Lect. univ. dr. Oana Șerban: Adevărul gol-goluț știi care e? Că de fapt ființa modernă, așa cum suntem noi aici, a avut o singură dorință: să fie liberă.
Dr. Mihail: Democrația vine la pachet cu libertatea, pe care ne-am dorit-o foarte mult, dar odată ce am obținut-o, e angoasantă. Ne este frică de această libertate.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: E absolut în regulă să te simți confuz, să te simți angoasat. Și e absolut în regulă ca, având toată lumea la picioare, să simți totuși că nu ți-e suficient, că mai trebuie ceva. „Să-mi dea, domnule, cineva o rețetă, că sunt disperat, ca să pot să am o viață bună.”
Dr. Mihail: Mie mi-e greu să stau 10 minute fără telefon. Mai putem să antrenăm această răbdare?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Atenția e mai greu de educat în condițiile în care ești bombardat, ești hărțuit de tot felul de conținuturi care îți parvin prin toate simțurile. Cu cât consumi mai mult timp ceva, cu atât algoritmul înțelege că tu vrei mai mult acel ceva. E, uite, asta este o păcăleală pe care toți o trăim și, dacă vrei să ai o societate docilă, pleci de la a le satisface plăcerile.
Dr. Mihail: Există o luptă pentru adevăr astăzi?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Adevărul e foarte inconfortabil. Când oamenii încep să gândească cu mintea lor, nu mai poți să-i minți. Scopul ar fi să fii mereu atent la ceea ce alegi.
Dr. Mihail: Omule, te salut, doctor Mihail aici. După cum ai văzut deja în intro-ul acestui podcast, vorbim despre lumea aceasta în care trăim astăzi, care, pe de o parte, este plină de informații: avem acces la adevărul din foarte multe arii de discuție și de gândire, avem confort, avem parcă promisiunea aceea a fericirii din ce în ce mai aproape, avem toate ingredientele despre care ni s-a spus că ne vor aduce fericirea și, pe de altă parte, parcă suntem într-o prăpastie, parcă nu ne găsim sens în viața asta, suntem din ce în ce mai polarizați, adevărul e parcă din ce în ce mai departe de noi și este posibil ca veriga care să lege sau care să explice aceste lucruri să fie tocmai filosofia. Și o să abordăm această prăpastie sau această discrepanță între ce ne-am așteptat să avem și ce avem de fapt în ziua de astăzi din punct de vedere al filosofiei.
Și invitata mea astăzi la Boabe de cunoaștere este lector universitar doctor Oana Șerban. Este filosof și profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București, autoarea unor lucrări despre estetică, filosofie modernă și felul în care ideile, imaginile și cultura ne modelează felul în care înțelegem lumea în care trăim. Avem câteva lucrări pe care o să le arătăm ale Oanei și, înainte de a o saluta, vreau să mulțumesc UniCredit Bank pentru faptul că sprijină podcastul Boabe de cunoaștere. Oana, bine ai venit!
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Bine te-am găsit, mulțumesc mult!
Dr. Mihail: Mă bucur atât de mult că avem discuția asta astăzi.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Eu sunt mai bucuroasă decât ești tu, sunt sigură, și asta pentru că cunosc bine podcastul tău și e un alt fel de a aduce opiniei publice elemente care par uneori aride, precum filosofia. Așa că sper ca asta să fie o discuție friendly și pentru public, nu doar pentru noi.
Dr. Mihail: O să fie în mod cert. Eu o să mă străduiesc să mă țin de ideea acestui podcast, pentru că, așa, să dau un pic din culise, înainte să începem acest podcast, orice întrebare spuneam, parcă asta deschidea o nouă ramură de podcast în care am putea să mergem. Deci o să încercăm să ne ținem de acest subiect, în care încercăm să înțelegem această discrepanță între ce ni s-a promis de-a lungul timpului, că dacă o să avem siguranță, dacă o să avem confort, dacă o să avem putere de cumpărare, dacă o să avem informații, parcă lucrurile astea o să fie suficiente pentru ca noi să fim fericiți. Pe de altă parte, oamenii sunt (și mă regăsesc și eu printre ei), parcă suntem din ce în ce mai pierduți, lipsiți de sens, amenințați de AI, amenințați de schimbări politice care parcă nu se termină și parcă nici nu mai avem acea speranță a zilei de mâine în care toate se vor termina și în sfârșit o să înceapă viața aia fericită. E adevărată această discrepanță? O simți și tu, o vezi?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Să știi că trăiesc în ea, dar nu e ca și când doar noi trăim în ea. Oamenii din secolul XV încoace trăiesc în ea, de când a apărut realismul politic, de când Machiavelli a spus: „Aveți 2 dorințe pe lumea asta: să trăiți în siguranță și să trăiți în libertate.” Și cumva, statul fiind această supapă de predictibilitate pentru ființa umană (e adevărat, în timpul în care nu vorbeam despre democrații ca azi, vorbeam despre principate, despre republici, despre monarhii constituționale, absolute), treaba cu predictibilitatea era deja rezolvată. Adică era cineva care are grijă de tine și ăla era guvernatorul, ăla era statul, și relația era una de încredere, câștigată printr-un pact de asociere și un pact de supunere. Ori noi astăzi trăim într-o democrație foarte vulnerabilă. Ni se spune că avem siguranță, deși trăiești în timpuri geopolitice în care n-ai băga mâna în foc pentru asta. Și în același timp ți se spune că tot ceea ce vrei să ai și poți să ai, implicit această promisiune a fericirii și materializarea ei, depinde de tine.
Adevărul gol-goluț știi care e? Că de fapt ființa modernă, așa cum suntem noi aici, a avut o singură dorință, să fie liberă, și în momentul în care a fost liberă și n-a mai stat la mâna unui guvernator, a unui Dumnezeu, a unui individ teocrat și totul a depins de ea, s-a angoasat. Când toate lucrurile depind de tine, așa cum e normal, în bună măsură, într-o democrație, asta vine la pachet cu libertatea, și anume frica de a fi liber, teama de a lua decizii greșite și implicit această imposibilitate a unei predictibilități care pentru omul de secol XV nu era o bătaie de cap, dar pentru tine astăzi, care schimbi 3 guverne pe an într-o mare confuzie ideologică, este. Și Aristotel avea o vorbă (eu sunt foarte aristotelică): „Dacă vreți ca eu să-mi fac treaba bine, ca profesor, ca medic, orice am fi fiecare în parte, hai să aibă cineva grijă de noi toți, și anume statul, ca eu să pot să-mi fac treaba mea.
Dar dacă vrei ca eu să-mi fac treaba mea și să fac și treaba altuia, să decid pentru voi, să mă ocup de stat, să fiu tot mai implicat în viața politică, nu mai pot să-mi fac treaba mea bine.” Și atunci, cumva, ceea ce noi simțim este și, hai să zicem, un compromis pe care democrația l-a făcut, și anume a lăsat polii de expertiză, a lăsat zona aceasta foarte tehnocrată deoparte. E normal să-ți fie frică astăzi, pentru că n-au grijă de tine cei care știu să aibă grijă de tine, ci au grijă de tine, secvențial, tot felul de chipuri care azi apar, mâine dispar. Și, pe de altă parte, da, ai foarte multe informații în jur, dar filosofia e încăpățânată cu o idee: informația nu e cunoaștere. Și nu te învață nimeni să convertești informația în cunoaștere azi. Așa că, în toată panoplia asta, e absolut în regulă să te simți confuz, să te simți angoasat.
Și e absolut în regulă ca, având toată lumea la picioare, să simți totuși că nu ți-e suficient, că mai trebuie ceva. Oricât de mare ar fi puterea de cumpărare, oricât de mare ar fi mobilitatea, oricât de mare ar fi răsfățul că poți să faci 3 vacanțe pe an și nu una, cum făceau bunicii noștri, pentru care strângeau din timp și uneori făceau sacrificii. Ai toate chestiile astea alături și totuși ești profund nefericit, pentru că, de fapt, statul nu trebuie să te facă fericit, și nici societatea, și nici lumea informațională, nimic, ci statul și toată lumea din jur trebuie să aibă grijă să nu fii nefericit. Aici cred că trebuie să punem punctul de plecare. Că dacă îți fixezi standardul foarte sus, cum au vrut romanticii, s-ar putea să ai o problemă. Dacă îți fixezi standardul foarte jos, nu o să fii dezamăgit și o să construiești lumea cot la cot cu ceilalți. Așa că asta e o variantă poate un pic mai… nu nihilistă, dar mai realistă.
Dr. Mihail: Realistă, totuși. E o, cum să zic, e o explicație care se întinde de la secolul XV până încoace. Asta cumva mie îmi dă un pic de încredere, că dacă lucrurile au fost așa de atunci și sunt așa acum, poate un pic mai bine acum, înseamnă că avem ce învăța din toată istoria asta.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Eu nu cred că omenirea s-a prostit. Asta este o ipoteză de lucru care circulă pentru că oamenii reacționează resentimentar și furios, uitându-se că n-au obținut cât ar fi vrut, dar au obținut mai mult decât aveau. Și asta cred că este o abordare înțeleaptă, știi, asupra lucrurilor. Sigur, astăzi e adevărat, trăim într-o lume în care unii circulă pe Lună și alții nu pot să găsească un leac pentru cancer. Dar în același timp trăim într-o lume în care, dacă ai vrea să faci anumite lucruri, ai putea. Ai avea resursele necesare, ai avea oamenii cu care să te întovărășești, ai avea libertatea de a propune să muți lumea din loc atât cât poți să duci, ceva ce nu puteai să faci în urmă cu câteva secole. Chiar dacă problemele omenirii, repet, au rămas aceleași de 2.000 de ani, știi? Socrate spunea, sigur, nimeni nu vrea să gândim limpede și să vorbim ceea ce este adevărat, ci doar să reacționăm emoțional.
