de 80 de milioane, dar ca complexitate suntem în primele țări din Europa de Sud-Est. Din păcate, rămânem în urmă de Europa Occidentală, unde evident că această procedură se practică de mult timp și la un nivel foarte, foarte înalt, iar începuturile au fost într-adevăr școala de la Essen, condusă de regretatul, părintele transplantului pediatric, Christoph Broelsch, doctorul Malagó, care a fost la primele intervenții, cel puțin pediatrice, și la living-uri, și la noi la Fundeni.

Dr. Mihail: De doctorul Malagó mi-ați povestit că e unul dintre chirurgii pe care îl plăceți cel mai mult.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Printre ei și el, începând cu doctorul Iovcev, Moscaliuc de la Spitalul Republican, doctorul Chirial la Spitalul Republican, doctorul Mihnea Ionescu, evident profesorul meu, mentorul meu, profesorul Lupașcu de la Iași, profesorul Nadim Al Hajjar de la Cluj. Românii au o școală de chirurgie bună.

Dr. Mihail: Aici în poză sunteți cu doi, trei, cred că, pacienți de-ai dumneavoastră.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: În această poză, în spatele meu este Ionișcu. Este primul transplant hepatic de la donator viu după epopeea Seul, Sung-Gyu Lee, Asan Medical Center. Este primul transplant de la donator viu. Donatoarea a fost soția lui. Și iată că au trecut 16 ani, 17 ani, este într-o condiție biologică foarte bună. Iar acești doi copilași sunt transplant hepatic pediatric. Unul e cu ficat întreg și unul este de la donator viu. Cel din dreapta este, îmi amintesc cu groază, că a venit cu hepatoblastom, a făcut chimioterapie, a fost transplantat și de asemenea are, cred că, mai mult de 10 ani și este într-o condiție biologică foarte bună. Îți dai seama cât a evoluat medicina, dacă acești bolnavi au putut fi salvați, practic, care n-au avut nicio șansă.

Dr. Mihail: Aveți emoții când intrați în sală la un copil sau emoții mai mari decât…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Am emoții. Am emoții. Ă, pentru că transplantul pediatric înseamnă cumva o responsabilitate mai mare, dacă putem spune așa, deși responsabilitatea este și la adulți, dar, vezi tu, copiii sunt copii și am mai multe motive pentru care presiunea e mai mare la copii, în special la copiii mici, special la copiii mici, și de curând a fost și o premieră, a fost… am transplantat un copil de 11 luni pentru atrezie de căi biliare, de la donator viu, și evident că presiunea e mult mai mare.

Dr. Mihail: Cum vă simțiți când revedeți un astfel de copil? Iată, la 18 ani, dacă vorbim de primele transplantări?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Sunt destul de emoționat, pentru că știi foarte bine că am realizat acea gală 200 și, ăă, cât nu te-ai antrena, cât nu ți-ai controla emoțiile, în momentul când au urcat acei copii pe scenă, care a avut geniala idee Ghenadie, doctorul Vatachki, efectiv nu am putut să mă uit. E cumva… Uau! Vezi niște copii normali care au trecut printr-o procedură de transplant foarte, foarte grea. E, sunt emoții. Sunt emoții puternice. Nu că la adulți n-ar fi, și la adulți sunt. Dar adulții, vezi tu, e o chirurgie mult mai banală, pentru că toate elementele, toată anatomia e mai mare, toate elementele biliovasculare sunt mai mari, dar la copii, știi tu foarte bine, pentru că imaginezi doar acea arteră care are 1 mm și care trebuie, prin care trebuie să circule sânge, că altfel nu supraviețuiește grefa. Și aici aș vrea să aduc aminte, și sper să-l ai invitat, sunt convins că o să-l ai invitat, pe Dragoș Zamfirescu, care realizează această anastomoză arterială la microscop și care cumva rezultatele în transplantul pediatric se datorează în mare măsură, sau la fel ca și nouă, pentru că fără microchirurgie în transplantul hepatic de la donator viu și pediatric este… rezultatele sunt compromițătoare și înainte de era microchirurgiei în transplant hepatic de la donator viu rata de tromboză era foarte mare, era peste 10%, la ora actuală este sub 1%, ceea ce este extraordinar. Practic numărul retransplanturilor după această complicație severă este mult mai mic.

