Dr. Mihail: Omule, te salut! Doctor Mihail aici, la un nou episod Boabe de Cunoaștere și, fii atent, episodul ăsta e necesar. Cred că i-a venit timpul și ne-a venit timpul tuturor să vorbim despre plastic, despre microplastic, despre nanoplastic și cred că episodul ăsta o să fie din ce în ce mai actual. Din păcate, pe măsură ce o să treacă anii, el o să fie din ce în ce mai actual. Pentru că dacă te uiți în jur, eu dacă mă uit în jurul meu, am plastic peste tot. Perdelele astea din spate sunt din plastic. Microfonul ăsta are elemente din plastic. Și n-ar fi de vină perdelele, pentru că n-o să le aruncăm de la un an la altul, dar PET-ul din care tu bei apă este din plastic. Ambalajele alimentelor sunt din plastic. Hainele pe care le spălăm o dată la câteva zile sunt și ele din plastic. Tot plasticul ăsta ajunge în mediu și o să zici: „Ok, nu mă interesează”. Problema este că tot plasticul din mediu ajunge nu doar în apă, ajunge în carne, ajunge în legume, ajunge în fructe și ajunge în tine și ajunge în mine și ajunge în fiecare dintre noi. Iar cercetările arată că plasticul începe să se acumuleze în țesuturi. Dacă faci o autopsie unui om care moare astăzi și iei o bucățică de creier și te uiți în creierul lui, o să vezi particule de plastic blocate acolo și sunt mult mai multe particule de plastic decât au fost acum 10 ani, sau 20 de ani, sau 30 de ani. Așa că problema asta este serioasă.
Podcastul Boabe de Cunoaștere, apropo, este sprijinit de Unicredit Bank, care sprijină fiecare episod și prin asta își manifestă și își arată interesul constant pentru aceste inițiative educative. Cum ziceam, e un subiect serios și am un invitat la fel de serios, pe profesorul Radu Țincu. Radu, bine ai revenit la Boabe de Cunoaștere! Medic primar ATI și expert în toxicologie, șeful secției de toxicologie de la Spitalul de Urgență Floreasca. Radu, bine ai revenit!
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Te salut! Mulțumesc de invitație.
Dr. Mihail: Ce facem cu acest plastic, Radu? Că mă exasperează și, pe măsură ce citesc, mă enervează… inclusiv poziția de acum, că o să aflu și mai multe nenorociri despre plastic și asta e sâcâitor.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Așa este. Multă lume deja mă întreabă cum mai putem să trăim în lumea asta plină de tot felul de toxice, pentru că nu vorbim doar de plastic, vorbim de foarte multe alte substanțe chimice care sunt în mediul înconjurător. Partea bună este că organismul are o capacitate de adaptare foarte mare, are o capacitate de detoxifiere foarte mare și, încet-încet, începe cumva să învețe și el să supraviețuiască în această lume plină de substanțe toxice. Însă, această adaptare vine cu un preț. Îmi spunea cineva că probabil în 20 de ani cancerul va scădea pentru că organismul se va adapta cumva la aceste substanțe cancerigene și va dezvolta metode prin care să le inactiveze. Însă, cu ce preț? Cu prețul a milioane de oameni care au murit până acum de cancer. Același lucru se întâmplă și cu microplasticul. Chiar dacă în viitor probabil organismul o să înceapă cumva să se obișnuiască, să funcționeze, să-l tolereze, acest lucru se face cu un preț, și prețul îl vedem acum în toate bolile și toate patologiile cronice care încep din ce în ce mai mult să fie corelate cu expunerea la microplastic.
Și dacă ne uitam pe studii acum 10 ani, de exemplu, studiile arătau în mare… majoritatea oamenilor de știință ziceau: „Ok, am găsit plastic în țesut testicular, am găsit plastic în creier, dar nu știm dacă e rău sau nu.” Și dacă nu știi, te gândești: „Sper că nu e rău”. Te gândești că, logic, nu e ok să ai plastic în toate aceste țesuturi. Însă acum, din ce în ce mai multe boli sunt cumva legate, ca și trigger sau ca intensitate a acelor boli cronice, de plastic.
Dr. Mihail: Poți să numeri câteva? Ce știm clar că face plasticul în corp?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Știm foarte multe lucruri. Știm faptul că avem inflamație. Primul element pe care îl determină plasticul la nivelul tubului digestiv, pentru că poarta cea mai frecventă de intrare o reprezintă ingestia… ingerăm plastic. Unii chiar au calculat, și părea destul de interesant pentru public, cât plastic mâncăm pe zi. L-au transformat în carduri și știm că mâncăm undeva la unu-două carduri pe an, după unii autori; după alții, chiar mai mult. Însă, ceea ce este important este că acest plastic ajunge la nivelul tubului digestiv, unde declanșează o serie de răspunsuri. Un prim răspuns este cel inflamator. Vezi, avem mai multe tipuri de plastic… Acum m-ai provocat, e un subiect preferat pentru mine și studiez de ceva timp acest lucru. Avem microplastic primar. Asta înseamnă că anumite produse au fost concepute cu particule de microplastic. Nu știu dacă știai acest lucru.
Dr. Mihail: Nu. Cum adică?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Adică producția acelor produse este cu microplastic. Îți dau un exemplu: pudra de față.
Dr. Mihail: Aha.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Pasta de dinți. Ele sunt concepute având în interiorul lor microparticule de plastic pentru a fi mai abrazive, pentru a putea să…
Dr. Mihail: Guma de mestecat… Mamă, e un studiu…
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Fondul de ten. Deci sunt foarte multe produse cosmetice care pornesc din start, din fabrică, având în ele microparticule de plastic. Există și o veste bună. Aceste microparticule de plastic primar sunt perfect rotunde. Sunt niște microsfere care sunt construite în laborator și, ele fiind rotunde, asta înseamnă că nu vor avea un impact atât de mare direct asupra țesuturilor, așa cum se întâmplă în cazul microplasticului secundar, cel care apare din materialele plastice mari, care se fragmentează și se rup și apar cu diferite reliefuri anfractuoase. Acestea sunt periculoase pentru că, fiind cu o structură neomogenă și având tot felul de iregularități pe suprafața lor, vor veni la nivelul mucoasei digestive și se vor înfige, se vor implanta în mucoasa digestivă, unde vor determina această inflamație a tubului digestiv. Deci, primul proces care apare este inflamația. Al doilea… și sigur, lumea zice: „Ok, și ce se întâmplă dacă am inflamație pe mucoasa digestivă?”. Păi, în primul rând, inflamația cronică pe mucoasa digestivă duce la tulburări de tranzit. Asta înseamnă diaree, constipație. Faptul că avem acolo degradare și eliberare de citochine proinflamatorii, ele vor afecta microbiota intestinală. Deci se perturbă tot acel microunivers de bacterii pe care îl avem în tubul digestiv.
Dar cel mai grav, din punctul meu de vedere, este că această inflamație digestivă determină creșterea permeabilității. Ce se întâmplă când suntem inflamați? Dacă ne lovim cu un ciocan în mână, se umflă mâna. Același lucru se întâmplă și la nivelul tubului digestiv. Fiind multe particule de plastic, acestea, inflamând, încep să umfle mucoasa digestivă și ea începe să se depărteze. În loc să fie compactă și să fie ca un perete, ca o barieră, ea începe să se depărteze și, depărtându-se, crește permeabilitatea, dând posibilitatea altor substanțe chimice să pătrundă în organism: metale grele, pesticide sau produși din metabolismul bacteriilor. Deci, când avem inflamație digestivă, avem o creștere a permeabilității pentru foarte multe substanțe chimice care ajung în corp și ne intoxică secundar acestui proces.