Uite, Machiavelli, în secolul XV, spune: „Dacă aveți pâine și dacă aveți un pat și un acoperiș deasupra capului, vă e suficient. Toată ideea e să nu vă schimbe guvernatorii metehnele, rutinele, să aveți o predictibilitate măcar moral-afectivă asupra lumii.” Și îți mai vine în perioada modernă un Erich Fromm, care îți spune: „Da, e în regulă să ai frica de libertate, pentru că societatea asta s-a secularizat. Dacă vrei să fii liber, trebuie să-și ia mâna niște oameni de pe tine: dascăli, biserică, stat.” Și atunci, da, asta înseamnă să faci uz public și privat de rațiunea ta, să te descurci cu capul tău, încercând să gândești cât mai limpede pentru tine și pentru alții. E incomod? Sigur că e. E angoasant? Ca dracu’. Dar face parte din regula democrației și a libertății? O, da.
Dr. Mihail: Bun, deci democrația vine la pachet cu libertatea pe care ne-am dorit-o foarte mult, dar odată ce am obținut-o, cum ai spus tu, e angoasantă, ne este frică de această libertate, pentru că deodată noi devenim responsabili. Suntem liberi să facem lucruri, dar devenim responsabili de ceea ce facem și devenim responsabili de fericirea noastră.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Știi, eu sunt mai sartrian aici. Existențialismul ăsta se împarte în două. Unul care spune că da, e important să știi că poți alege pentru tine. Nu e important ce alegi, important e să știi că poți alege și ai condițiile să faci asta. Vezi, Kierkegaard: „Toată viața mea e un sau-sau. Nu contează ce aleg, contează să fiu conștient că am putut alege.” Și asta e important, important. Și varianta cealaltă, un pic mai pesimistă, de tip Sartre, care spune: „Da, dar libertatea nu e ceva pozitiv.” Știi, uite cum vine cineva și îți spune: „Trăiești într-un stat, ești liber să faci ce vrei până acolo unde încalci libertatea celuilalt.” Nu e așa. Tu vrei să știi bine care e terenul tău de lucru. Și, de fapt, terenul tău de lucru e terenul tău de responsabilitate. O să fii atât de liber câtă responsabilitate vrei să-ți asumi pentru ceea ce faci.
Dr. Mihail: Și din punctul ăsta de vedere nu e neapărat un lucru pozitiv, nu? Pentru că vine cu o datorie. Nu e lucru ușor.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: N-aș spune neapărat că nu e pozitiv. Că știi cum e? Totuși trebuie să-ți asumi niște lucruri pe lumea asta. Apropo de unul dintre cele mai abuzate cuvinte azi: „Dom’le, trăiește asumat. Fii asumat.” Uite, îmi asum. Dar îmi asum, ce înseamnă să-mi asum? Să am o responsabilitate pentru punctele prin care trec. Și atunci, sigur, mulți ne falsificăm ideea despre libertate, mulți luăm decizii pe care știm că le vom lua și ne mai pierdem timpul consultându-ne cu unii și cu alții ca să mimăm dialogul și ca să fim liniștiți și confortabili sufletește. Sartre așa credea. Dacă eu vreau să fac ceva și vin să mă sfătuiesc cu tine, nu vin pentru că eu cred că tu ești cel mai inteligent pe subiectul ăsta, ci pentru că știu că tu o să-mi dai exact soluția de care eu am nevoie. N-aș merge nici până într-acolo, dar aș spune cu siguranță că libertatea totuși este un pol de responsabilitate, pentru că altcumva o s-o definim tot timpul negativ.
Ce este libertatea? Posibilitatea de a face orice până nu stric ceva, până nu compromit pe cineva, până nu abuzez pe cineva. Și atunci gândește-te la stat, că își pune și el aceleași probleme ca și noi. Cât de mare e libertatea statului în relație cu noi toți? Până nu te fac nefericit, până nu simți că n-am grijă de tine. Și atunci e firesc să-ți fie frică de ceva ce nu cunoști, pentru că toate lucrurile astea îți sunt redate negativ. Ele se pozitivează în timp, în relația dintre oameni. Dar e normal, toată lumea are o frică de necunoscut, de la momentul în care te duci prima dată să-ți extragi o măsea și nu știi, că n-ai mai trecut prin asta, până la momentul în care, nu știu, zici „da” pentru prima dată în fața altarului, pentru că n-ai mai trecut prin asta. Toate lucrurile necunoscute e firesc să-ți trezească impulsul ăsta de frică.
Dr. Mihail: Și atunci trebuie să-l îmbrățișăm, acest impuls de frică, adică trebuie să-l înțelegem ca fiind normal, că vine la pachet cu această libertate, sau vom putea la un moment dat antrena această libertate și antrena responsabilitatea, astfel încât să trăim cu bucurie în libertate, fără să simțim această angoasă, anxietate, frică?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Uite, aici aș introduce o șopârlă. Putem trăi rațional în libertate, deci putem trăi mulțumiți, sau putem trăi cu bucurie și deci poate fericiți. E o diferență foarte mare. Cred că toată lumea se poate educa (și asta ne spune filosofia de 2.000 de ani, prin toate tradițiile ei) să trăiască mulțumit. Ce înseamnă asta? Adică să navigheze prin frica asta de necunoscut, educând relația cu ea, prin niște exerciții, prin virtute, prin deliberare morală constantă. Cu cât o să fiu pus mai des în poziția de a alege, voi fi mai antrenat. Cu cât o să vreau să-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce aleg, voi fi mai antrenat. Astea sunt ceea ce numea Aristotel habitusuri, știi? Așa cum îți educi corpul să se înfrâneze de la a consuma zahăr, îți educi sufletul să se înfrâneze de la a fi impulsiv. Dar asta se întâmplă în timp, spunea Aristotel. Eu am niște impulsuri naturale să educ asta, în funcție de niște plăceri pe care le am, niște dorințe pe care le am. Astea se numesc hexis.
Dr. Mihail: Ce înseamnă să-ți educi sufletul să nu fii impulsiv? Dacă poți da câteva exemple de impulsuri pe care am putea să ne educăm să le înfrânăm.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Să nu reacționez impulsiv, violent, sarcastic dacă văd o nedreptate. Să încerc să negociez polul de nedreptate, să încerc să-l pun pe masă și să-l demantelez. Să nu ies în stradă la prima formă de nedreptate pe care o trăiesc, ci să încerc întâi cooperare și dialog. Asta înseamnă că în timp eu trebuie să știu care sunt punctele mele slabe, care mă fac să fiu emoțional, să fiu vulnerabil implicit, atunci când rațiunea calcă pe bec și spun: „Dom’le, asta n-ar fi trebuit să se întâmple.” Și de asta spun, e o educare și a corpului, și a sufletului în egală măsură, știi? Pentru că îți iei corpul cu tine ca să faci acte de dreptate și de nedreptate, adică îți iei furia, impulsurile, resentimentele, angoasa, privirea care nu e întotdeauna prietenoasă față de lume, și în același timp îți iei sufletul cu tine în toate poveștile astea. Și de fapt Aristotel spunea: „Da, poți să educi, poți să educi pachetul ăsta, trebuie, de fapt despre asta e viața, dar ca să le educi ai nevoie de foarte mult timp.” Deci ideea aceasta că în societatea noastră, unde avem toate resursele de care avem nevoie, bașca foarte mult mediul digital, care îți dă instant acces la orice în lumea asta, tu vei putea să faci tipul ăsta de educație mai repede și mai confortabil, asta este o greșeală, asta este o utopie.
Nu-i adevărat. Pentru că orice educi pe lumea asta are nevoie de timp. Dispozițiile astea se antrenează, știi? Ca și când ai spune: „Da, am avut până acum un regim totalitar, domnule, de mâine toți suntem democrați.” Știi, apropo de marea boală a românului, tranziția: „Frate, noi suntem blocați în tranziție.” Păi nu-i așa. Ca să ai niște reflexe democratice, tu trebuie să le educi. Ai nevoie de generații, ai nevoie de timp și nici măcar noi nu semănăm cu noi înșine. Eu, impulsivă la 20, nu semăn cu eu, impulsivă la 30, nici resentimentară și nici docilă. Și atunci, ca să ai toate nuanțele astea, ai nevoie de timp, ai nevoie de vreme. Ce mă tem, revenind la întrebarea ta: societatea nu prea mai are răbdare cu noi, știi, apropo de asta. Adică resursa fundamentală, care este timpul, e mai degrabă cea care trece prin nenumărate simulacre. Știi, pare că totul se întâmplă aici, acum, că ești pregătit pentru asta, că îți dăm o promisiune a fericirii.
Există un tip de trăire evenimențială care face cumva să ne scape din vedere că ai nevoie și de intervale, ai nevoie și de procese, ai nevoie și de zone foarte largi, de palete foarte largi de timp în care omul să se obișnuiască cu el și să se obișnuiască cu el în relație cu alții.
Dr. Mihail: Și cum putem să educăm această răbdare, acest timp pe care să-l lăsăm să curgă, care să formeze valorile noastre sau să sedimenteze lucrurile care contează, dacă în lumea asta algoritmică ne e greu să stăm 10 minute fără telefon? Din nou, nu vreau să pară că vorbesc despre alții: mie mi-e greu să stau 10 minute fără telefon. Simt că trebuie să mă caut, simt că trece lumea pe lângă mine, simt că trebuie să văd, adică să mă caut în buzunar, să iau telefonul, să mă uit, să văd ce s-a întâmplat. Mai putem să antrenăm această răbdare? Dacă da, cum? Dacă nu, ce urmează?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Știi, pentru vechii greci, atenția se educa printr-un tip de exercițiu spiritual, prin meditație. Omul e o ființă contemplativă. Partea bună în tot dezastrul e că noi am rămas ființe contemplative și narative. Noi suntem dependenți de social media pentru că ne permite (orice platformă de social media îți permite asta) să fii foarte contemplativ și în același timp să consumi poveștile celorlalți, indiferent că ele sunt adevărate sau nu. Și astea sunt niște impulsuri, astea sunt niște instincte care vor rămâne. Dar sunt de acord cu tine că atenția e mai greu de educat în condițiile în care ești bombardat, ești hărțuit de tot felul de conținuturi care îți parvin prin toate simțurile. Trăim într-o civilizație foarte imaginativă, trăim într-o civilizație foarte vizuală, trăim într-o zonă în care, vezi, a dispărut răbdarea cu celălalt, pentru că nu mai ai contactul cu celălalt. Uite, îți fac o mărturie. Când preiau generații la anul întâi (nu prea mai sunt profă de anul întâi, dar arareori când mi se întâmplă să lucrez în anumite semestre cu anul întâi), prima lecție pe care le-o dau este să-și privească profesorul în ochi.