Dr. Mihail: Probabil că oamenii care se uită la noi acum se întreabă care pot fi cauzele pentru care un copil ar avea nevoie de un transplant. Care-s cele mai des întâlnite cauze pe care le…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Da. Ă, sunt diferite. La adulți, știi foarte bine, sunt toate hepatitele virale, A, B, D, C. Vorbesc de boala hepatică terminală și alte cauze, boala Wilson, ciroza alcoolică, cancerul hepatic. Ei, la copii sunt altele. Pe primul loc se situează atrezia de căi biliare, care, din păcate, încă nu s-a reușit să se diagnosticheze intrauterin, ca să eviți această boală, dar care este tratabilă și una din soluții este sigur transplantul hepatic pediatric. Mai sunt și alte cauze. Hepatoblastoamele. Vorbeam de o formă de cancer hepatic la copii, dar care, cu o evoluție, are o evoluție cumva bună, tratată la timp. Și aici aș vrea să spun puțin de un caz. Eram în Moldova când, ă, mergeam să-l conduc pe ultimul drum pe tatăl meu și am primit un telefon de la directoarea unui spital privat din Chișinău, de la Medpark, un spital privat turcesc, și care era disperată că fetița ei moare și să mă duc s-o salvez și într-adevăr făcuse un hepatoblastom eclatat în cavitatea abdominală, cu hemoperitoneu.

Am operat-o, m-am întors, am operat-o. Ă, prima zi a închiriat un avion și a plecat cu fetița, putea să moară în avion, la Hanovra, unde era prietenul nostru, doctorul Tudorache, la vestitul centrul de transplant cardiopulmonar Haverich, unde era profesorul Haverich. Și a fost salvată acea fetiță. Iată că au trecut de atunci 11 ani și acea fetiță e foarte bine și într-o condiție biologică foarte bună.

Dr. Mihail: Da, eu îmi aduc aminte de toate aceste momente, pentru că și atunci, cred că am fost cu dumneavoastră la Chișinău și mi-aduc aminte de faptul că trebuia să mergeți la înmormântarea tatălui dumneavoastră, v-ați întors și v-ați dus la operație, ă, cumva, eu știu asta și am văzut aceste lucruri și am văzut că, la… ă, cândva, un chirurg de performanță e un complet alt om față de un om obișnuit pe care ni-l imaginăm. Oamenii ca noi, care au program, care își pot opri telefonul pentru două ore. Dumneavoastră nu v-ați oprit telefonul, nu v-am rugat să-l opriți, pentru că dumneavoastră nu vă opriți niciodată telefonul. Telefonul sună oricând, sună ziua, sună noaptea, sună absolut oricând. Și e o diferență aici. Asta aș vrea să punctăm. E o diferență între un chirurg de transplant hepatic care se duce să lucreze în Occident, într-un sistem bine format, și ocupă postul și știe că între ora cutare, cutare face intervenția cutare și asta e, și un chirurg care participă la punerea bazelor unui program de transplant, un chirurg care pleacă la prelevări, pleacă noaptea, în tot felul de condiții.

Ă, puteți să-mi povestiți, să ne povestiți, nu știu, de, poate, nu știu, cea mai grea prelevare sau cea mai, cea mai, cea mai nebună experiență dintr-o prelevare, așa cum se întâmplau pe vremuri, când plecați la prelevare, vă întorceați cu ficatul, făceați transplantul, urmăreați, după aia iar primeați un telefon că mai e un ficat undeva.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Ă, nu e mare diferență între chirurgii de transplant din România și cei din Occident. Sunt la fel de pasionați și acei trans… chirurgi de transplant și în Occident. Îți vorbeam de Coreea, unde am văzut ce înseamnă cu adevărat cultul muncii. Ăă, și nu erau de… nu câștigau foarte mult. Adică erau comparativ cu noi ca salarii, dar am văzut ce înseamnă cultul muncii. Cea mai grea, cea mai interes… cea mai interesantă, cea mai palpitantă recoltare a fost la Craiova, în urmă cu 15, 17 ani, cred, la un copil de trei, patru ani, la care, ăă, sigur că aveam experiență destulă și la vremea respectivă, dar presiunea era atât de mare încât am secționat artera hepatică și tu știi despre ce vorbesc. Norocul meu a fost că am secționat artera hepatică și am fost foarte stresat, pentru că, îți dai seama, compromiteam un ficățel la un copil. Dar întâmplarea face că am secționat-o înainte de artera gastroduodenală și atunci am reușit să fac acea rondelă și să-l păcălesc cumva, între ghilimele, pe profesor, că acela era trunchiul celiac.