Acesta este primul element, este inflamația digestivă. Al doilea lucru: organismul identifică microplasticul ca o particulă „non-self”. Își dă seama că nu aparține organismului uman și atunci începe să declanșeze reacții imunologice. Vin macrofagele, vin celulele limfocitare care identifică că acolo e un intrus, că acel microplastic este un intrus și, în momentul respectiv, ele la rândul lor declanșează eliberarea unor factori inflamatori. Dar ce este mai grav este că macrofagele se gândesc că cel mai bine ar fi să îngurgiteze plasticul, ca să scăpăm noi de el din organism, pentru că așa fac ele în mod normal. Dacă se întâlnesc cu anumiți microbi, îi îngurgitează și ulterior îi distrug, și în felul ăsta ne apără. Problema e că ele îngurgitează microplasticul, dar nu-l pot distruge.
Dr. Mihail: Pentru că ăsta e modul prin care el probabil se acumulează în organism, nu?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Este modul prin care microplasticul, în interiorul macrofagului, îl distruge pe macrofag.
Dr. Mihail: Aha. Și asta înseamnă că produce tulburare de imunitate.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Dar cel mai grav este că în momentul în care macrofagul se dezintegrează, el eliberează din interior foarte multe detritusuri celulare care, la rândul lor, amplifică această cascadă inflamatorie. Deci vedem cum microplasticul reușește să creeze inflamație direct pe mucoasa digestivă și cum amplifică acest răspuns inflamator prin distrugerea unor celule imunitare cantonate la nivelul tubului digestiv, care stau acolo ca să ne apere pe noi. Cred că va trebui să învățăm în viitor ca aceste macrofage să îngurgiteze doar ceea ce pot digera, pentru că dacă nu pot digera aceste microplastice, se distrug pe ele însele.
Dr. Mihail: Asta deja e o perspectivă un pic optimistă, faptul că posibil să ne putem modifica genetic astfel încât să putem trăi cu acest plastic, pentru că sincer, și o să ajungem la mai multe date, mie mi-e foarte greu să cred că o să-l putem elimina din mediu. E aici să stea. Adică nu știu dacă ai cum să filtrezi pământul, efectiv, de microplastic.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Păi nu putem face asta, Mihail, pentru că avem o problemă de producție. Producem la nivel mondial 300 de milioane de tone în fiecare an, dintre care 8 milioane de tone ajung în apele mărilor și oceanelor. Acest plastic care ajunge în mediu are o remanență foarte mare, pentru că el nu poate fi eliminat de acolo și atunci se produce contaminarea continuă a solului. Este un toxic biopersistent și ajunge în apele subterane, ajunge în sol, ajunge în fructe și legume, ajunge în toate viețuitoarele care consumă, până la urmă, apa aceasta contaminată cu microplastic. Cred că dacă vom lua măsuri radicale acum pentru reducerea producției de plastic, cred că avem nevoie de 50-60 de ani să scădem nivelele de microplastic aflate în mediul înconjurător.
Dr. Mihail: Apropo de asta, aș vrea să citesc câteva date, pentru că poate unii dintre oamenii care se uită acum se gândesc: „Ah, mare lucru, n-o să beau apă îmbuteliată în plastic ca să reduc consumul de plastic.” Vreau să citesc câteva date care sunt niște medii strânse din studii, pe care o să le lăsăm în descrierea acestui podcast. Apa îmbuteliată are între 300 și 10.000 de particule de microplastic sau nanoplastic pe litru. Apa de la robinet are cinci particule pe litru. Deci tot are. Băuturile carbogazoase, între 200 și 1.000. Berea are 100 de particule în medie pe litru. Băuturile din sticlă cu dop vopsit – deci chiar dacă îți iei o băutură în sticlă de ciob, tot are plastic, pentru că dopul ăla are plastic. Cutia de suc, care este metalică, este învelită în plastic, deci și alea au până la 1.000 de particule pe litru. Sarea de mare are cinci particule pe linguriță. Mierea și zahărul, zeci până la sute de particule pe kilogram, pentru că și albinele alea se pare că consumă plastic. Peștele și fructele de mare, până la câteva sute de particule pe gram. Și ceea ce mi-a dat efectiv „mindfuck” este când m-am uitat la legume și la fructe. Merele au până la 200.000 de particule de microplastic la 100 de grame de fruct. Morcovii, 100.000 de particule. Adică sunt niște cifre pe care oricum ne e greu să le înțelegem, dar avem plastic peste tot. Oriunde ne uităm, oriunde am arunca degetul, ai microplastic acolo.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Exact. N-ai cum să te ferești.
Dr. Mihail: Așa este. Și ai dat niște exemple interesante.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Sunt și foarte multe studii în spate. Germania are un studiu interesant pe bere. Ei, fiind mari consumatori de bere, au analizat peste 300 de tipuri de bere germană și în 100% din cazuri au identificat microparticule de plastic. Vorbeai de albine și miere. Aici, microplasticul pentru albine este periculos, în special cel colorat, pentru că ele îl identifică drept sursă de polenizare și atunci se încarcă cu aceste microparticule, pe care ulterior le transmit în miere. Iar la sarea de mare, evident că acele 8 milioane de tone de care vorbeam la început, de microplastic care ajung în apele mărilor și oceanelor, se vor regăsi și în sarea pe care noi o consumăm.
Vorbeai mai devreme despre nanoparticule. Diferența dintre ele este, evident, dimensiunea. Când vorbim de microparticule, vorbim de milimetri. Când vorbim de nanoparticule, vorbim de micrometri și deja sunt aceste particule din ce în ce mai mici, pentru că în procesul ăsta de dezintegrare a microplasticului survin repetat reacții asupra plasticului în sine și particulele generate sunt din ce în ce mai fine. Cu cât particula este mai mică, cu atât este mai periculoasă, pentru că poate să străbată cu mai mare ușurință barierele noastre fiziologice. Gândiți-vă, spre exemplu, la produsele cosmetice care conțin nanoparticule de plastic. Ele trec prin piele. Deci pielea, care este un strat foarte rezistent, reușește să fie străbătută de aceste nanoparticule și să ajungă în țesutul celular subcutanat și de acolo în circulația dermică. Deci sunt foarte multe probleme legate de nanoparticulele de plastic, pentru că ele au capacitatea să ajungă în torentul sanguin, ajung în sânge și de acolo ajung în organe. Că spuneai la început că ești speriat de prezența nanoparticulelor de plastic în creier. S-au găsit nanoparticule în placentă, ceea ce înseamnă că și fătul este expus la plastic în perioada intrauterină. Am citit recent un studiu publicat în 2024 care spune că vorbim de o „dietă cu microplastic”. Așa este. Orice mâncăm aduce o cantitate de microplastic în interiorul organismului nostru.
Dr. Mihail: Apropo de nanoplastic, am înțeles că, cu cât e mai mică particula, cu atât este mai penetrantă. Ea străbate aceste bariere, cum e și bariera hematoencefalică. Creierul nostru are această barieră în care nu lasă absolut orice să se absoarbă. Trebuie să ai o viză pentru creier. Și nanoplasticul are viză din oficiu să intre în creier.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da. Și e foarte interesantă observația ta cu bariera hematoencefalică, pentru că avem o axă creier-tub digestiv și s-a dovedit că toată această inflamație digestivă pe care microparticulele o realizează la nivelul tubului digestiv produce o creștere a permeabilității barierei hematoencefalice. Toți acești factori proinflamatori din tubul digestiv vor crește permeabilitatea pentru creier și atunci mai multe particule vor putea să ajungă la nivelul sistemului nervos central.