Știi că oamenii au o teamă și, de când cu pandemia, cumva s-au și dezobișnuit să mai facă asta, să privească un om în ochi? E, uite, ăsta este un exercițiu care se educă. Pentru că, văzându-l pe celălalt, fiind atent la el, începi să vezi toate lucrurile care nu se pot spune între oameni. Și asta este un tip de sensibilitate și un tip de empatie care se educă doar dacă te pui în situație. Ceea ce societatea digitală ne-a făcut este că ne-a dezobișnuit să ne mai punem în situații. Nu mă mai pun în situația de a opta pentru un anumit tip de credință sau pentru a expune un anumit tip de discurs, pentru că eu pot purta 100 de măști, pot avea 100 de nickname-uri, pot avea 100 de profile, nici nu contează cine sunt eu, contează ideea. E breaking news: contează cine ești tu, ăsta care susții ideea, ce părere ai de asta.
Chiar contează să te uiți în ochii altuia și să spui: „Bă, știi ceva? Eu nu sunt de acord cu tine.” Și asta nu e o înfruntare. Asta este, știi, într-un fel și blândețea sufletească de a-i spune celuilalt: „Cred că greșești, dar aș putea să-ți arăt o variantă, o variantă diferită de lucru.” Ori dacă n-ai puterea să te uiți în ochii unui om și singura ta putere e redusă la a urmări 1.000 de oameni necunoscuți în același timp printr-un ecran, atunci da, atenția este prima care cade. Și, din păcate, pentru vechii greci atenția era unul dintre pilonii fundamentali care deschidea această asceză de a-ți antrena sufletul și de a avea răbdare cu tine. E adevărat că ei aveau și alte resurse la îndemână: a scrie, a citi, a dialoga, a ieși în agora. Știi, Socrate era un nesuferit. Ca o paranteză, Umberto Eco face o glumă nu foarte inspirată, dar totuși reală: dacă te uiți la busturile lui Socrate de dinainte, de secolul III, vei vedea că era un individ absolut hidos, nu era un tip foarte șarmant, foarte frumos, dar, spune Umberto Eco, în momentul în care deschidea gura, se făcea frumos deodată.
Pentru că pur și simplu se ducea la fiecare individ pe care îl vedea având un potențial de a fi altfel și îl întreba: „Auzi, tu știi ce-i dreptatea, ce-i binele, ce-i frumosul?” Dar nu îl întreba: „Auzi, tu știi ce-i cu tine?” Ori noi astăzi facem exact chestiunea asta foarte impulsivă: reducem o situație de viață la o ființă umană. Eu nu mai întreb: „Tu știi ce-i dreptatea?” Te întreb: „Ți se pare că ai fost neîndreptățit azi?” Ori, în momentul în care reduci toată lumea la tine însuți, la judecățile tale de gust, la impulsurile tale, da, îi scapi din vedere pe ceilalți, deci nu vei mai fi atent la ei. Și atenția asta cumva era educată pe mai multe canale. Aveai agora, aveai exercițiu public și le spuneam studenților la un moment dat: „E important să vă mobilizați, să mergeți și la o bere, și la o revoluție.” Ori, vreau să spun că generațiile super tinere, 18, 19, 20 de ani, au dificultăți să se mobilizeze să iasă la o bere.
Păi, ceea ce în generația mea nu se întâmpla. Și știi de ce? Pentru că s-au dezobișnuit să fie atenți unii la alții. Pe de altă parte, cu cât stai mai mult în mediul digital, pierzi pulsul a ceea ce înseamnă comunitate, societate. Există niște ritualuri sociale prin care trebuie să treci. Nu spun că sunt bune sau rele, dar spun că îți oferă un tip de atenție. Nu știu, de pildă, să mergi la biserică. Nu mergi la biserică, ai un hobby, ai niște prieteni cu care te duci și faci diferite activități sportive. Joci șah. Nu joci de unul singur, chiar dacă te antrenezi de unul singur. Trebuie să ai un tip de plăceri care, unindu-te într-un mod utilitarist alături de alții, îți cresc un tip de beneficiu. Și atenția la beneficiile astea umane și beneficiile astea morale e ceva ce educăm mai greu. N-aș spune că nu mai știm să educăm, dar educăm mai greu.
N-aș spune nici că oamenii, de pildă, astăzi nu mai citesc, că îți spunea Socrate: „Bun, dacă nu te întâlnești cu cineva în agora, citești.” Doar că, atenție, apropo și de un studiu care s-a publicat de curând: ce mai citesc românii astăzi? Da, citim 5% dintre noi, dar să vezi că ăia 5% citesc tot felul de cărți de self-help, de dezvoltare personală, ficțiune cât cuprinde, fantezie pură, SF. Și astea sunt niște extreme. De ce sunt oamenii cu un picior în cea mai utopică narațiune și cu un picior în cea mai… Păi, pentru că una nu are nicio legătură cu realitatea. Oamenii citesc distopii, citesc fantezii, citesc călătorii în lumi posibile. Deci nivelul de ficțiune absolută este foarte înalt. Uită-te la cifrele de consum. Și, pe de altă parte, că romanul realist astăzi nu mai vinde, sau nu mai vinde ca odinioară. Și, pe de altă parte, ai aceleași cohorte care vor să se îngrijească de sine, să se cunoască, să afle cum divorțează fără traume în 3 pași, cum se căsătoresc fără mari pierderi în 5 pași. Știi tipul ăsta de normativizare? „Să-mi dea, domnule, cineva o rețetă, că sunt disperat, ca să pot să am o viață bună.”
Dr. Mihail: Astea sunt rețete pentru viață bună, nu? Sunt aparente rețete pentru viață bună, cărțile de self-help.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Sunt, sunt. Eu nu vreau să le lezez industria, dar vreau să spun că în momentul în care crezi că îi poți face pe toți fericiți la fel și nefericiți la fel într-un număr egal de pași, ai o problemă.
Dr. Mihail: Da, corect. N-ai cum. Chiar e o problemă cu metodologia în sine. Într-adevăr, uite, m-ai făcut să… mi-ai scăzut nota cărților de self-help sub 5 deodată. Tu ai citit vreo carte de self-help? Sau te-ai ajutat de vreo carte de self-help?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Auzi, când studenții te întreabă dacă Osho e un fel de Socrate, te duci, naibii, și citești, ca să fii sigur că nu ți-a scăpat ceva.
Dr. Mihail: Și ai citit?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Și nu e, evident, da. Îți e greu. Adică dacă ești foarte exersat în gândire critică, ai mai citit și psihologie, ai mai citit și filosofie, îți e foarte greu să te duci să iei o pastilă din asta universală pentru toată lumea, știi? Și n-am o problemă, din punctul meu de vedere, câtă vreme fiecare își găsește resursele în orice zonă pentru a putea să se pună pe șine, e în regulă. Dar am o problemă cu felul în care advertizezi asta la nivelul spațiului public, știi? Adică începi să spui: „Uite, toți trebuie să vă axați pe voi înșivă.” Și atunci ar trebui să te întrebi: nu cumva educ o societate de egoiști? „Toți ar trebui să vă întoarceți la voi înșivă.” Dar nu cumva faptul că nu sunt cel ce sunt înseamnă că am un model pe care vreau să-l urmez? „Toți trebuie să fiți autentici.” Deci unul dintre cele mai abuzate cuvinte azi e autenticitatea.
Dr. Mihail: Care-i treaba cu ea?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Păi, e o treabă foarte complicată, în sensul în care uită-te care sunt modelele sau reperele pentru autenticitate. Toată lumea urmărește pe cineva. Deci, într-o societate de followeri și de influenceri, unii produc modele și unii vor să fie acele modele. Ori autenticitatea înseamnă să fii tu însuți, independent de modele. Dacă reacția n-ar fi atât de mimetică, dacă urmăritorii n-ar vrea să-și imite în viața de zi cu zi influencerii, idolii, poate că, știi, bula digitală ar putea să suplinească multe dintre carențele educaționale azi. Dar când vrei să fii Marcel, care, uite, îți arată de dimineața până seara ce mănâncă el să fie fit, cum se duce el la job și toată lumea îl ascultă și are o colaborare bună cu toată lumea, cum ajunge el acasă și nevasta îl primește cu masa pusă, tu deja creezi niște standarde, niște prejudecăți, niște stereotipuri pe care oamenii nu le pot implementa ad hoc în viața lor.
Dr. Mihail: Cum ai putea, cum ai definit tu autenticitatea? Pentru că, într-adevăr, mulți influenceri asta predică, influenceri care te învață să fii de succes, îți spun că primul lucru pe care trebuie să-l faci este să fii autentic. Și oamenii se uită și zic: „O, ce trebuie să fac? Adică o să fiu eu, fără filtre, sau ce înseamnă de fapt să fii autentic?”