Bine, sunt date tehnice, nu cred că interesează pe cineva, dar a fost un mare stres atunci și am reușit să ies cu brio din acea recoltare, care era contracronometru. Am mers la Craiova cu salvarea. Imaginați-vă, mergeam, recoltam, veneam la Fundeni, știam când începe intervenția Chilor, nu știam când se termină. Era… au fost vremuri complicate, dar frumoase și dacă m-aș întoarce în timp, cred că același lucru aș face, la fel.

Dr. Mihail: Cred că mi-e foarte greu să obțin de la dumneavoastră o poveste palpitantă, așa cum nouă ni s-ar părea palpitantă, pentru că un exemplu, și o să trecem mai departe, este, adică un exemplu banal de recoltare, pe care, pe care o făceam, de exemplu, când eram rezident: dumneavoastră mă sunați și-mi ziceați: „Mihăiță, hai până la Chișinău.” Eu vă întrebam: „Când?” Și ziceați: „Acum.” Eu fiind în pat la ora 10:00, în pijamale. Zic: „Păi, stați un pic…” „Să ai de odată. Sunt jos.” Coboram, mergeam, plecam la Chișinău, făcea… știu că am fost atunci la un split, adică ați făcut un split la un donator cadaveric, ați împărțit ficatul, au urmat două intervenții. A doua noapte, deja când se termina ficatul și eram zombi, ieșeam din sală și dumneavoastră îi ziceați la 3:00 noaptea lui Grig: „Grig, facem un ping-pong?” Care era efectiv un ping-pong. Mergeați la o sală de sport care se deschidea noaptea la 3:00, că Grig dădea un telefon, și jucați o oră de ping-pong și asta er…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Vezi tu, Mihai, vezi tu, Mihai. Una din condițiile foarte importante în viața unui chirurg este condiția fizică. Foarte important, pentru că e o meserie solicitantă, stai mult în picioare, e o meserie și fizic și intelectual grea și atunci este foarte important să fii într-o condiție biologică foarte bună, foarte important sportul și în sport dependența de adrenalină e la fel ca și în chirurgie.

Dr. Mihail: Ce sport acum?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Acum am rămas doar pe tenis și uite, peste o săptămână mergem la Balcaniada medicilor la tenis de câmp, care se va desfășura la Istanbul anul acesta. Mergem cu o presiune enormă, pentru că suntem campioni en titre și trebuie să ne apărăm titlul. Personal sunt campion la 55 plus la simplu și la 50 plus la dublu. Și tu știi foarte bine că e greu să ajungi în vârf, dar e și mai greu să rămâi acolo. Și ca și în chirurgie, și în sport e la fel de greu. Și, vezi tu, am urmărit cu sufletul la gură ieri acea cursă, probă de 100 de m a lui David Popovici și m-am bucurat enorm când i-a rupt victoria pe final, pe ultimii 10, 15 m, celui de pe locul doi. Efectiv m-am bucurat ca un copil, văzând această performanță incredibilă a lui David Popovici.

Dr. Mihail: Aici am o poză cu dumneavoastră și câțiva rezidenți și profesorul Popescu, nu mai știu la ce meci vă uitați, în camera rezidenților.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Da, era în camera rezidenților. Așa este. Da, da. E, cred că e poza de în urmă cu cinci, șase, 7 ani.