Dr. Mihail: Asta sună a corupție, știi? A vameși corupți. Scuze pentru vameși… adică unii vameși… s-a dovedit că unii vameși au fost prinși ca fiind corupți. Dar asta sună că ăștia sunt vameșii din intestinul nostru și practic vine plasticul și le dă un ciubuc aici, și ei lasă poarta deschisă la creier. Incredibil cum funcționează lucrurile astea! O să ajungem și la cosmetice, pentru că și asta e de natură să ne sperie. Ai impresia că pui cosmetice pe față și ele rămân acolo, dar sunt microplastice care pătrund prin piele, prin pori, și se absorb și ajung și așa în corp.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Sau prin respirație. Pentru că noi aplicăm multe din aceste cosmetice pe față și atunci acele pămătufuri pe care le folosim la aplicare generează aerosoli care conțin microparticule de plastic și noi le inspirăm și ajung la nivelul arborelui traheobronșic. O mare parte din microparticule le inspirăm. Vorbeai de perdele la început. În momentul în care tragem perdelele, spălăm perdelele, spălăm hainele, ele generează anumite microparticule de plastic care ajung în apa reziduală sau în cameră. Aceste particule de plastic, iarăși, în funcție de dimensiune, pot să rămână la nivelul căilor aeriene superioare. Însă nu e neapărat o fericire nici aici, pentru că, fiind particule care nu ne aparțin, vor genera acel răspuns inflamator și acel răspuns imunitar responsabil de o serie întreagă de patologii extrem de frecvente astăzi: astm bronșic, alergiile respiratorii la copil. Toate acestea sunt generate de un răspuns inflamator exagerat. Dacă particula este mică și ajunge mai profund, în alveolele pulmonare, va muta toată această inflamație la nivelul țesutului pulmonar. Ce înseamnă asta? Înseamnă boală pulmonară cronică, înseamnă BPOC, înseamnă emfizem pulmonar. Pentru că știm foarte clar din fiziopatologie că o inflamație cronică pe o perioadă lungă de timp duce la o vindecare defectuoasă. Organismul se vindecă, dar se vindecă cu sechele, cu fibroză pulmonară.
Și trebuie să ne mai gândim la un lucru: nu inspirăm doar plastic, inspirăm o serie întreagă de alte substanțe din mediu – oxizi de azot, o serie întreagă de substanțe care ajung în arborele nostru traheobronșic și care nu fac decât să amplifice și ele această inflamație pulmonară. Vedem, de exemplu, sunt foarte multe studii în țările asiatice care arată că expunerea la acești poluanți respiratori nu determină doar boli cronice, ci și boli acute. În perioada de poluare maximă din China, de exemplu, numărul celor care fac pneumonii din cauza poluării este mult mai mare comparativ cu perioadele în care nu există poluare. Ceea ce ne arată că poluarea nu e doar o chestie pe termen lung, ci are și un efect imediat care poate să ne dăuneze extrem de mult.
Dr. Mihail: Și cumva, ăsta e încă un motiv pentru care tindem să credem ceea ce vedem în studii, și anume faptul că de multe ori în case e mult mai poluat decât aerul de afară. Cu toate că studiile acelea se referă inclusiv la casele cu încălzire pe lemne, unde ai fum sau poluanți rezultați din arderea lemnului. Dar inclusiv perdelele astea, hainele pe care le purtăm, faptul că ne mișcăm în casă, ridică aceste particule de microplastic pe care noi le inhalăm. Un motiv în plus, cel puțin aici, să luăm filtre de aer care să filtreze aerul din casă.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Așa este.
Dr. Mihail: Ai spus și de haine. Hainele pe care le purtăm. Din nou, am citit un studiu și e incredibil cât de mult plastic iese dintr-o haină din poliester, pe care o speli o dată. Înțeleg că ies milioane de particule de plastic care se duc direct în mediu.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da, aici sigur, există o soluție, doar că ea este costisitoare. Sunt niște filtre care se pot monta la evacuarea mașinii de spălat și acestea să reducă cât mai mult numărul de particule care ajung în apele reziduale. Însă ele costă, ele trebuie să fie instalate, e nevoie de educație și e nevoie să înțelegem că, de foarte multe ori, când vorbim de acest tip de poluare, oamenii nu vor să înțeleagă că poluarea individuală este cumulată cu poluarea celorlalți. Poate ni se pare că poluăm doar noi, dar nu poluăm doar noi; poluează toate cele 7-8 miliarde de persoane care locuiesc pe această planetă, la care se adaugă și industria. Deci avem o poluare foarte mare și atunci cred că totul trebuie să înceapă de la responsabilitatea individuală de a reduce poluarea pe care tu o produci.
Iar ce ai spus mai devreme, cu poluarea din interior, ea variază. Lumea nu cred că realizează că între 40 și 60% din poluare este în propria noastră casă și de cele mai multe ori suntem responsabili de această poluare, pentru că ea survine doar din activitățile pe care noi le facem în interiorul casei. Tot felul de substanțe… Ați văzut că dacă deschizi sub chiuvetă în bucătărie sunt zeci de sticle cu tot felul de detergenți, detartranți… Toate acele substanțe se regăsesc în mediul închis pe care noi îl avem în casă. Avem iarăși foarte multe substanțe odorizante, care creează plăcere, dar aduc și ele un plus de toxicitate. Și atunci cred că ar trebui să pornim de la această responsabilitate de a reduce în mod individual poluarea cu microplastic.
Dr. Mihail: Da, da. Uite, mă gândeam în timp ce te ascultam la vorba asta, că ești ceea ce mănânci, dar se pare că ești și ceea cu ce îți cureți casa. Ești ceea ce ai sub chiuvetă în bucătărie. Aș vrea să te întreb, uite, ca să începem să punem punctele pe „i” și o să ajungem și la soluții pe care să le putem aplica pentru noi, care sunt cele mai mari surse de plastic pentru noi, la nivel individual, pentru a ne face o idee despre lucrurile de care ar trebui să începem să ne ferim?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Complicată întrebare, pentru că sunt atât de multe… Doar am trecut în revistă o serie întreagă, de la spălatul pe dinți – ați văzut că unele paste au acele microsfere, sunt particule de plastic care au fost proiectate tocmai ca să fie abrazive. Cred că, până la urmă, cea mai mare sursă de expunere o reprezintă consumul de alimente sau lichide depozitate în recipiente de plastic. Multă lume mă întreabă dacă există vreo posibilitate de a reduce eliberarea de microplastic din aceste recipiente. Sigur că fragmentarea apare în urma unor procese fizice. Fie că vorbim de procese mecanice – în momentul în care trântim sticlele, le aruncăm, ele sunt lovite și în urma acestei interacțiuni mecanice generează microparticule de plastic. Razele ultraviolete, căldura, pH-ul pe care îl conțin… de exemplu, dacă iei o sticlă de plastic și pui alimente acide înăuntru, ele vor antrena o mai mare coroziune asupra plasticului respectiv.
Iarăși, e interesant un studiu care ne spune, spre exemplu, despre PET. PET-ul este mai puțin toxic decât alte tipuri de plastic, cu o singură condiție: să fie folosit o singură dată. De foarte multe ori, oamenii termină băutura din sticla respectivă și pun ulterior altă băutură, apă sau altele. Greșit. Este greșit, pentru că PET-ul a fost proiectat să fie mai sigur decât alte plastice dacă îl folosim o singură dată. Dacă îl reutilizăm, cantitatea de microplastic eliminată este foarte mare. Și atunci ar trebui să renunțăm la acest obicei de a reutiliza acele sticle de plastic pentru a depozita diferite lichide sau alimente. Oamenii la țară foarte des depozitează țuică, vișinată și alte produse alcoolice în sticle de plastic.