Lect. univ. dr. Oana Șerban: O să te dezamăgesc, eu nu cred în autenticitate. Eu cred că autenticitatea mai degrabă este contraperformativă. Știi că dacă eu mă duc acum într-o corporație și întreb oamenii cum v-ați câștigat job-ul, jumătate din ei o să spună: „Sigur, noi performăm aici un rol. Rolul nostru este cel care are niște valori, niște principii, noi am fost recrutați ca niște talente și iată, performăm rolul, suntem autentici în rol.” Adică încercăm să facem ceea ce ni s-a spus să facem, cât mai bine, fiind noi în cârma acelui rol. Ori autenticitatea nu e despre asta, știi? De la Socrate până la Moș Crăciun, „be yourself” este un etalon. De ce spun toți „be yourself”? Pentru că, de fapt, nu ai fost niciodată tu însuți. Ce înseamnă să fii tu însuți? Să te cunoști, în primul rând. Să nu vrei să semeni cu altul. Să nu vrei să fii reacționar la standardele impuse de o societate, dar nici să trăiești în afara ei.
Să nu semeni cu nimeni. Știi, Godard, când a început să facă niște filme foarte interesante, a zis: „Noi suntem copiii lui Marx și ai Coca-Cola.” Ăsta e un paradox. Adică vrem egalitate pentru toți, dar în același timp vrem competiție pentru toți. Să nu trăiești în zone de-astea foarte paradoxale sau contradictorii ale existenței tale. Dar eu mă uit la ce se întâmplă cu autenticitatea, care este o virtute până la urmă și este o formă de a descrie devenirea unui om. Ea nu e un proces încheiat. Autentic, poți să judeci un om că a fost autentic în clipa morții lui. Deci autenticitatea nu este un subiect pentru cei vii, dacă e să fiu puțin morbidă, ci mai degrabă pentru cei care rămân în urma ta și care spun: „Da, uite, în toate condițiile, în toate momentele de viață, omul ăsta a reacționat fiind el însuși. Nu s-a dezis de niște valori sau de niște principii.
A fost el însuși.” Versus ce se întâmplă astăzi, când toată lumea vrea să semene cu cineva. Avem idoli, avem influenceri, nu mai avem mentori. Uite un termen care s-a demonetizat. Tu ai mai auzit oameni să spună că vor un mentor? Dar ai auzit în jurul tău oameni care au foarte mulți influenceri, nu? Și pe care îi apreciază într-un fel anume sau îi polarizează între ei. Păi, poate e o discuție de ce nu mai simți nevoia ca cineva să aibă grijă de sufletul tău. Și atenție, un timp. Filosofia îți spune că relația de mentorat este o relație în care eu îți pun întrebările și tu ajungi singur la opțiunile pe care trebuie să le gândești ca fiind raționale și valide pentru tine. Nu îți dau rețete pentru fericire, că Socrate nu zicea: „Băieți, în 5 pași vă rezolvă tata asta, să fiți cei mai buni din cetate.” Unde scria?
Nicăieri, în niciun dialog socratic. Și oare de ce? În același timp, asta înseamnă relația de mentorat, să știi să te desprinzi de modelul tău. Orice mentor sănătos vrea ca educabilul lui să fie independent de la un punct încolo, ba chiar să-l depășească. Deci să faci uz public și privat de rațiunea ta. Ori tipul ăsta de societate digitală creează și un fel de reflex, știi, de obediență, vorba lui Nietzsche, de turmă: sunt eu alături de alții. Dacă nu-l urmărești pe același individ pe social media, bă, ratezi esențialul, pierzi ceva din viață, nu ești autentic, nu vei putea fi tu însuți. Ori nu e așa, că din când în când trebuie să ai, vorba lui Nietzsche, da-ul și nu-ul cerului gurii tale, ceea ce e foarte greu de educat în condițiile în care tu de dimineața până seara urmărești, ții repere din viața altora. Și mai e ceva.
Vezi că autenticitatea ține și de intimitate, și de spațiul public. Și într-un fel, cred că asta s-a pierdut din vedere. Ești autentic la tine acasă, ești autentic pe stradă, ești autentic la job, ești autentic în relație cu lumea. Ori dacă tu reduci autenticitatea la o chestiune de disclosure, de confesiune, știi, „uite, eu așa procedez în viața mea de zi cu zi, puteți să faceți și voi asta”, s-ar putea să scapi din vedere faptul că oamenii uneori tind să fie mai autentici acasă și mai puțin autentici în societate. Pentru că astăzi oamenii simt că ar putea fi respinși dacă nu coincid cu niște pattern-uri care circulă. Trebuie să fii bunul corporatist, trebuie să fii profesorul docil, trebuie să fii medicul nerăzvrătit împotriva sistemului, trebuie să, trebuie să. Cine spune că trebuie să?
Dr. Mihail: Păi, tot societatea care te respinge dacă ești altfel.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Iată. Dar, de fapt, tu trebuie să fii același și acasă, și la job. Adică tipul ăsta de sciziune, de schizofrenie, dacă vrei, între spațiul public și spațiul privat vine la pachet cu demonetizarea autenticității, care e prost înțeleasă. Din punctul meu de vedere, autenticitatea e contraperformativă. Adică, dacă eu vreau să fiu ca tine, înseamnă că eu nu sunt autentic. Înseamnă că n-am ajuns încă cel ce trebuia să fiu. Vezi, trăim într-o societate capitalistă, întotdeauna va trebui să livrezi din poziția intimă sau din poziția publică, să livrezi ca fiind un bun părinte, să livrezi ca fiind un bun profesor, să livrezi ca fiind bunul corporatist. Dar în același timp contează cum anume tu deprinzi aceste roluri, că dacă le faci pentru că ai pattern-ul și vrei să semeni cu el, atunci nu ești tu însuți. Dar dacă faci asta indiferent la pattern, dar foarte conștient de nevoile celor din jur și de responsabilitatea pe care o ai față de ei, ăsta este teritoriul în care începi să educi autenticitate. Numai că autenticitatea, ca și valorile, se construiesc în timp.
Dr. Mihail: Da, uite, un tânăr care vrea să fie autentic simte că înoate un pic împotriva curentului și îi place asta și simte că vrea să continue pe această cale, dar este greu, într-adevăr, pentru că se lovește și de respingere. Sunt oameni care îi dau sfaturi, zic: „Bă, nu mai face așa, că nu e bine, că…” Ce sfaturi i-ai da? Bineînțeles, nu vrem să facem un ghid în 5 pași de Oana Șerban. Dar sfaturi generale, de unde să înceapă, ce să citească, ce ar putea să facă, ceva ce poate s-ar potrivi oricui. Uite cum, nu știu, o oră de mers pe jos s-ar potrivi aproape oricui, știi? Ce i s-ar potrivi unui tânăr care vrea să cultive această autenticitate?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Cred că i s-ar potrivi să înțeleagă că avangarda, orice ar însemna ea în spațiul public, în spațiul privat, înseamnă nu doar să răstorni valori, ci să pui ceva în locul lor. Nu-ți place că bunicii sunt conformiști? Ok, fain. Dar pune ceva în loc, pune o valoare în loc, alta decât conformismul. Hai să zicem responsabilitatea. Nu-ți place că prietenii tăi se poartă cu mănuși cu tine și deci așa înțeleg ei grija? Ok, pune ceva în loc, și anume prețuirea adevărului. Dar ce mi se pare foarte important, mai ales când ești tânăr și simți că poți să faci lumea după gustul tău și după placul tău și poți să o faci să fie a ta, e să înțelegi că nu poți să distrugi valorile altora fără să pui ceva în loc. Și asta cred că se potrivește oricui. Fiecare generație are spectrul ei de valori. Generația de dinainte de Revoluție este o generație care, în felul ei, a rămas resentimentară, pentru că a avut niște valori, de exemplu demnitatea umană, care i-au fost refuzate.
Generația de după Revoluție, generația așa-zis post-democratic, post-revoluționară, care într-un fel e și post-democratică, pentru că democrația s-a schimbat, poate fi participativă, poate fi reprezentativă, nu avem același gust referitor la ea, e o generație care nu știe să piardă lucruri pentru că n-a știut să construiască neapărat lucruri. Știi, de pildă, poți să fii tânărul care spui: „Domnule, eu nu mă duc la vot, mie mi se pare că toți oamenii politici sunt la fel.” Ok, fain. Dar atunci tu cum vei înțelege să protejezi ceva ce unii ți-au câștigat cu prețul vieții lor? E frumos când te naști în libertate, când de mic poți să faci ce vrei, că nu-ți spune nimeni că ai raport, că trebuie să-ți iei cravata de pionier și să te duci să cânți imnuri în careul școlii, nu? Și într-un fel, cred că generația asta, din ceea ce am văzut, nu știe să reacționeze atunci când pierde lucruri, pentru că nu știe să reacționeze atunci când le câștigă.
Și atunci, poate că a îngriji, grija, e o valoare care trebuie educată mult mai bine. Eu n-aș spune că responsabilitatea neapărat, cred că tinerii de azi știu să fie destul de responsabili când vine momentul. Cred că nu se pricep foarte bine la îngriji. Și asta și pentru că au fost educați într-un alt spectru decât noi. Măi, știi, pe mine m-a trimis mama de acasă și a zis: „Ia, dă-te cu capul de pereți și du-te în viață.” Și astăzi apar tot felul de tehnici pedagogice, parțial inspirate de aceste industrii caustice de self-help, care spun: „Nu da feedback negativ copilului. Pune-l într-un bubble, mângâie-l ori de câte ori îți dă foc la casă, ca nu cumva să se simtă harasat și să nu se simtă zdruncinat de reacția ta.” Ori nu e chiar așa. A fi exigent nu înseamnă a fi violent. Și educația se face fără violență, dar cu exigență, știi?
Și dacă faci asta, atunci, sigur, poți să ajungi într-un punct. Din păcate, la vârsta asta, la 18, 19, 20 de ani, eu pot să spun despre studenții mei care vin la filosofie. Unii dintre ei vin pentru că, da, vor să educe chestiunea asta despre care tu spui, spectrul ăsta valoric, alții vin pentru că au citit Nietzsche și Cioran și știu că, de fapt, filosofia este tipul de instrument care te ajută să răstorni valorile care sunt decadente, să pui ceva în loc, și e adevărat că s-ar putea să nu fii fericit, dar măcar o să fii mulțumit de tine însuți. Și în timp ei află că sunt și alte forme de a pune problema pe masă. Gândirea critică, gândirea morală, diferența aceasta între a gândi rațional și a gândi moral: nu întotdeauna când faci ceea ce trebuie, faci ceea ce e moral. Și viața nu te pregătește pentru asta.