Dr. Mihail: Întorcându-ne la mentori, ce v-ați propus dumneavoastră să faceți diferit față de mentorul dumneavoastră, Irinel Popescu, sau de alți mentori pe care i-ați făcut?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: E greu să faci altceva sau e greu să-l depășești pe mentorul tău, pe profesorul Irinel Popescu, pentru că este părintele transplantului, dar să duci mai departe școala care a creat-o, să îmbunătățești anumite ramuri din chirurgia hepato-bilio-pancreatică și aici, iarăși, repet, chirurgia minim invazivă, am introdus-o. De acum încolo, operația standard la donatorul viu este minim invaziv, respectiv laparoscopic. Urmează, după cum spuneam, și, ăă, robotic, ă, să stabilim foarte clar indicațiile, să rezolvăm la timp complicațiile și unul din obiective este, ă, ca anumite intervenții chirurgicale să fie făcute de cei mai buni în… vezi, chirurgia generală e foarte vastă și atunci unul face chirurgie pancreatică, unul face chirurgie hepatică, unul face chirurgie deschisă, unul face chirurgie minim invazivă. E foarte important ca bolnavul să beneficieze de cea mai bună mână și cea mai bună metodă. Și de aici, evident, rezultatele și vreau să spun cumva cu mândrie, și aici e meritul profesorului, că chiar și transplantul hepatic a ajuns cumva la o operație banală, cel puțin de la donator cadaveric, pentru că rata complicațiilor a scăzut foarte mult, mortalitatea a scăzut foarte mult.

Evident, e chirurgie mare, dar s-a ajuns la un nivel foarte bun și aici meritul profesorului nostru, care știe foarte bine, că a optat pentru, a dezvoltat această școală și evident, în paralel cu chirurgia, este necesară și cercetarea. Tu ești implicat și tu în acest proiect de cercetare și sunt convins că o să-l faci cu succes. Publicații. Sigur că aicea trebuie selectați oamenii și fiecare trebuie să facă la ce se pricepe. Sigur că toți își doresc să devină chirurgi mari, dar, vezi, ca și sport, ca și în sport, chirurgia de performanță nu este pentru toată lumea și foarte important să nu vinzi iluzii deșarte și să… că de fapt nu păcălești pe nimeni și important. Școala fundenistă merge mai departe. Există o generație tânără care cumva va duce și, la rândul lor, vor duce mai departe școala profesorului Setlacec, dusă de profesorul meu la alt nivel odată cu transplantul hepatic. Vezi, generația se schimbă cam din 10, 15 ani și asta-i și diferența între mine și profesorul, de 15 ani. Următoarea generație vor duce mai departe chirurgia minim invazivă, transplantul hepatic, cu rezultate mai bune. Sperăm că…

Dr. Mihail: În poza asta e, cu, să zic, generația de chirurgi în care am intrat eu, e făcută, cred că, acum 13 și 14 ani.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Așa, așa este. Da, doctor Claud. Da, da, da, da, da, da, da. Mihnea, Maniș, Ionuț Duduș, Ionuț Barbu. Uau! Au trecut anii. Ă, chiar aseară m-am conversat pe WhatsApp cu Maniș Motor.

Dr. Mihail: Ce tare!

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Ă, deci, care are o poveste incredibilă. Tu știi foarte bine că era un copilaș sărac, sărman, din Mauritius. A fost găsit pe o plajă de un elvețian care nu avea copii și cumva l-a înfiat, l-a trimis la studii. De ce a ajuns în România? Pentru că era cumva târziu pentru Europa Occidentală. Și iată că a ajuns, o, în… chirurg. I-a pus condiția să se întoarcă în Mauritius după facultate. Numai că în Mauritius nu a fost, nu era… ă, facultatea din Arad, Oradea, cred că terminase Maniș, nu era recunoscut în Mauritius și atunci a scăpat cumva de acea povoară, povară, dacă se poate spune așa, să se întoarcă în Mauritius și a ajuns chirurg în Germania. Este un chirurg în Germania. Un bun coleg, îl știi foarte bine, un bun fotbalist, un tip foarte elegant și căsătorit cu o româncă, are o fetiță, e un băiat minunat și sper cât de curând să ne revedem, poate chiar în toamna aceasta, la RomTransplant, la Cluj.

Dr. Mihail: Ar fi tare cu Maniș. Am vorbit și eu acum o săptămână și mi-aduc aminte că eu, când am venit în…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Maniș Motor.