Dr. Mihail: Lapte se mai vinde prin piețe.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da, dar dincolo de lapte, mă gândesc, alcoolul acela din țuică, din vișinată, din palincă, e capabil să extragă mai mult plastic.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: E greu de spus asta. Nu avem foarte multe studii în raport cu tipul de băutură depozitată, însă cele mai multe studii sunt în raport cu pH-ul. Dacă sunt foarte bazice sau foarte acide, vor avea un efect de fragmentare mai mare. Doar că trebuie să ne gândim că de fiecare dată când luăm PET-ul cu țuică, îl prindem cu mâna, punem țuică, îi punem capacul… toate aceste manipulări ale sticlei respective înseamnă o acțiune mecanică asupra ei care va genera plastic. Cred că trebuie să ne întoarcem la acele lucruri pe care le putem pune în recipiente de sticlă. Până la urmă, sticla, chiar dacă este mai scumpă, este durabilă. Asta înseamnă, dacă n-o spargem, evident, și n-am băut prea mult încât s-o scăpăm din mână. Cred că poți să ai câteva sticle în care să depozitezi palinca, să nu mai ajungi s-o pui în PET-uri pe care le reciclezi.
Însă, dacă tot mi-ai adus în discuție asta, nu e subiectul microplasticului, dar o mare problemă am avut: am avut internați în această vară doi pacienți cu intoxicație cu plumb, care au băut alcool făcut în cazanele lor de acasă. Cazane care sunt din tot felul de aliaje: cupru, plumb, alamă… Oamenii nu-și dau seama că presiunea, temperatura, alcoolul, vor duce la angrenarea și la mobilizarea acestor metale în băutura pe care o beau. Unul din pacienți mi-a adus și un pic din țuica de acasă și am făcut o testare, să văd cât plumb conține.
Dr. Mihail: Nu, n-ai băut tu!
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Nu, nu, nu, că domnul era destul de bolnav… Nu mi-a adus s-o testez, i-am spus: „Mai aveți din țuică?”.
Dr. Mihail: E o precizare importantă. Continuă.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Erau mii de micrograme de plumb. Acel om, în câțiva ani de zile cât a folosit acel cazan, a ajuns să aibă o intoxicație cu plumb care să-i paralizeze picioarele, pe care nu le mai putea folosi. Abia după ce am făcut un tratament de eliminare a plumbului a început să recupereze funcția motorie. Și am făcut această paranteză ca să le spunem oamenilor că putem distila… Multă lume mi-a spus: „Vreți cu Europa să ne interziceți distilarea în casă?”. Nu. Dar distilarea trebuie făcută în cazane inerte din punct de vedere toxicologic. Și aici vorbim de cazane care sunt din sticlă termorezistentă sau cazane care sunt din inox, pentru că au un impact mult mai mic asupra conținutului toxic al băuturii distilate.
Dr. Mihail: Probabil că sunt mai scumpe, nu?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Sunt mai scumpe. Așa este. Și atunci conspirația este: „Aha, vreți să ne vindeți, să ne băgați pe gât ceva ce, uite, bunicul făcea în cazanul ăsta și n-a paralizat”. Da, doar că acest om s-a chinuit câteva luni prin spitale ca să descopere ce boală are. Se chinuie ca să recupereze funcția motorie și plătește tratamentele pe care trebuie să și le facă ulterior acasă pentru a putea să elimine acest plumb. Cred că, din punct de vedere cost-beneficiu, ar trebui să ne gândim… În Germania este cel mai mare distilator de băuturi artizanale. În comunitățile mici, ei au distilerii făcute de stat, unde oamenii se duc cu propria lor producție de fructe și fac acest distilat. Cred că putem face și la noi, în anumite comune care au tradiție în distilare, primarul să facă un loc unde oamenii ăștia, contra-cost, pe sume modice, să poată distila într-un mod controlat.
Dr. Mihail: Asta e o idee foarte bună. Dar, apropo de plumb, nu e subiectul nostru, dar aș vrea să fac o paranteză. Să zicem că ok, ai distilat în cazane cu plumb. Te-ai intoxicat. Se poate face ceva cu plumbul ăla? Poți să-l scoți din corp?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da. Pentru plumb avem substanțe chelatoare care elimină plumbul din organism. Ăsta e marele noroc pentru unele metale grele. Ceea ce nu avem, din păcate, la microplastic. Nu putem să-l scoatem. Nu există niciun tratament care să elimine microplasticul din organism.
Dr. Mihail: Există cercetări care totuși încearcă să cupleze plasticul ăla de ceva, măcar mecanicistic, o promisiune de chelator în viitor?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: La acest moment nu avem un astfel de studiu. Avem însă lucruri care încearcă să degradeze microplasticul din mediu și aici vorbim de unele bacterii care se pare că ar avea anumite enzime capabile să producă această dezintegrare a plasticului din polimeri în monomeri. E un pas înainte, pentru că asta ne arată că cineva pe planeta asta poate să degradeze plasticul. Sigur că și monomerii sunt o problemă. Ulterior trebuie văzut ce se face cu ei. Vorbim de bacterii și fungi care fac acest lucru. Însă aici discuția e complicată, pentru că multe din aceste bacterii sunt patogene. Vorbim de Escherichia coli, vorbim de Klebsiella, care s-au dovedit că au un aparat enzimatic capabil să realizeze această distrucție a microplasticului. Însă și aici o să fie discutabil cât de mult se pot utiliza, pentru că până la urmă nu putem să transformăm mediul într-o bombă biologică cu foarte multe astfel de bacterii menite cumva să curețe mediul.
Dr. Mihail: Am vorbit despre surse. Ai menționat sticlele de plastic ca fiind una dintre cele mai mari surse. Ce alte surse de plastic folosite zilnic cunoaștem și de care ne putem feri? Mă gândesc la caserole, pahare de unică folosință pentru cafea.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Exact. Toate care sunt făcute din plastic. Aici iarăși, au încercat de-a lungul timpului să stabilească care plastic generează mai mult sau mai puțin.
Sigur, iată continuarea dialogului pentru următoarele 30 de minute. Când ești gata, spune-mi și voi pregăti ultima parte.
Dialog: Cât plastic avem în corp? | Partea 2 (30:00 – 60:00)
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Sigur că nu toate generează la fel de multe microparticule de plastic, însă, cumulate… că nu cred că cineva merge și va citi ce plastic e folosit la un pahar sau la un recipient. Ele au niște coduri, dincolo de denumiri, pentru că denumirile pot fi greoaie: polipropilenă, PVC… sunt denumiri greoaie. Cele cu cod 3 și 4 se pare că generează cel mai puțin microplastic. PVC-ul, de exemplu, generează mai mult microplastic comparativ cu celelalte.
Dr. Mihail: Și cum ne putem da seama? Adică e vreun mod în care poți să-ți dai seama din ce e făcut?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Decât dacă scrie pe el, ceea ce e puțin probabil. Nu cred să fie foarte multe recipiente care să aibă notat din ce plastic sunt făcute. Însă, deci am vorbit de plasticul pentru recipiente. Al doilea, cred că îl reprezintă hainele. Hainele sintetice aduc foarte mult microplastic și acest microplastic îl regăsim cumva în apropierea noastră încontinuu, pentru că noi le spălăm, ne îmbrăcăm cu ele. Ele generează în timpul manipulării, când ne îmbrăcăm, ne dezbrăcăm, aceste particule care ajung să fie inspirate sau ajung pe pielea noastră. Deci, al doilea element îl reprezintă hainele sintetice.