Filosofia te pregătește, dar viața în genere nu. Și atunci ei descoperă, știi, povestea asta care e foarte camusiană: trebuie să ți-l închipui pe Sisif fericit. Trebuie să-ți închipui toți oamenii care ridică același bolovan de durere, de alienare în spate, ca fiind fericiți, pentru că în momentul în care fac asta, pe drumul lor, descoperă alte lucruri, descoperă alte povești, descoperă alte forme de suferință, descoperă alți oameni. Și asta e ceva care iarăși trebuie educat. Adică ceea ce trebuie să educăm în final este acest tip de altruism moral, că fiecare individ, în mizeria vieții lui, a avut niște momente de fericire pe care nu le-ar regreta. Și, de fapt, dacă e ceva ce toți trebuie să educăm, indiferent de profesia noastră, indiferent de zona din care venim, cred că e tocmai asta, știi? Să inspiri omului din fața ta ideea că, dacă ar fi să ia lumea de la capăt, el ar proceda la fel, fără regrete, pentru toate lucrurile bune și toate lucrurile rele pe care le-a trăit.
Mie asta mi se pare că trebuie să facem toți. Și asta mi se pare, de fapt, așa-zisa viață bună. Eu nu cred într-un fel de viață bună. Adică, ca să fac o [neclar], viața e oribilă, da, e mizerabilă, e grea. Nu, ea nu se conjugă cu lucrurile care sunt nedureroase pe lumea asta. Dar cred că o viață pe care ai putea-o trăi în plin și de care nu ți-ar părea rău e viața pe care, dacă ai mai trăi o dată, ai proceda la fel. În câte momente din viața noastră am putea spune că suntem 100% siguri că am luat cea mai bună decizie? În prea puține. Dar dacă știi să educi asta și știi să faci asta la vârste de 18, 19, 20, o să poți să fii nu un adult cool, o să fii un adult mișto pentru toată lumea în rest. Uite, asta e ceva ce cred că nu se înțelege.
Dr. Mihail: Deci, ca să înțeleg mai bine, întrebarea ta este: în câte momente ești sigur că ceea ce faci e corect? Sunt prea puține. Totuși, dacă te uiți înapoi la viața ta și îți dai seama că, dacă ai repeta-o, ai face aceleași lucruri, aceleași greșeli și aceleași decizii bune, dacă le-ai face la fel, asta înseamnă că ai trăit o viață bună. Și atunci scopul n-ar fi să fim mereu fericiți, scopul ar fi să nu… ce? Să nu regretăm lucrurile pe care le-am făcut.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Scopul ar fi să fii mereu atent la ceea ce alegi. Scopul ăsta ar fi. Pentru că, dacă vei fi împăcat cu ceea ce ai ales, implicit vei avea și bucuria că ai fost cea mai bună variantă a ta în toate momentele vieții tale. Noi nu suntem cea mai bună variantă a noastră în toate momentele vieții noastre. Și cumva e în regulă să fie așa. Dar vezi, e o poveste foarte interesantă pe care o descrie Primo Levi, ca o paranteză, într-o carte care se numește „Mai este oare acesta un om?”. Desigur, el descrie experiența lui din lagăr, care e o experiență traumatică, da? Și spune: „Deși am fost în lagăr, deși am fost unul dintre cei care puteau muri la Auschwitz, după eliberare, după ce am ieșit din lagăr, mi-am pus această întrebare”, care e cumva întrebarea demonului eternei reîntoarceri: „Dacă ți s-ar mai da o dată viața, de la capăt, dar ți s-ar da cu același scenariu, cu aceleași bune și aceleași rele, ai mai trece pe acolo?” Și ghici ce spune un om care a trecut prin lagăr și care poate ar fi avut nenumărate motive să facă lucrurile altfel.
Dr. Mihail: Asta e un experiment care s-a făcut, da? Adică s-a pus această întrebare. Și ce a spus omul?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Da, aș lua-o de la capăt, fix la fel, chiar dacă ar trebui să ajung încă o dată la Auschwitz. Și știi de ce? Pentru că tot ce am ales în rest și tot ce mi s-a dat ca să fiu în poziția de a alege (implicit, în cazul lui, era condiția evreiască) e ceva care m-a făcut să iau lumea asta în serios și să am un loc în ea, cu bunele și cu relele ei. E, uite, asta înseamnă să fii autentic, să spui da, în ciuda mizeriei pe care am trăit-o și în ciuda momentelor de hiperfericire pe care le-am avut, dacă mi s-ar mai da viața o dată, aș trece exact prin aceleași puncte. N-aș lua-o pe o rută ocolitoare. N-aș fi Waze, „reconfigurează traseu”. M-aș duce exact prin aceleași locuri, pentru că știu că atunci când am fost pus în situație, eu am făcut tot ceea ce ținea de mine, cel mai bine cu putință.
Să fii cea mai bună versiune a ta înseamnă și curajul de a lua lumea de la capăt ori de câte ori ți se dă. Ori, într-o generație și într-o societate în care, vezi, noi nu mai suntem puși în situație foarte des, cumva nu mai știm să educăm acest tip de apetit, de a spune: da, am curajul să iau lumea de la capăt dacă mi-ai mai da o dată viața fix așa cum am avut-o. Mie asta mi se pare o chestie sublimă, știi? Să poți să spui: da, prefer și momentele tragice, prefer și momentele de fericire pe care le-am avut, pentru că știu că în oricare dintre ele am ales împăcat. Împăcat înseamnă pe cât cu putință rațional și pe cât cu putință moral. N-am o rețetă în mulți pași, dar vezi, am 2 paliere pe care le dau și e palierul în care fiecare se poate mișca atât cât poate și cum poate.
Știi și vorba lui Creangă, „nu știu alții cum sunt, dar eu”, vă spun ce mi-a funcționat mie. Și atunci, autentic îți spun că pentru mine, de pildă, asta a funcționat și pentru cei cu care lucrez văd că asta funcționează.
Dr. Mihail: Știi, ai tot zis „am ales, am ales”, faci o alegere împăcat, și un om pe parcursul zilei are de făcut diverse alegeri. De la cele mai simple: ce apă beau, beau apă minerală, beau apă plată, cu cine mă văd, unde mă duc când ies pe ușă. Și cred că de-a lungul timpului am tot avut de făcut alegeri, ceva ce simt că, fără să ne dăm seama, ni se ia. Pentru că în momentul în care intrăm pe o aplicație de social media… Și eu îmi dau seama, cum, stupefiat, că eu nu prea fac alegeri. O să încep de astăzi să fac alegeri, însemnând să intru pe bara de căutat și să caut ce vreau să văd. Dar de cele mai multe ori algoritmul face alegerea pentru tine. Și o face foarte bine, știi, foarte bine. Care sunt repercusiunile? O să le discutăm. Pentru că ne bagă într-o bulă, ne hrănește exact cu ceea ce ne dorim.
Nu ne arată o altă perspectivă, nu ne challenge-uiește, dar alege pentru noi. Iar noi doar stăm, noi doar alegem când schimbăm ceea ce vrem să vedem. Imaginează-ți că Ion, în loc să iasă pe poartă și zice: „Cred că… hei, băi, unde să mă duc? Mă duc la râu, mă duc la pădure, mă duc la vaci, mă duc la birt, mă duc la Gheorghe.” Are atâtea alegeri de făcut și trebuie să facă alegerea aceea și să se bucure sau să suporte consecințele alegerii sale. Ion, imaginează-ți că iese în lumea asta digitală și doar dă un swipe, și algoritmul zice: poc, te duci în pădure. Iar dă swipe. Adică nu face nicio alegere. Totul e ales pentru el, ca într-o simulare. Cât de nociv crezi că e asta și cum am putea să rupem acest, cum să zic, acest fir toxic în care pentru noi altcineva alege încontinuu?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Mie cel mai tare mi-a fost frică de oamenii care trăiesc exclusiv prin judecăți de gust. Și vezi că arhitectura platformelor de social media e despre judecata de gust. Like, share. N-avem un buton de dislike, oare de ce? Dar avem foarte multă critică și foarte mult hate. Și o discuție: cum am ajuns noi să punem judecata de gust ca fiind motorul acestui contract social pretins democratic al societății digitale? De ce plecăm de la ceea ce ne place și ce nu ne place? Pentru că algoritmul e reacționar. El reacționează la ceea ce tu i-ai spus că-ți place, adică consumi, cu moderație sau nu, vreme îndelungată. Păi, e destul de simplu. Dacă vrei să ai o societate docilă, și o spun asta oameni mai deștepți ca mine, Foucault, de pildă, pleci de la a le satisface plăcerile. Și ăsta era un principiu pe care și Machiavelli îl avea.
Oamenii stau cuminți dacă îi lași să consume ceea ce le place. Cu cât oamenii stau mai mult în judecăți de gust, stau mai departe de judecăți raționale. Să-ți dau un exemplu. Dacă noi doi acum mergem la muzeu și eu îți spun: „Mihail, mie îmi place Mona Lisa foarte tare”, și tu, să presupunem că ești mai into artă abstractă, o să zici: „Bă, da, sigur, e o lucrare, dar n-aș lua-o neapărat s-o duc acasă, să fug acum cu ea de la Luvru.” Adică poți să treci fără ea. Dacă încep să spun: „Mihail, uite, mie mi se pare, Mona Lisa lui Da Vinci e o capodoperă, pentru că are o tehnică de sfumato, are ceva anume, pare că se uită la tine oriunde te așezi.” Now we’re talking, pentru că, de fapt, eu trec de la judecata de gust, de la o chestiune de tip discutatio, știi, cum zice românul, „gusturile nu se discută, dar se dispută”.