Dr. Mihail: Maniș Motor e primul rezident pe care l-am întâlnit când am venit la Fundeni. Am întârziat la raportul de gardă. Am intrat în camera rezidenților și era Maniș acolo. Mânca ceva. Era cu un an mai mare ca mine. Și mânca ceva. Și eu am intrat cu un stetoscop de gât. M-am îmbrăcat frumos. Era prima zi de rezidențiat. Mi-am pus costumul medical și un stetoscop la gât și… mânca semințe sau ceva, mânca ceva și zice, are un accent așa indian, și zice: „Ce faci, frumosule?” Și zic: „Păi, am venit la chirurgie.” Zice: „Vezi că cardiologia e mai sus. Aici chirurgie, nu stetoscop. Aruncă-l. O să râdă ăștia de tine.” Și l-am dat atunci, l-am aruncat. Cu ce diferă, cu ce diferă generația de astăzi cu cum eram noi și poate cu generația de chirurgi în care ați intrat dumneavoastră la Fundeni?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Mihai, în orice generație există copii foarte buni. Trebuie educați, școliți și motivați. Nu cred că-i diferență. Toată lumea spune că generațiile următoare nu au mai zis… Nu-i adevărat. Ăă, în fiecare generație există oameni buni și dacă există o școală, se poate. E ca și… Vezi, aș vrea să fac o paralelă cu Campionatul Mondial de Fotbal. De ce a câștigat Spania? Ai o explicație? Ai un răspuns? Că a jucat în finală cu Argentina…

Dr. Mihail: Și au dorit victoria. Așa se zice.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Au dorit mai mult victoria. E, asta înseamnă școala de fotbal spaniolă. Și argentinienii sunt la fel de tehnici. L-au avut pe Messi, care putea să… și știi foarte bine…

Dr. Mihail: Că altă generație, nu?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: E altă generație. E școala de fotbal spaniolă. Așa și în chirurgie contează foarte mult școala și, din păcate, uite, aș face o paralelă și cu gimnastica românească. Vezi? Nu mai… generația aia a Nadiei Comăneci nu mai există. Înseamnă că ceva s-a produs în școala românească de gimnastică și nu numai, în școala de fotbal, de tenis. Uite, Simona Halep, sunt modele foarte… David Popovici. Numai că, numai că trebuie să fiu foarte atent la cuvinte. Ă, în această societate a noastră e foarte multă impostură. Foarte multă impostură și, vezi tu, în sport nu avem rezultate, dar, iată, apare un David Popovici. Ă, în chirurgie impostura duce la complicații majore, duce la decese și nu are ce căuta impostura. Din păcate, din păcate, ă, există multă impostură și eu sunt indignat că se promovează încă impostura, inclusiv în medicină, ceea ce este regretabil.

Dr. Mihail: Mai am două poze pe care vreau să vi le arăt. Am mai multe poze. A, aici e o poză care mi se pare definitorie, pentru că în poza asta am simțit că profesorul nostru, Irinel Popescu, vă dă ștacheta mai departe. Este poza de la examenul prin care ați luat titlul de profesor și…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Da, este la Spitalul Carol Davila, într-un amfiteatru superb, unde cumva mi-am susținut examenul de profesorat și unde pentru prima dată profesorul, într-adevăr, mi-a, cum, predat cumva ștafeta și, ăă, pentru mine este foarte onorant și, ăă, mulțumesc, mulțumesc cumva sorții că l-am întâlnit pe acest om, căruia îi datorez enorm și care ne-a marcat tuturor viața. Le-am marcat tuturor viața și multor bolnavi.

Dr. Mihail: Și mai am unde? Asta e o poză. Mie îmi place atât de mult această poză. De fapt, sunt două poze pe care, ăă, eu le-am făcut. Aceasta e o poză în care, ă, profesorul Irinel Popescu operează, dumneavoastră îl ajutați din mâna a doua.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Da, așa este. Ăă, la începuturi nu înțelegeam de ce profesorul operează cu lupe. Eram… chiar nu înțelegeam de ce, dar cu trecerea timpului am început să folosesc și eu lupele și mi-am dat seama că de fapt, de fapt nici nu se poate fără lupe, cel puțin în chirurgia de performanță. Și evident că în chirurgia hepato-bilio-pancreatică și în chirurgia transplantului hepatic fără lupe nu poți să operezi. E… Uau. Aici eram la începuturi cu profesorul operator, așa, destul de, de începuturi.