Cred că și aici lucrurile se pot schimba, pentru că putem schimba paradigma consumerismului. M-am uitat de curând la un film, o ecranizare Agatha Christie. O doamnă avea un palton dintr-o lână foarte bună pe care îl purtase câțiva ani de zile, 10 ani. Astăzi, produsele pe care le cumpărăm, care au prețuri foarte mici – vorbim de paltoane care sunt 200-300 RON – avem tendința să le aruncăm. Un lucru care trebuie făcut, dincolo de filtrele de la mașina de spălat, care s-ar putea să fie greu de implementat, este să ne schimbăm mentalitatea. Au apărut și cutiile pentru reciclarea textilelor. Sunt deja în unele orașe amplasate. Dacă aruncăm textilele la gunoi, ele vor aduce microplasticul în mediu, care va fi ulterior fragmentat. Mai bine le ducem la aceste zone de reciclare pentru a fi folosite pentru alte haine, pentru că în felul ăsta reducem și producția de noi plastice și nu le eliberăm în mediu. Cred că pasul următor, de la zonele de reciclare a sticlelor, trebuie să fie și zonele de reciclare a textilelor. Sunt unele magazine care încurajează să vii să aduci textile vechi și îți oferă discounturi pentru a cumpăra altele. Astea sunt politici care încearcă să reducă plasticul.
Și a treia sursă o reprezintă cosmeticele.
Dr. Mihail: Hm.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Și aici mă întreabă de obicei doamnele pe care le mai văd în consultațiile de toxicologie ce să facă. Sunt cosmetice care pot să înlocuiască aceste sfere, microparticule de plastic, cu elemente naturale. De exemplu, un produs cosmetic care conține mult plastic este scrub-ul de corp sau de față, pentru că el trebuie să conțină acele microsfere abrazive. El poate fi înlocuit cu produse naturale, cum ar fi anumite semințe care sunt introduse în produsul respectiv sau produse naturale care au efect de abraziune. Deci, cred că încet-încet putem să ne uităm și spre această modificare a tipului de cosmetice pe care îl folosim. Sunt deja firme care scriu pe cosmetice procentul de produs natural și, surprinzător, au ajuns să fie la peste 90% unele firme care au în compoziție doar produse naturale, ceea ce e un lucru bun.
Dr. Mihail: Apropo de etichete. Dacă vezi, de exemplu, o etichetă cu „BPA free”… ce înseamnă asta? Ce este acest BPA? Și sunt tot felul de alte forme: ftalați, PFAS. O sticlă pe care scrie „BPA free” e sigură ca plastic?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: E sigură că ai scăpat doar de bisfenolul de tip A.
Dr. Mihail: Hm. Ce e ăsta?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Bisfenolul de tip A e tot o formă de plastic. El a fost unul dintre cele mai studiate tipuri de plastic. Totul a pornit de la biberoanele copiilor. S-a dovedit, în urmă cu vreo 10 ani, că bisfenolul de tip A reprezintă un disruptor endocrin. O să explicăm imediat ce sunt acești disruptori endocrini. Sunt substanțe care seamănă ca structură cu anumiți hormoni din corpul nostru și atunci induc în eroare organismul prin această similitudine de structură, iar organismul îl asimilează ca un hormon al lui. Acest tip de păcăleală pe care bisfenolul o determină a dus la interzicerea lui pentru biberoane. De ce? Pentru că acești copii erau expuși la niște hormoni și lucrul ăsta era asociat cu pubertate precoce sau întârziată, tulburări hormonale, infertilitate. Inițial a fost interzis doar pentru sugari, acum vreo șapte-opt ani, și s-a extins astăzi și la grupa populațională a copilului și a adolescentului, tocmai pentru că impactul este unul foarte mare. Într-adevăr, astfel de etichete ne asigură că măcar un plastic nu este prezent acolo, dar nu ne oferă posibilitatea de a le elimina și pe celelalte.
Dr. Mihail: Deci, cât se poate de clar, dacă pe un PET scrie „BPA free”, asta nu înseamnă că nu are microplastice. Are la fel de multe, doar că fără BPA.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da. Am văzut, de exemplu, în Germania, în aeroporturi, în zonele unde sunt dispensere pentru apă, toate paharele sunt „Bisfenol A free”, ceea ce e un lucru foarte bun. Asta înseamnă că țările vestice încearcă să reducă expunerea și, mai mult decât atât, încearcă să creeze conștientizare, pentru că noi avem o problemă de conștientizare. Nu ne dăm seama sau nu știm la ce ne expunem. Și atunci, prin acest tip de politică, când vezi acolo că scrie „BPA free”, poate intri pe net să vezi ce înseamnă lucrul ăsta.
Microplasticele, pentru că ai deschis discuția despre bisfenol, această umbrelă care a apărut în ultimii 10 ani, de „disruptori endocrini”, este o mare problemă. Inițial s-a crezut că poate produce anumite tulburări doar în dezvoltarea din perioada adolescenței sau la femei, dereglări hormonale. Însă astăzi se știe că plasticele, ftalații de care vorbeai, sunt disruptori endocrini redutabili. Asta înseamnă că fiecare dintre ei mimează anumiți hormoni, pot să producă tulburări endocrine. Dar, în următoarea perioadă, cercetările au arătat altceva, mult mai grav. Avem o serie de organe care sunt reglate de hormoni: testicul, ovar, sân, uter. S-a pus întrebarea dacă acești disruptori endocrini nu sunt capabili să inițieze procese tumorale, tocmai prin această expunere continuă la valori anormale ale unor falși hormoni.
Dr. Mihail: Adică microplasticul se comportă ca un hormon și întrebarea este dacă, având aceste substanțe „hormone-like” în organism, se poate ca acest lucru să crească riscul de cancer?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da. Și totul pornește de la o realitate. De exemplu, în cancerul de prostată, o cantitate foarte mare de testosteron poate să genereze un astfel de proces. Și același lucru îl fac aceste expuneri la microplastice care mimează hormonii. Lucrul ăsta trebuie redus, mai ales dacă facem mapping genetic pentru riscuri de a dezvolta anumite forme de cancer sau dacă avem o încărcătură în familie cu diferite forme de cancer în zona organelor reglate endocrin.
Dr. Mihail: Într-un podcast pe care l-am avut cu doamna doctor Cezara Bucur, ne-a povestit că și plasticul este o posibilă cauză a infertilității. Există studii, dovezi în direcția asta?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Există studii, ele sunt în mare parte pe modele animale. Totul a pornit de la pești care au fost analizați. Există și studii pe animale de laborator care arată că expunerea la microparticule de plastic duce la scăderea calității lichidului seminal. Asta înseamnă o scădere a numărului de spermatozoizi, o scădere a mobilității sau o creștere a diferitelor anomalii în structura acestora. Pe de altă parte, spuneam că multe particule de plastic sunt disruptori endocrini. Ele pot să genereze acest efect direct prin citotoxicitate directă a microparticulei sau poate fi mediată de încărcarea cu alte substanțe chimice, transportând diferite substanțe la nivelul țesutului testicular, ceea ce va duce la scăderea ratei de sinteză a spermatozoizilor. Și, evident, producând această disfuncție endocrină, poate să devină o problemă de infertilitate. Din studii, se pare că fertilitatea masculină este mai afectată. Avem o creștere a ratei de infertilitate la bărbați cauzată de microplastic.