Deci încep să-ți dau argumente pentru plăcerile mele. Uite, asta este ceva ce social media îți retrage sau te întârzie să faci: să treci de la judecata de gust la judecata rațională, la judecata determinativă, în care noi doi spunem: hai să și cunoaștem ceea ce ne place. Și noi trăim într-o societate în care consumăm ceea ce ne place fără să cunoaștem neapărat ceea ce ne place. Algoritmii așa funcționează, de fapt. Și algoritmii sunt o reacție absolut firească la un anumit tip de conduită. Cu cât consumi mai mult timp ceva, cu atât algoritmul înțelege că tu vrei mai mult acel ceva. Și nu e așa că e frumos când cineva îți dă ceea ce îți place instant, fără să te pună pe drumuri?
Dr. Mihail: Ba e, nu o să te mint. E super mișto. Deci eu, dacă deschid Instagramul, mă apucă râsul. După aia învăț ceva. Dar, mă, îmi dau seama că niciuna din alea nu e alegerea mea.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Nu, dar câte stări emoționale trăiești! Nu trăiești într-o alegere, dar trăiești într-o panoplie de emoții, de afecte și de sentimente, care într-un fel te fac să te simți viu, deși ești foarte static. Uite, asta este o păcăleală pe care toți o trăim și care ne place din când în când. Și te surprinzi că ai pierdut o oră întreagă din viață, tot scrollând, tot scrollând. Scrollând înseamnă că îți scade nivelul de atenție, pentru că vezi secvențial tot felul de lucruri, îți crește nivelul de plăcere, pentru că vezi totuși lucruri pe care vrei să le vezi și pe care vrei să le cunoști. Nu te simți chiar loser, pentru că din când în când un reel din 3 prezintă conținut educațional, atât cât poate el să prezinte. Deci totuși, domne, că știi, pentru conștiința mea am văzut și ceva interesant astăzi. N-am fost chiar așa la rubrica „Dați-mi ce-mi place”.
Și te simți conectat cu oameni. Ești aici și acum. E această chestiune auratică de hic et nunc. Tot ce se întâmplă, se întâmplă aici. Știi că Benjamin avea o vorbă foarte interesantă, la care filosofii cască gura, despre tipurile de arte. Există arte auratice, în care te angajează și care tocmai de-aia ar trebui să fie mai scumpe și sunt mai rare, vezi pictura sau vezi teatrul. Dacă sunt un actor de teatru și nu te-am cucerit aici și acum, tu după aia arunci cu ouă după mine și eu nu mai ies niciodată să mai joc rolul ăsta, pentru că n-am fost cel mai bun Hamlet sau n-am fost cea mai bună Desdemona. Dar pot să am sfere non-auratice, în care pot procesa conținutul și pot reveni asupra lui și în care eu te pot controla emoțional. A se vedea fotografia și filmul, zicea Benjamin. Îți dai seama, el scrie lucrurile astea într-o vreme când n-ai social media.
Gândește-te la ce e social media azi. Fotografie și film. Adică exact specie de artă non-auratică, una care simulează sentimentul de aici și acum, dar care te lasă să iei lumea de la capăt ori de câte ori îți dorești. Dacă tu te duci la teatru și vezi o piesă foarte mișto, ca să mai trăiești o dată emoția, trebuie să mai cumperi un bilet, să-ți mai găsești 2 ore să te duci acolo. Dacă vezi un reel care îți place și vrei să revii la el, poți să faci asta în timp ce prăjești niște cartofi, îi dai copilului o jucărie, primești curierul la ușă, îți câștigă timp. Asta este iluzia, că îți câștigă timp, pentru că tu faci mai multe lucruri odată și ai și o experiență saturată din perspectiva plăcerii. Chestiunea e că toate artele astea non-auratice au început să creeze o lume care vinde, care e foarte emoțională și care este foarte reactivă. Știi? Pentru că, în mod normal, filmul n-ar trebui să fie, costul unui bilet de film, nu, mai scump decât costul unui bilet de teatru. Și nu e.
Dr. Mihail: Cu toate astea, producția costă mai mult la film decât la teatru.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Fix așa se întâmplă și în zilele noastre. Costă uriaș să ai servicii de security, platforme, optimizări digitale, tot felul de elemente. Dar, în același timp, costurile se amortizează, pentru că creează o dependență atât de mare și o plajă de consumatori atât de largă încât n-ai cum să nu faci din asta un business bun. Și noi, de fapt, trăim în business-ul bun al unora. De ce? Pentru că ne alimentează niște dependențe. Și sunt niște dependențe cu care ne alintăm ca fiind constructive. „Hai, dom’le, intră și tu pe TikTok. O să găsești numai clipuri electorale, o să găsești și cum să faci cea mai pufoasă omletă în viața ta.” Și zici: „Da, de ce nu? Sigur, fac asta.” Și dacă nu faci asta, te simți exclus sau pare că ai pierdut ceva. Pentru că pare că întotdeauna ești în control și afli lucrurile instant, constant, indiferent că ele sunt la sursă sau nu, probate sau nu.
Asta îți creează un sentiment de omniprezență. Which is insane, is sick, dar în același timp arată ceva din ființa umană care știe, are nostalgia asta originară să fie pretutindeni, să poată să știe cât mai mult, să fie un mic Faust. Știi că și Faust e cea mai mare poveste a romantismului dintr-un motiv simplu, că ilustrează o chestiune. Toți vrem să fim în ceafa lui Dumnezeu și să vedem lumea din ceafa lui Dumnezeu. Păi, social media asta îți face, îți permite să fii Faust. Pare că știi cât mai multe, cu un preț care ți se pare moderat: îmi vând sufletul. Ce-i sufletul? Hai să discutăm. De 2.000 de ani încercăm să discutăm ce-i sufletul. [neclar], dă-l naibii. Citim self-help și ne rezolvăm și asta în 15 pași. Și de acolo, din ceafa lui Dumnezeu, poți să vezi tot deodată. Ah, când nu vezi neapărat tot ce-i adevărat, fain, vei avea opțiunea de a alege.
Dar asta poți să o amâni, poți să o consumi mai târziu. De asta social media e ceva de care nu te poți lăsa. Și, în același timp, gândește-te, hai să o luăm și altfel. Dacă vrei să deschizi azi un business, poți să-l crești dacă nu ești în social media? Dacă nu-l branduiești? Uite, ca o paranteză, vorbeam cu o prietenă care lucrează în mediul ăsta de publicitate și mi-a spus: „Băi, toată lumea vrea astăzi să genereze branduri prin social media și toată lumea vine și îmi spune: «Vreau clienții mei să-mi iubească brandul.» Love branding.” Băi, dar nu-i cam mult să ceri să-ți iubească brandul? Adică cum am ajuns de la a plăcea ceva și a consuma la a iubi un brand pe care, sigur, îl ambalezi frumos, îl invadezi cu tot felul de reclame de [neclar]? Tu nu vrei să-l vezi, dar îți apare. Și cumva te gândești că poate implicit ai ales de-l vezi, că poate sigur ai făcut o opțiune la un moment dat, ai văzut ceva ce avea conexiune cu brandul, așa încât, uite, acum te inundăm, te invadăm.
Zygmunt Bauman avea o vorbă: toată civilizația noastră postmodernă e lichidă. Ea funcționează pe ideea aceasta, că inundăm sfere, te trezești flooded cu niște conținuturi pe care, fără să vrei, începi să le iubești sau să le prețuiești. E o prostie să spui că poți iubi un brand, pentru că un brand înseamnă niște valori și doar ce zise adineauri, că ai nevoie de timp să ajungi la niște valori, să le îmbrățișezi. Dar uite, social media îți mai vinde o iluzie, că poți iubi ceva ce nu cunoști și este funcțional.
Dr. Mihail: Ceea ce pentru ființa umană este excepțional, că oricum marea ei traumă era că iubește greu sau poate că nu iubește deloc.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Ea acum iubește instant și poate să iubească mai multe deodată. Nu-i fain?
Dr. Mihail: Dar e greșit, nu?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Nu, nu e greșit să iubești.
Dr. Mihail: Să iubești un brand pe care îl vezi în social media.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Da, asta e greșit. Nu poți să iubești un brand. Poți să iubești un om și chiar și acolo, știi, vorba lui Augustin, aș avea rezerve. Cu dragostea între oameni sunt de acord, iubirea poate la entități superioare, știi? Hai să mergem ușor cu pianul pe scări. Dar să spui că poți să-L iubești pe Dumnezeu și un brand, that’s all too much. Dar vezi că așa se educă industria și, într-un fel, da, este o iluzie a unei iubiri, pentru că este o iluzie a unei dependențe care te face fericit.
Dr. Mihail: Și unde crezi că o să ajungem din acest consum, din ceafa lui Dumnezeu, cum ai spus, cu sufletul vândut? Avem impresia că suntem omniprezenți, vedem tot ce ne place, ni se servește tot ce ne place. Care sunt următorii pași în transformarea asta sufletească a omului? Cum îl vedem astăzi și cum o să fie în viitor?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Pariul meu e că am rămas blocați la 1700-1800. Avea Kant o vorbă, într-un textuleț care a făcut carieră, despre ce este luminarea. Dom’le, societatea este luminată. Oamenii nu sunt luminați. Și eu mă uit în jur și mi se pare că am rămas acolo. Ce înseamnă că societatea e luminată? Ai pachete de legi moderne? Ai? Ai.