Dr. Mihail: Aceeași poză în care dumneavoastră operați și doctorul Ionuț Barbu vă ajută.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Da. Odată cu trecerea anilor se schimbă generațiile. Am ajuns eu în postura profesorului, ca să zic așa. Ionuț Barbu, colegul tău și cumva omul care a fost prezent. Vorbeam de… să fii prezent la orice oră din zi și din noapte. Și iată că el a rezistat și este unul din chirurgii din generația tânără. Excepțional. Vorbeam de chirurgia făcută, chirurgia vorbită, chirurgia scrisă. Vezi, ă, Dumnezeu îți dă un talent, dar nu poți să le ai pe toate. Și dacă ai toate aceste talente, înseamnă că ești un geniu. Iar geniile, repet, se nasc foarte, foarte rar.

Dr. Mihail: Și probabil că nici nu trebuie să contr… că în momentul de față, în Fundeni, în chirurgie, cumva au pornit aceste trei ramuri mari, despre care și vorbeam acum câteva zile, și vorbim de chirurgie robotică, sau pe chirurgie minim invazivă, pe ce înseamnă ficat, unde doctorul Iulian Moșteanu este cel pe care îl promovați și îi dați să opereze și îi dați în…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Nu-l promovez. Cel mai bun, adică… Sunt câțiva din generația voastră care s-au desprins și aicea e această triadă, dacă vrei: Ionuț Barbu, Iulian Moșteanu și Mihai Eftimie. Sigur că există și alți chirurgi. Nu vreau să minimalizez munca nimănui, dar din generația următoare ei s-au desprins și s-au desprins pe munca lor și pe talentul lor. Nu, nu, nu, nu e vorba de a promova, promovezi pe cineva care e bun. Nu există. Imaginează-ți că eu sunt din Basarabia, Iulian Moșteanu e din Vâlcea, Mihai Eftimie e din Câmpulung Muscel, Ionuț Barbu e din Târgu Jiu, adică este… Uau! E din tot spectrul, spațiul românesc. Auzi, Mihai Eftimie mă sună.

Dr. Mihail: Mihai Eftimie. Am filmat cu el vlogul din Fundeni, în care am făcut organoizii la CEMT și atunci am filmat, aia a fost prima operație pe pancreas cu robotul. Deja cred că a făcut cinci, nu, sau…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Cinci duodenopancreatectomii robotice. Sunt, cred că, 33, 35 de duodenopancreatectomii laparoscopice, ă, și cât de curând vom publica o paralelă între chirurgia minim invazivă laparoscopică versus robotică, cel puțin în revista Chirurgia, care e revistă ISI, vom ieși și internațional cu toate aceste intervenții chirurgicale, pentru că asta menține chirurgia din Fundeni la nivel internațional. Ăă, la nivel național, Fundeniul este pole position. Din păcate, nu vreau să… există multe clinici și clinica profesorului Brezean la Cantacuzino, care este cumva o filială a noastră, clinica profesor Lupașcu, la Iași, unde se face… el, cel de-al doilea centru de transplant din România, Cluj, care are o tradiție cu prima colecistectomie laparoscopică, de profesorul Duca, condusă actualmente de profesorul Nadim Al Hajjar și care, ăă, iată, că a dezvoltat programul de transplant din Ardeal cu mult succes. Ă, de asemenea, transplantul pediatric, chirurgia pediatrică. Repet, de aici plec la Spitalul Grigore Alexandrescu, unde e o intervenție chirurgicală deosebită și cumva o premieră.