Dr. Mihail: Ok, deci aici avem date. Și mai am o curiozitate legată de microplasticul găsit în creier, pentru că, din nou, vedem o creștere a prevalenței demențelor, în special a bolii Alzheimer, și o acumulare din ce în ce mai mare de plastic la autopsiile făcute pacienților. E vreo legătură aici?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da, se pare că este o legătură. Vorbim mai degrabă de nanoparticule de plastic, care pot să străbată bariera hematoencefalică. Spuneam că ele produc această inflamație a endoteliului vascular, mucoasa care tapetează vasele de sânge. Particula vine la nivelul mucoasei, generează o leziune, o zgârie, și lucrul ăsta duce la expunerea unor receptori sau la eliberarea de citochine proinflamatorii. Ce face? Crește riscul de cheaguri de sânge. Și dacă ne uităm la examenele imagistice cerebrale ale pacienților care suferă de boli neurologice degenerative, vedem că multe dintre ele au un substrat microangiopatic. Asta înseamnă că vascularizația foarte mică, fină a creierului este înfundată. Sigur, poate fi înfundată și de colesterol, însă se pare că aceste microcheaguri de sânge, care pot fi generate de nanoparticule de plastic, pot să reprezinte un mecanism prin care acești oameni dezvoltă diferite forme de demență cu componentă vasculară. Și atunci, dacă aceste particule pot să genereze cheaguri de sânge, este evident că pot fi o componentă a bolii neurologice și, de fapt, a oricărei boli, pentru că toate organele noastre au nevoie de sânge la nivel microcapilar.
Vreau să-ți mai spun un lucru care poate fi și mai interesant: partea imunologică. Spuneam că plasticul ajunge în organism, noi îl identificăm că nu ne aparține și atunci niște celule sar pe el și încearcă să-l elimine. Această activare în exces stă la baza bolilor autoimune. Avem o explozie de boli autoimune în populație: tiroidite autoimune, boli inflamatorii intestinale… Toate aceste creșteri în procent ale bolilor autoimune se pare că sunt cauzate tocmai de expunerea la diferite particule toxice.
Dr. Mihail: Adică noi avem un material despre boli autoimune și explicăm acolo cum boala autoimună este, în mare, o predispoziție genetică cu un trigger, ceva ce o declanșează. Și boala autoimună este atunci când imunitatea corpului se întoarce împotriva propriului tău țesut. Și pare logic să ai o predispoziție să-ți ataci propriul țesut când el are o bucată de plastic lipită de el. Și dacă aceste bucăți de plastic sunt în tot tubul digestiv, toate aceste celule imunitare vin și atacă tubul digestiv pentru a încerca să elimine plasticul de acolo.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Păi asta e o supoziție…
Dr. Mihail: …momentan, dar poate să fie răspunsul la o întrebare pe care mi-am păstrat-o din podcastul cu profesorul Diculescu, care povestea că el, când a început rezidențiatul, avea poate un caz de boală inflamatorie intestinală pe lună, și acum are zeci în fiecare zi pe secția lui. Și el spunea că probabil mâncarea procesată e un factor, dar nu știm exact de unde vine această explozie. E doar o supoziție că acest microplastic ar putea să participe?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: E o supoziție, și nu doar microplasticul. Mai sunt și alte substanțe chimice, xenobiotice, pe care le ingerăm: aditivi alimentari, coloranți, pesticide, care și ele pot genera acest răspuns inflamator exagerat. Însă, ce este important… Microparticulele de plastic, dacă ne uităm la microscop, sunt ca o rețea de ochiuri, ca o sită. În ochiurile acestei site, microparticula de plastic poate să înglobeze și alte substanțe chimice și, în acest fel, devine transportor. S-a dovedit că în microparticulele de plastic, în special cele colorate, pot fi particule de metale grele: plumb, cadmiu, pesticide. Aceste microparticule se încarcă cu pesticidele din mediu, le aduc în tubul digestiv, se înfig în mucoasa noastră, creează eroziune și eliberează prin diluție cu sucurile digestive toate pesticidele.
Dr. Mihail: Radu, îți mulțumesc. Exact ce am zis la începutul podcastului: că deja sunt suficient de speriat. Acum aflu că nu doar că plasticul se lipește, el mai și trage alte nenorociri după el.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Fructele de mare și peștele conțin foarte mult microplastic. Cele 8 milioane de tone ajunse în apele mărilor se găsesc în aceste fructe de mare. Peștii au, inclusiv în mușchi, s-a identificat. E un studiu publicat în China, într-o piață, unde au fost verificate toate sortimentele de pește și 100% din probe conțineau microplastic.
Dr. Mihail: Și aici cred că revine întrebarea ce pește e mai bun: cel de captură sau cel de crescătorie? Și bănuiesc că începi să tinzi spre crescătorie, nu?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da, într-adevăr, în zonele de crescătorie există apă care, în principiu, e verificată. Acolo ne putem pune probleme legate de tratamentele pe care le aplică, dar pare că între crescătorie și peștele de captură, crescătoria e mai puțin toxică. Însă și la peștele de captură, trebuie să vedem din ce zone îl recoltăm. Dacă vă uitați în magazine, există un tabel cu zonele de unde provine peștele și niște buline colorate care ne arată gradul de expunere la toxice. Ar trebui să mergem pe zonele unde există analize ale apelor. E clar că un pește din oceanele din jurul Asiei va avea mai multe substanțe toxice – nu doar microplastic, ci și metale grele, mercur – comparativ cu anumite zone din Mediterana, care sunt mai curate.
Dr. Mihail: Și fructele de mare la fel, au microplastic? Mai puțin decât peștele?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Au microplastic. Singura diferență este că stridiile, scoicile, conțin o cantitate mare de microplastic pentru că ele iau apa în interiorul cochiliei.
Dr. Mihail: Bun, deci ok. Dar ca și carne, există vreo carne care are cea mai mică cantitate de microplastic?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Nu. Microplasticele fiind peste tot, și un animal crescut în curtea ta poate să conțină microplastic. Evident că cele care provin din apele mărilor și oceanelor au cea mai mare cantitate, pentru că acolo plasticul este absorbit cel mai ușor, prin apă.
Dr. Mihail: Da, nasol. Nu știu ce să zic.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Știu. Uneori începe să-mi fie frică să mai vin la podcasturi, pentru că oamenii mă asociază doar cu veștile proaste. Dar sunt și lucruri bune. Am început podcastul în notă optimistă, că există mecanisme adaptative. Însă, încă o dată, trebuie să fim responsabili. Avem un grad mare de iresponsabilitate individuală. Sigur că nu putem evita plasticul, e clar asta, dar putem măcar acasă, dacă tot avem cinci recipiente de pus mâncarea la frigider, să le luăm din sticlă, pentru că le vom folosi ani de zile. Putem să nu mai reutilizăm PET-urile. Putem să spălăm foarte bine fructele și legumele; o mare parte din substanțe se găsesc pe suprafață. Varianta că bunicii mâncau fructele direct din pom și n-au pățit nimic este greșită, pentru că numărul de toxice din mediu astăzi este enorm.
Am putea să ne cumpărăm, în loc de cinci tricouri supraelastice, două din bumbac și să reducem cantitatea de plastic. Am putea să trecem de la cosmeticele chimice la cele cu un procent mare de produse naturale. Poate n-ar trebui să folosim zilnic astfel de produse. Și cel mai important: trebuie să dedicăm mai mult timp alimentației, pe care să o preparăm acasă, pentru că acasă putem verifica în ce gătim. Putem găti în sticlă termorezistentă, putem folosi produse din anumite zone „verzi” ale globului, care să aibă o cantitate mai mică de microplastic.
Dr. Mihail: Te referi la produse alimentare pe care, dacă le luăm din Asia, trebuie să ne așteptăm că vor avea o cantitate mai mare de microplastic, inclusiv legume și fructe?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Inclusiv legume, fructe, și nu doar microplastic. Au fost alerte pentru metale grele. Unele haine din Asia, de exemplu, pentru a fi colorate, folosesc pulberi de vopsea care conțin plumb. Odată ce te îmbraci cu acel produs, el va intra în contact cu pielea ta și va elibera plumb. Deci, totul vine de la educația medicală. Trebuie să înțelegem la ce ne expunem și ce am putea face să reducem expunerea.