Dr. Mihail: Nu poți să zici că n-ai.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Cu cât ai mai multe legi, crește nivelul de infracționalitate, pentru că ai mai multe boacăne de făcut sau prescrise. Ok, fain. Dar asta înseamnă nivel civilizațional. Ai infrastructură, ai acces la sănătate, ai acces la educație, ai progresism, ai mai puțin conservatorism, când apare el e rigid, îl ținem sub control cu norme. Ok, that’s fine. Păi și totuși tu nu ești bine. Da. Asta înseamnă că societatea este luminată, avem de toate, dar oamenii nu sunt luminați, pentru că nu știu ce să facă cu aceste de toate. Ai informație pretutindeni, știi să o convertești în cunoaștere? Gândește-te cum e să fii profesor într-o lume a Claude, ChatGPT, [neclar], care mai era? Foarte interesant. Pentru că tu trebuie să fii în același timp un bun mentor, trebuie să fii Socrate, trebuie să-i ții vii, trebuie să le arăți că nu le pierzi timpul și trebuie să le dai ceva ce ei nu își pot lua singuri, oricât de mult research ar face.
Trebuie să le educi gândirea critică și atenție. Deci, dacă tu te duci să-i spui unui student astăzi, cu fascinația pe care mi-o spunea mie un academician în urmă cu 15 ani, când eram în facultate: „Hai să vă spun cum se traduce o notă de subsol din Metafizica lui Aristotel în mod corect”, ăla, dacă este super into the subject, s-ar putea să caște ochii la tine 10 minute, dar după alea 10 minute l-ai pierdut și pe cel mai bun din sală, pentru că, de fapt, el poate să afle asta singur. Și aici apare o chestiune foarte interesantă. Școala nu mai învață oamenii să gândească. Noi am fost obișnuiți să pompăm informație, să livrăm, ceea ce și social media face într-un fel. Uită-te în jur, ce fac oamenii când se duc să dea bacul? Păi, e o mare traumă. Noi toți trebuie să tocim ceva, noi exersăm memoria.
Fix mușchiul memoriei pe care îl exersăm toți la bacalaureat, învățând comentarii pe de rost, e mușchiul care moare și nu e antrenat într-o democrație, pentru că ajungi să votezi un ticălos care în urmă cu 2 mandate ți-a mai furat ceva, dar memoria este foarte scurtă la români și foarte înșelătoare. Și de ce? Fix pentru că o suprasoliciți la un anumit moment și pentru că memoria epistemică nu-i totuna cu memoria morală sau memoria istorică.
Dr. Mihail: Poți să le explici ce înseamnă memoria epistemică? Memorie ce?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Adică memoria epistemică e aia în care eu rețin informații, citesc lucruri, citesc tratate, știu să-mi sintetizez ideile și știu, fără să am o hârtie în față, să-ți spun lucruri. Sunt un om citit, sunt un om educat. Memoria morală și memoria istorică presupune să fiu pus în situație sau să încerc să gândesc situații pe care nu le-am trăit, dar să nu uit că ele fac parte din comunitatea din care eu sunt. Care este memoria morală și memoria istorică a unui copil care n-a trăit Revoluția Română, care n-a trăit Holocaustul, de pildă, dar care trăiește în timpuri de genocid și în timpuri în care, uite, Rusia invadează o țară, și anume Ucraina? Cum reacționează la asta? Păi, dacă n-are o memorie istorică și morală, nu știe. O să spună: „Au ăia ceva între ei, lasă, că dansează toți acum doi câte doi. Israel cu Palestina, Rusia cu Ucraina.
Nu ne interesează, noi suntem aici.” Și nu e așa. Și, de fapt, ca să poți să faci școală pe bune azi într-o societate digitală de tipul ăsta, trebuie să educi tipuri de memorie care până acum nu erau educate. Asta e poziția mea. Memoria epistemică e una, adică va fi un lux să găsești un om care poate vorbi cu tine elemente importante din domeniul lui fără să scroleze ceva sau să îl întrebe pe Claude: „Acum unde tai în timpul operației? Uite, îți dau o poză. Ce zici? Iau dreapta sau stânga?” N-ai vrea asta? Să știi că se apropie ziua și va fi foarte greu să găsești, glumesc, dar totuși există un risc, să găsești un om care să-ți spună, fără să consulte Claude sau ChatGPT, că da, eu am mai văzut reacția asta politică odată și o reacție pe care noi n-am ingurgitat-o și pe care n-am decantat-o într-o conștiință colectivă.
Dr. Mihail: Da, ziceai de cum e să fii profesor al unor studenți care au toate aceste aplicații AI, chat-uri AI, care practic au acel mușchi al memoriei, da? Hiperdezvoltat și care…
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Informațional. O memorie informațională.
Dr. Mihail: Cum este?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: E challenging pentru simplul fapt că vezi că trebuie să te inventezi tot timpul, trebuie să găsești contexte noi de învățare, trebuie să le explici că nu ești retrograd, dar că îți face bine examenul cu pixul în mână, pentru că te pune să gândești cu mintea ta ceva, știu eu. O bună perioadă de timp îmi dădeam examenele cu cărțile pe masă, pentru că mi se părea că un skill foarte interesant pe care pot să-l evaluez e ca studentul să știe unde să se uite când are o problemă. Acum nu mai pot să mai fac asta, pentru că studentul, și dacă nu știe, i se spune. Deci cumva partea asta e anihilată și a trebuit să inventez ceva care să-i facă să reacționeze corect la o evaluare. De pildă, am luat un model Duolingo pe care aplicațiile AI nu îl pot soluționa până la capăt. Am dat un text cu 20 de greșeli în ele.
Text inspirat de cursurile mele și de dialogurile mele cu ei, pe care ChatGPT sau oricare altă aplicație n-are de unde să le știe sau să le aibă. Și am pus să vâneze 20 de greșeli, să mi le arate și să-mi explice de ce-i greșit și să-mi înlocuiască cu ceea ce este corect. Perfect. Șoc. Toți studenții de 9 și de 10 de la seminar abia au scos 5. De ce? Păi, pentru simplul fapt că ei sunt foarte educați să vorbească, să fie joviali, să se antreneze într-o conversație și să găsească argumentul plauzibil atunci când dau opțiunile pe masă, dar e foarte greu să reconstruiască argumentul și să identifice o eroare acolo unde ea este pusă pe masă. Și am zis: „Ok, de acum încolo așa facem. Va trebui să vă învăț să reacționați la greșeli care vi se dau, la conținuturi care emoțional sună bine, dar care epistemic nu sunt așa.” Și mi-am asumat că vreau, printre multe altele, să educ asta la studenții mei.
Deci e un efort suplimentar, ceea ce până acum nu făceai. Până acum, ca profesor, erai sedus de felul în care gândește un student. Acum trebuie să fii sedus de felul în care gândește și sancționează lucruri care nu sunt în ordine, tocmai pentru că gândește într-un anume fel și e conștient de felul în care gândești. Să fii conștient de felul în care gândești astăzi este mult mai greu decât să gândești critic într-o zonă sau alta.
Dr. Mihail: Care e diferența? Adică, ok, gândești critic, ai memoria asta epistemică, cunoști lucruri, te așezi critic pe o problemă și o gândești. Care e diferența între asta și a fi conștient de cum gândești?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: În momentul în care gândesc critic, nu mă pun în situație. Îmi dai niște opțiuni, îți spun cum arată lucrurile și, da, mi se pare că un scenariu e mai plauzibil decât altul. În momentul în care am o conștiință asupra ceea ce gândesc, mă pun în situație și mă întreb, de pildă, dacă aș implementa cutare politică educațională, mi-ar plăcea să trăiesc cu ea la bord? Mi-ar plăcea să fiu unul dintre subiecții acestui tip de reformă educațională sau nu? Nu. Gândirea conștientă și critică presupune că tu te pui în situație și ești unul dintre agenții morali care ia speța aia în piept. Că în rest, știi, din fotoliul nostru toți putem să ne gândim ce am fi făcut dacă, nu știu, în dilema lui Heinz, trebuia să fur un medicament sau nu ca să fac pe cineva bine. Dar când ești pus în situație, cam greu. Adică e ușor să dai sfaturi de pe margine.
Dr. Mihail: Ok, și acum, învățându-i pe studenții tăi acest lucru, cu ce îi pregătești pentru viitor? Cum ne ajută asta pentru viitorul care urmează?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Știi, asta e o discuție foarte largă. Pentru că eu predau multe discipline. De pildă, când sunt profesorul de Holocaust și de biopolitică, îi educ în sensul empatiei și solidarității. Asta este o educație pentru empatie morală, e ceva care la noi lipsește. De pildă, eu îmi petrec timpul discutând cu ei narațiuni competitive ale martirajului și suferinței. Evreii spun: „Am suferit, 6 milioane de oameni au ars în lagăr.” Armenii spun: „Da, dar și noi am ars înaintea voastră și pe noi nu ne-a recunoscut nimeni ca fiind o formă de genocid.” Deal with that. Asta trebuie navigat, pentru că altfel acumulează resentiment și ăsta refulează la un anumit moment. Când sunt profesorul de gândire modernă, de filosofie modernă, de modernitate, gândesc cu ei diferența aceasta între vârste și impulsuri diferite ale modernității. Toți vor să fie moderni sau toți iubesc faptul că sunt oameni moderni, dar au raportări foarte distincte la categoriile tale ale modernității.
Știi că ai o modernitate care privilegiază rațiunea și gândirea clară și distinctă, ai o modernitate kantiană, mai târziu, care nu e carteziană și care vrea uzul public și privat al rațiunii, ai o postmodernitate care îți spune că omul modern nu e ăla care gândește, ci care simte, știi, e la Baudelaire, și trebuie să fie un flâneur și trebuie să fie un individ care trăiește din judecăți de gust și își cultivă individualitatea, și mai ai o postmodernitate capricioasă care îți spune că ai dat-o în bară cu toate, și cu gândirea rațională, și cu libertatea, și cu frumusețea, și că trebuie să o iei de la capăt cu tot ce înseamnă a fi un om modern, în sensul în care ești un om care e capabil de progres și aduce progres tuturor, nu cu forța și nu ducând către colonialism sau către subestimarea altora. Când sunt profesorul de estetică, încerc să îi fac să nu ia de bună ideea că frumusețea va salva lumea, dar încerc să-i învăț cum să se uite la lucruri.