Sper să fie și cu succes, pentru că, vezi, numai așa duci școala mai departe și este foarte important, pentru că, din păcate, din păcate, există patologii la orice vârstă și ele trebuie să beneficieze de cei mai buni specialiști în țară. Sigur că copiii sunt bon… cel puțin de transplant pediatric. Nu se fac, și în Europa sunt puține centre și, ă, îmi face deosebită plăcere să spun că copiii sub un an cu atrezie de căi biliare sunt transplantați la Palermo, unde șeful clinicii până de curând a fost de Ville, un mare chirurg de transplant pediatric belgian, care s-a stabilit în sudul Italiei și unde a transplantat foarte mulți copii români și unde, în Palermo, există o biserică românească cu câteva spații de cazare, unde sunt cazați acești, aceste familii cu acești copilași și nu-mi amintesc cum îl cheamă pe părintele din acea biserică, dar care tot timpul a ajutat, pentru că acești, aceste familii nu sunt… sunt oameni cu puține posibilități și acest de Ville, căruia i s-a decernat de curând Doctor Honoris Causa la Iași, la facultatea din Iași. Este un bun prieten al României și a salvat foarte mulți copilași sub un an.

Dr. Mihail: E, sunt foarte complicați tehnic, nu, copilași?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Nu, nu, nu e complicat tehnic. E vorba de anestezie și terapie intensivă. Acești copilași, imaginează-ți că au câteva kilograme și necesită o îngrijire specială în anestezie și terapie intensivă. Lăsând la o parte și dificultatea tehnică. Dar de aia spun că nici în Europa… în Belgia mai sunt centre, câteva centre. Sunt puține centre, pentru că sunt concentrate acolo unde se fac multe proceduri. Altfel, orice complicație la copii… nu e permis complicații sau nu mai vorbim de decese.

Dr. Mihail: În toată această poveste pe care ați descris-o astăzi, ne-ați spus că v-a fost foarte greu atunci la facultate, când ați intrat la facultate și se preda în limba rusă și voiați să renunțați și unchiul v-a sfătuit să nu renunțați. Ați mai avut momente în care să vă gândiți să renunțați la ceea ce faceți?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Nu, nu, nu, nu am mai avut momente. Vezi tu, e ca și ascensiunea unui vârf. Există foarte multă suferință. Există foarte multe obstacole ca să ajungi acolo, în vârf. Prețul succesului este foarte, foarte dur. Foarte dur. Și, repet, când ai ajuns acolo sus, e și mai greu să te menții. E, există în toată această poveste o mare suferință și fără asta nu se poate. Deci evoluția umană fără suferință nu se poate. Și satisfacția, când obții ceva, este pe măsură, când treci prin toate aceste etape. Cine crede că sari etapele acestea nu, nu ajunge. Și nu vorbesc de chirurgie de performanță, vorbesc și despre sport. Fără suferință nu se poate. Ăă, ieri m-a sunat cineva, ăă, cineva să-mi spună de o bolnavă și, ă, are o fetiță care face tenis de performanță și mi-a relatat cu durere în suflet că i s-a descoperit un diabet insipid, că… și am încurajat-o. I-am spus că, uite, și Zverev este diabetic, cu diabet insulinodependent și… dar, vezi, succesul depinde și de foarte multă suferință, știi? Ajungi acolo, dar nimeni nu știe ce e în spatele acestui succes. E foarte, foarte, foarte complicat. Foarte complicat. Și, repet, suferința duce la… poate nu explic eu foarte bine, dar e o chestie filozofică. E mai mult decât…

Dr. Mihail: Dacă ar fi să transmitem acum, spre final, un mesaj către studenții la medicină care se gândesc la chirurgie, ce i-ați sfătui, ce le-ați transmite?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Ă, anul acesta, după cum știi, după mulți ani, concurența a fost foarte acerbă la medicină. Deci, iată, că tânăra generație se îndreaptă spre… și spre medicină și eu îndemn tinerii să dea admitere la medicină, pentru că societatea românească, și nu numai la medicină, are nevoie de performanță, are nevoie de valoare, are nevoie de plusvaloare. Totul trebuie să fie dublat de multă muncă și e foarte important ca societatea să se schimbe și să fie în fiecare domeniu, inclusiv în medicină, oameni valoroși care să dea plusvaloare societății. E foarte important și eu sunt convins că… și sunt direct interesat, pentru că am patru copii, dintre care Daria a terminat anul cinci și sunt convins că cel puțin 1, 2, 3 din trei sau poate toți vor ajunge și ei medici și vor ajunge medici buni.