Vorbeai mai devreme de filtrele de aer. Există filtre HEPA care pot reduce cantitatea de microplastic din interiorul casei. Au prețuri variabile, dar cumperi un filtru pentru o perioadă lungă de timp. Poți, de exemplu, să folosești filtre pentru evacuarea la mașina de spălat.
Dr. Mihail: Filtre de apă există, care să curețe plasticul din apă?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da, există. Excelentă întrebare. Filtrele cu osmoză inversă, filtrele care conțin cărbune activat granular…
Dr. Mihail: Deci cănile acelea… ele filtrează plastic?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Corect. Filtrează, sigur, până la o anumită dimensiune, undeva la 0,3 micrometri. Se încearcă acum proiectarea unor filtre de ultrafiltrare, dar sunt încă în fază de proiect. Deci vedeți că avem la dispoziție câteva lucruri. Și mai e un lucru important: trebuie evitată constipația. Cu cât suntem mai constipați, cu atât plasticul va acționa o perioadă mai lungă de timp acolo.
Dr. Mihail: Deci, ca să acumulăm mai puțin plastic, trebuie să evităm constipația.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da, trebuie să avem un tranzit normal, zilnic. Trebuie să avem o cantitate de fibre alimentare, pentru că fibrele acționează ca o mătură. Chiar dacă particulele sunt implantate în mucoasa digestivă, fibrele vin și curăță, pentru că au și ele un efect de abraziune, dar una benefică.
Dr. Mihail: Asta e mișto. Încă un motiv în plus să mănânci fibre.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da. Și dacă nu putem tolera multe fructe și legume, există fibre încapsulate. Trebuie să ajungem la o cantitate suficient de ridicată, pentru că asigură tranzit normal, reduce inflamația și creează o microbiotă intestinală sănătoasă, servind ca prebiotice, hrană pentru bacteriile bune.
Dr. Mihail: Bun. Apa o putem filtra. Putem evita PET-urile, să avem recipiente de sticlă. Ai vorbit de haine, e bine să le evităm pe cele sintetice. O altă sursă majoră de poluare e industria textilă care face haine extrem de ieftine, accesibile, sintetice, și oamenii preferă să cumpere toate culorile, toate colecțiile noi. Inițial par inofensive, dar am văzut un material la „Starea Nației” despre asta. Cumperi trei tricouri cu 100 RON și, pentru că sunt ieftine, ți le permiți și le poți arunca după aia. Aia este o mare poluare. Și nu știu dacă tu, ca și consumator, poți să faci diferența. Cred că, la fel ca în toate aceste rele – alcool, țigări, zahăr – guvernul trebuie să intervină activ.
Am vorbit despre aceste surse. Totuși, am pomenit la început că legumele și fructele au foarte mult plastic pe care îl absorb și n-ai cum să filtrezi un măr. E ceva ce poți să faci ca acel plastic să fie mai puțin absorbit? Există diete de detox anti-plastic care funcționează?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Nu avem nicio dietă care să reducă absorbția. Spuneam, spălarea abundentă a fructelor este un element important.
Dr. Mihail: Cărbune activ, de exemplu?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Cărbunele activ poate filtra apa, dar în interiorul organismului nu poate capta microplasticul. El captează doar anumite substanțe chimice. Cel mai important este să limitezi contactul dintre microplastic și mucoasa digestivă. Asta înseamnă tranzit normal și fibre. Deci, în zona de detox digestiv, putem îmbunătăți tranzitul și să avem o microbiotă normală. Cât despre haine, poluarea cea mai mare este în producție. Până când o pereche de blugi ajunge la magazin, deja a eliminat foarte multe substanțe în mediu prin ciclurile de vopsire și spălare.
Dr. Mihail: Apropo de produse de gătit, avem tot felul de tigăi antiaderente, teflon, ustensile din plastic. Sunt și ele o sursă de plastic?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Evident. Doar că aici trebuie să avem atenție. În primul rând, ustensilele de gătit trebuie folosite în concordanță cu temperatura pentru care au fost proiectate. Dacă o cratiță scrie maxim 200°C, chiar dacă nu crapă la 240°C, cu siguranță poate genera reacții. Al doilea element: aruncați toate tigăile zgâriate. Acea zgârietură elimină stratul protector și permite eliberarea de substanțe din aliajele interioare, care nu ar trebui să intre în contact cu hrana.
Gata și cu ultima parte! Am finalizat transcrierea și formatarea dialogului, continuând de unde am rămas.
Sper că rezultatul final este exact ce ți-ai dorit. Dacă mai ai nevoie de ajutor și cu alte task-uri, nu ezita să-mi spui.
Dr. Mihail: Deci, dacă e tigaia zgâriată, o aruncăm.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da. Nu sunt adeptul ustensilelor de plastic. Există ustensile astăzi din lemn. Putem să folosim ustensilele de lemn, sunt mai puțin nocive, lemnul acela natur, să nu fie nici colorat. De asemenea, atenție la anumite produse de ceramică tradițională. Colorarea ceramicii presupune aplicarea unui film protector la suprafață, pentru că altfel, vopseaua poate fi toxică. Marea Britanie a avut o astfel de problemă cu porțelanul. Până s-au prins că trebuie să adauge acest film protector, din vopseaua cu care colorau porțelanul ajungeau să bea și în ceai. Și vă spun asta pentru că am văzut tot felul de recipiente de făcut sarmale din lut. Trebuie să ne asigurăm că există acest film de protecție.
Dr. Mihail: E un tip de tigaie, de vase pe care tu le folosești sau le recomanzi? Ceramică mai degrabă?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: În principiu, cele de sticlă termorezistentă, cele de ceramică care au acest film. Nu-mi plac zonele de teflon, dar din păcate sunt indispensabile când vorbim de grătar. Dar, din nou, atenție mare la zgârieturi. Studiile ne arată că eliberarea de particule crește exponențial cu cât sunt mai zgâriate. Și aici ne întoarcem la mâncatul acasă. Gândiți-vă că la un restaurant, cu siguranță, aceste tigăi sau griluri sunt foarte mult folosite și atunci avem o expunere foarte mare.
Dr. Mihail: Exact. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le știi, care se întâmplă acolo, chiar dacă mâncarea arată bine. Legat de restaurant și acasă: eu prefer să gătesc acasă și să mănânc ce e acasă, pentru că nu atinge plastic. A doua opțiune ar fi restaurantul, iar ultima este „take away”. Și dacă îți iei la pachet, ce am început eu să fac este să nu comand nimic fierbinte. De exemplu, de când am conștientizat acest lucru, nu-mi comand niciodată ciorbe la pachet, pentru că îți vin în recipiente de plastic unde se pune o ciorbă super fierbinte, la 90 de grade, care chiar modifică un pic forma recipientului.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da. Și nu vorbim doar de ciorbă, ci de toată mâncarea cumpărată la delivery. Vine în recipiente de plastic unde se pune foarte fierbinte, ca să ajungă la tine caldă.
Dr. Mihail: Mai sunt acum, au început să apară și recipiente din lemn.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Da, au mai început să apară, tocmai în ideea de a reduce expunerea la plastice. Dar, din nou, e scump.
Dr. Mihail: Să nu fie lemn cu foiță de plastic pe interior. Cum sunt recipientele de hârtie? Uite, dacă te gândești la recipientele de cafea, zici: „Ce mare lucru!”. Îți iei o cafea la pachet într-un pahar care pare să fie din carton. Dar e un test foarte simplu: ia paharul ăla de carton, rupe-l după ce ai băut cafeaua. Când tragi de el, vezi că e o pungă în interior. E căptușit cu plastic.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Același lucru se întâmplă la ceai. Pliculețele de ceai… sunt deja producători care au exclus plasticul, încearcă să folosească ambalaje din produse naturale. Recomandarea mea este să iei ceaiul vrac, fără să fie împachetat pe doză, pentru că în felul ăsta chiar eviți expunerea.
Dr. Mihail: Ce rețin eu de aici este să bei din sticlă, caserolele să fie din sticlă, în special dacă le încălzești la microunde, trebuie să fie doar din sticlă. Dar știi, mă gândeam că, ok, dacă nu încălzesc în caserola de plastic, aș putea s-o folosesc, dar tocmai prin manipulare, ea va elibera plastic în mâncare. Deci caserolele trebuie să fie și ele din sticlă. Legat de cafea, de exemplu, de când studiez problema asta, nu-mi iau niciodată cafea la pachet. Dar pot s-o cer într-un pahar de ceramică și, dacă știu că trebuie să plec, îmi iau un pahar de carton și stau câteva minute până se răcește. Când este bună de băut, o pun în paharul de carton. La fel și la restaurant. Încerc să iau cât se poate de rar. Am un restaurant local de unde mai comand. Mai iau, de exemplu, ciorbe pentru copii duminica și oamenii ăia cred că mă urăsc. Îi sun și le zic: „Ciao, sunt Mihail, vecinul. Vreau și eu două ciorbe la pachet, dar vă rog frumos…”, și ei: „Da, da, știm, le punem în ceramică să se răcească…”. Dar prefer să repet asta, ca să nu le dau microplastic copiilor.
Gândindu-mă la toată lista asta, îmi vine în minte un filmuleț dintr-o utopie din viitor, care arată cum ar trebui să trăim ca să nu poluăm. Era un domn care se trezește, își pune unul din cele trei tricouri de bumbac pe care le are, își ia paharul metalic în care își face cafeaua, își ia o caserolă cu mâncare, coboară și pleacă cu un tramvai electric. Când se duce la magazin, își umple sticla lui. Când se duce la cafenea, își dă paharul lui. Fiecare cu sticla lui, paharul lui, caserola lui. Și prima dată când te uiți, zici: „Na, asta e o distopie”, dar de fapt o să ajungem în distopie dacă continuăm să consumăm cum consumăm azi.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Așa este. Și totul a pornit de la o creștere populațională foarte mare. Avem nevoie ca acești oameni să poată să-și cumpere haine, să mănânce, și evident, prețurile să scadă, pentru că vorbim și de zone sărace ale globului. Însă, cred că dacă vom face o analiză cost-beneficiu, chiar dacă pare mai complicat, pentru sănătatea ta pe termen lung este mult mai bine. Și acest cost-beneficiu trebuie să fie și la nivel instituțional, la nivelul politicilor de sănătate. Pare că a genera politici de reducere a expunerii la toxice consumă bani imediat, dar peste câțiva ani, când vei reduce incidența unor boli cronice, vei ajunge la concluzia că nu mai consumi bani pentru tratament. Diferența nu este durata medie de viață, ci calitatea vieții persoanelor în vârstă. Degeaba trăiești 80 de ani, petrecându-ți ultimii 15 prin spitale.
Dr. Mihail: Și până vine statul să facă ceva, cred că ar trebui să facem paharul ăla de sticlă cu care vii la cafenea să fie „cool”. Când vii și zici: „Vreau și eu un cappuccino” și dai paharul tău, să zică lumea: „Uau, ce șmecherie! A venit cu paharul lui!”.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Uite, îți dau un exemplu. Am fost într-o țară nordică de curând. Primul lucru la recepție m-au întrebat dacă femeia de serviciu să vină în fiecare zi sau la două zile, pentru că încearcă să reducă expunerea la detergenți, schimbarea prosoapelor etc. Sunt hoteluri unde ai dispensere de apă cu sticle de sticlă pe care le iei în cameră. Adică, încet-încet, lucrurile vor fi schimbate. Însă, din păcate, obiceiurile se schimbă cel mai greu, iar cele sănătoase sunt costisitoare și costă timp. E mai simplu să iei o mâncare într-o caserolă pe care o încălzești la microunde, dar în momentul în care mănânci acea mâncare, vei mânca și microplastic, aditivi, potențiatori, o cantitate mare de sare sau zahăr.
Dr. Mihail: Știi, totuși, dacă ne uităm la alte lucruri pe care le putem controla, cum e consumul de zahăr, vedem că oamenilor le e foarte greu. Sfatul e simplu: „Nu mânca atât de mult”, și ne e greu. Se pare că sfaturile astea funcționează la 5-10% din populație. În rest, genetica, mediul, toate ghidează această problemă a obezității, care cred că va fi rezolvată tot prin știință. Cred că tot știința o să fie cea care o să ne facă fie mai rezistenți la plastic, fie o să ne împrietenească cu el, fie o să reușească să-l reducă. Și aici vreau să te întreb: care sunt frontierele în cercetare acum în ce înseamnă microplastic și ce ți-ar plăcea ție să vezi cercetat în următorii 10-15 ani?
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Încă la microplastic încercăm să aflăm ce face. Studiile arată o corelație, dar nu o cauzalitate. Nu știm ce face nanoplasticul. Sunt studii care arată că nanoparticulele predispun la cheaguri de sânge. Cred că în următorii 2-5 ani ne vom clarifica cu ce face plasticul în organism. Din momentul în care ne dăm seama, cred că durează 15-20 de ani până se dezvoltă și terapii. Deci, va fi o perioadă de 25-30 de ani de acum încolo în care prea multe lucruri despre cum să scăpăm de plastic n-o să aflăm. Dar este important că cercetările au demarat. Ceea ce îi ajută pe cei de peste 50 de ani este să reducem producția de plastic, ca în mediul înconjurător să fie mai curat, astfel încât generațiile viitoare să nu se mai expună.
Dr. Mihail: Deci, 30 de ani… cred că va trebui să rămânem la caserole și pahare de sticlă. Cine știe, poate ne vedem în 30 de ani la un podcast.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Cred că putem să mai facem podcasturi și la acel moment. Însă, ce știm astăzi, cu exactitate: știm că microplasticul este identificat în salivă, urină, scaun și în țesuturi la autopsie. Nu avem încă teste de rutină.
Dr. Mihail: Păi bun, Radu, să știi că m-ai speriat suficient, dar am găsit și informații valoroase despre cum să ne ferim. Am și mai multe motive acum să încerc să evit plasticul. Un pariu pe care l-am pus înainte de podcast era dacă o să pice curentul, ca la celălalt, filmat în studioul vechi. Iată că a ținut cu noi. Mulțumesc pentru informații!
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Cu drag. Trei lucruri, ca să plecăm cu o chestie pozitivă: Înlocuiți acasă plasticul cu sticla. Folosiți filtre de apă. Și mai puține haine sintetice în garderobă.
Dr. Mihail: Great! Uite, două le bifez. Legat de caserolele de plastic, am treabă după podcast. Mă duc direct acasă și le arunc. Comand unele de sticlă cu capac de lemn.
Claudius (din off-camera): Le reciclezi.
Dr. Mihail: Corect. Uite, zice Claudius să le reciclez. Da, deci nu le aruncăm, le reciclăm. Dar da, un lucru în plus pe care o să-l fac chiar azi. Radu, mulțumesc mult de tot.
Prof. Univ. Dr. Radu Țincu: Și eu îți mulțumesc, Mihail.
Dr. Mihail: Ție îți mulțumesc că ai rămas până acum. Mulțumesc și celor de la Unicredit Bank care sprijină aceste inițiative educative. Dacă ai întrebări, scrie-le în comentarii. Și ce aș vrea să aud de la tine: ce faci tu în plus pentru a te feri de plastic? Poate ai tu o șmecherie prin care eviți și mai mult plasticul. Aș vrea să aud asta. Radu, mersi din nou! Pe curând!