Dr. Mihail: Spre final, vreau să vă pun o întrebare. Ă, e simplă și complicată în același timp. Dacă ar fi, pentru tot ce vi s-a întâmplat în viața profesională, să spuneți un singur „mulțumesc” cuiva, pe cine ați alege să-i spuneți „mulțumesc”?

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Complicat. Sunt mai mulți, dar na, bunul… lui Dumnezeu, profesorului, mamei mele, tatălui meu, lui unchiul Sasha, lui Grig și ție, că m-ai invitat la acest podcast.

Dr. Mihail: Și eu vă mulțumesc. Și eu… e cât pe ce să încep și eu să plâng, dar vă…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: N-am plâns. N-am plâns.

Dr. Mihail: Nu… Vă mulțumesc că ați venit și că v-ați deschis și…

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Nu știu dacă e chiar atât de bine, dar, ă, vezi tu, de-a lungul timpului foarte mulți bolnavi mă urmăresc. Mă urmăresc activitatea, mă urmăresc viața profesională și neprofesională și oamenii se documentează, oamenii sunt atenți și e foarte important ce transmiți, pentru că, când vine un bolnav la tine, se uită în ochii tăi, trebuie să-i dai o speranță. Nu poți să-l păcălești. Întotdeauna am mai și spus: poți să păcălești un chirurg, un coleg, dar un bolnav niciodată nu poți să-l păcălești, pentru că te păcălești pe tine însuți.

Dr. Mihail: Pentru mine, tot ce ați povestit, pentru mine personal, leagă atât de multe puncte, pentru că am fost cu dumneavoastră de atâtea ori la Chișinău. M-am întâlnit cu acești oameni fără să știu ce au fost în viața dumneavoastră și v-am văzut dintr-o parte, dar niciodată nu am știut toate aceste detalii și din nou vreau să vă mulțumesc că le-ați, că le-ați împărtășit și ați legat toate aceste puncte și e, pentru mine, pentru mine e încă o explicație în plus. Acuma de abia, în sfârșit, acuma de abia înțeleg cum toată viața asta și toate aceste etape și toate barierele imposibil de trecut, care au fost trecute, sunt, au ca rezultat acest fapt, că nu există „nu se poate”. Adică niciodată… așa am învățat în rezidențiat cu dumneavoastră și așa vedem și acum, în momentul în care echipa… în momentul în care dumneavoastră spuneți: „OK, e un ficat la Craiova și nu avem elicopter și nu avem echipă și nu știu ce”, când dumneavoastră ați spus „se face”, toată lumea știe că se face și se face.

Nu s-a… n-a fost niciodată în care să ziceți „OK, se face”, dar „stați, că nu s-a putut”. Atunci se face. Eu vă mulțumesc că ne-ați dat această lecție și sper să fie, să fie de folos oamenilor care se uită și care poate învață așa, că nu există „nu se poate”.

Prof. Dr. Vlad Brașoveanu: Și eu mulțumesc și felicitări pentru tot ce faci și la tine o poveste de succes și felicitări. Sunt mândru chiar de tine.

Dr. Mihail: Mulțumesc. Mulțumesc mult de tot. Mulțumesc că ai rămas până acum să te uiți la acest material. Da, am rămas… am secat din nou toate cuvintele. N-o să fac niciun fel de încheiere. Mulțumesc UniCredit Bank, care sprijină podcastul Boabe de cunoaștere. Mulțumesc din nou, domn profesor. O mare onoare să pot să vă pot avea aici. Pe curând. La revedere. Ciao!

De interes pentru tine

MENTORUL | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Prof. Dr. Irinel Popescu

MENTORUL | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Prof. Dr. Irinel Popescu

Boabe de cunoaștere
MENTORUL | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Prof. Dr. Irinel Popescu
Extraordinara călătorie a unei prelevări de organe

Extraordinara călătorie a unei prelevări de organe

În profunzime
Extraordinara călătorie a unei prelevări de organe
Povestea TRANSPLANTULUI de organe | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Dr. Guenadiy Vatachki

Povestea TRANSPLANTULUI de organe | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Dr. Guenadiy Vatachki

Boabe de cunoaștere
Povestea TRANSPLANTULUI de organe | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Dr. Guenadiy Vatachki