Știi, apropo de chestia asta, uite că vorbeam de social media, tu știi că social media, de fapt, hai să luăm, de exemplu, Instagram, e construit dintr-o serie de impulsuri artistice de avangardă, pentru că, de pildă, ai colajul și fotodropping-ul.
Dr. Mihail: Orice tânăr face asta în drum spre facultate sau ca să facă o glumă proastă chiar și din timpul cursului.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Asta este o tehnică dadaistă, colajul. Și e interesant că dadaiștii totuși sunt cei care au spus nu tuturor valorilor și tradițiilor. Ai după aia vlogul, care este de fapt o tehnică suprarealistă a dicteului automat. Ce înseamnă asta? Nu? Când lași pur și simplu fluxul emoțiilor tale să se consume, filmând ceva ad hoc: „Uite, sunt aici, intru la Mihai la podcast, salut, mă simt angoasat sau, dimpotrivă, mă simt foarte fericit”, și spun asta. Asta e tehnica dicteului automat, adică aici și acum lasă această mărturie afectivă, știi? Care, de pildă, în filmul suprarealist face carieră. Și mai ai, desigur, adicția asta de tehnologie, de viteză, de fugă, care de fapt este un impuls futurist. Într-un sens, pe Instagram toți suntem niște mici artiști avangardiști care n-au pretenții estetice, dar au niște emoții artistice pe care le construiesc. Și uite, încerc să-i învăț să se uite la lume și așa.
Știi? Să nu pară că ai luat lumea de-a gata sau că tu ai făcut ceva. Există o tradiție, există niște oameni care au mai trecut pe acolo și e important să știi că au mai trecut pe acolo. E important să știi, de pildă, cum administrezi momentele astea de transgresiune, de rebeliune bună. Toți marii clasici au fost niște rebeli la un moment dat. Mare deal să înveți astăzi un tânăr cum să fie rebel cu cauză. Știi? Că, de pildă, sigur, Manet e excepțional, e un impresionist fantastic, dar Salonul Refuzaților a fost al lui vreme îndelungată. Cum ajunge cineva respins și considerat decadent să fie un maestru al secolului XIX? Păi uite, cu răbdare, cu solidaritate, încercând să arate că totuși autoritatea epistemică sau, hai să zicem, experții care îți spun ce-i artă și ce nu-i artă, cum trebuie să fie societatea și cum nu trebuie să fie, pot fi învinși.
Dr. Mihail: Știi, de fapt, ascultându-te îmi dau seama că, cumva, cărțile astea de self-help și de autodezvoltare, cum se cheamă? Da, ok. Cărțile astea de dezvoltare personală, cumva, într-un mod flagrant au luat fața filosofiei, pentru că filosofia ar trebui, cred, să fie în locul lor. Pentru că dacă vrei să vezi ce ar trebui să faci acum, cred că există răspunsuri cel puțin parțiale în filosofie, care îți arată acești curenți, cum au fost ei, cum au început, cine a fost, care din clasici, când a fost rebel și cu ce cauză, și cred că de acolo poți să înveți foarte multe valori pe care să le folosești astăzi.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Da și nu. Sunt de acord cu prima parte, dar mai e o chestie pe care n-am comentat-o împreună și anume, vezi, oamenii au nevoie și de o formă de spiritualitate. A nu se înțelege religiozitate. Când mă refer la spiritualitate, mă refer la o zonă care este mai degrabă, hai să zicem, partizana unui tip de relație cu adevărul care poate să fie interpretată mai mistic, mai nonștiințific. Și cumva industria asta de self-help a înflorit și pentru că oamenii au nevoie de o formă de spiritualitate care nu mai e saturată azi. Modernitatea înseamnă secularizare și, într-un fel, înseamnă a nu mai trăi neapărat într-un sens instituțional religios, dar nu înseamnă că nu poți fi credincios. Dar asta e o nevoie sufletească. În momentul în care ea dispare sau ea nu este saturată cum trebuie, vin alte zone care te fac să te întorci la tipul ăsta de sentiment pe care îl ai într-o experiență spirituală.
Nu știu, de pildă, hinduismul, budismul. Faci yoga și mai meditezi la tine și este o alternativă la o formă de spiritualitate. Deci eu aș spune că, într-un fel, apogeul acestei industrii de self-help vine pe 2 piloni. O dată, că filosofia și-a pierdut timpul să se autojustifice, că nu era nimic de justificat, trebuia să-și facă treaba și atâta tot, adică n-ar trebui, când ies din casă, să spun: „Sunt filosof, să vă spun de ce am venit și stați, nu dați cu piatra.” Deci să zic: „Bă, cred că putem gândi împreună mai bine. Vreți să vă spunem cum se întâmplă lucrurile de fapt? Și să vă spun de ce o să aveți nevoie de asta în următoarea perioadă, când totul va fi super digital și automat?” Și, pe de altă parte, zona asta spirituală care, pe măsură ce, sigur, noi am îmbrățișat progresul, tehnologia, s-au mai întâmplat niște fenomene, secularizarea, alienarea, unde spiritualitatea, care putea să fie o pârghie sau o supapă pentru acomodarea la viață, a dispărut.
Dr. Mihail: N-am mai avut nevoie teoretic de ea, pentru că n-am mai avut nevoie de un Dumnezeu atotputernic care decide, face tot, avem tehnologia care ne ajută, avem știința și ok, a dispărut nevoia de Dumnezeu, nu? A dispărut?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Nu spun că a dispărut nevoia, dar într-un fel Dumnezeu, și dacă există, știi vorba lui Leibniz, 2 plus 2 trebuie să facă 4 indiferent dacă Dumnezeu există sau nu. Eu ar trebui să pot să-mi fac treaba în orice fac, independent de faptul că Dumnezeu există sau nu. Adică ontologia asta rămâne undeva în urmă, pentru că omul, în momentul în care preia și capitalul de responsabilitate și de libertate, preia și sarcina de a fi cel care trebuie să miște lumea din loc. Și aici e o chestiune foarte interesantă. Vezi că noi totuși trăim tot felul de dezastre. Înstrăinarea de discursul spiritual și mai târziu de discursul religios a venit și pe fondul ăsta al teodiceelor, când începi să te întrebi: „Bine, dar Dumnezeu, dacă există, unde era când a fost Auschwitz-ul? Dar Dumnezeu, dacă există, unde era când a fost cutremurul de la Lisabona?”
Dr. Mihail: Cum se cheamă asta? Cum ai zis?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Teodicee. Astea sunt niște proiecte prin care filosofia modernă, de pildă, încearcă să-și explice cum acomodăm existența lui Dumnezeu cu cea mai mare cantitate de rău din lume. Și de fapt e o chestie super simplă, că dacă Dumnezeu există și El este un nume pentru libertate, trebuie să accepți că El a făcut logic posibil binele și răul. Dar El n-a ales pentru tine. Cineva a ales să facă un lagăr și să pună acolo 6 milioane de evrei. Acel cineva era Hitler. Ok, n-a fost Dumnezeu. Dar ca răul și binele să facă parte din viața noastră și ca să putem fi liberi, cineva trebuia să creeze, din punct de vedere logic și ontologic, aceste lucruri și apoi ele s-au activat în funcție de fiecare, ce a ales. Ca să pot să fiu liber, trebuie să am posibilitatea de a face bine și posibilitatea de a face rău.
Uite, asta este o chestie pe care o poți muta la nivelul discuțiilor de azi despre AI. Este AI-ul ceva care va produce fundamental bine sau, dimpotrivă, s-ar putea să ajungem în punctul în care, știi, discuțiile astea post- sau neomarxiste, va înlocui omul, va produce o apocalipsă etc. Ok, discuția nu e despre ce poate face, ci discuția e despre cum putem noi să utilizăm ceva în condițiile în care există ontologic posibilitatea de bine și posibilitatea de rău. Ori asta înseamnă, și mă întorc la felul în care am început discuția, libertate și responsabilitate. Și cumva e mult mai simplu decât atât. Dacă vrei să fii liber, cumva din când în când trebuie să cochetezi cu ideea că Dumnezeu există. Pentru că trebuie să cochetezi cu ideea că cineva a făcut binele și răul posibil și că asta nu depinde de tine. Nu spun să fii religios, dar spun că poți să cochetezi cu ideea asta din când în când. Dar uite și asta, relația omului cu spiritualitatea într-o lume tot mai digitală, în care nu mai discriminează foarte clar binele și răul, și asta e o pâine din curtea filosofului.
Dr. Mihail: Dar revenind la filosofie, dacă poți să ne explici în termeni mai simpli la ce ne ajută filosofia, cum o putem folosi astăzi ca instrument real și pentru ce, dincolo de impresia generală a lumii că filosofia e așa doar un antrenament de gândire și atât?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Uite, eu nu o să merg pe zona asta a supralicitării nevoii de gândire critică. Ea există, dar e atât de multă opinie despre asta încât nu vreau să mă pronunț pe asta. Dar vreau să spun o altă poveste. Noi în viața asta avem 2 preocupări mari și late. Să ne creștem beneficiile sau nivelul de utilitate. Asta este ceva ce teoria alegerii raționale ne-a spus-o dintotdeauna. Și să încercăm ca ori de câte ori ne creștem utilitatea să fim pe cât cu putință morali. Deci wishful thinking este să fii cu bunăstare, cu saci în căruță și să te simți și moral cu felul în care ești cu saci în căruță. Ca să poți să faci asta, trebuie să înțelegi care sunt opțiunile tale de deliberare rațională și mai apoi morală. Pentru că trăiești într-o lume în care există legi drepte cu efecte imorale, există legi nedrepte cu efecte morale și există și punctul în care va trebui să alegi ca să salvezi un număr cât mai mare de oameni sau să aduci bunăstare unui număr cât mai mare de oameni și mijlocul pentru a face asta nu va fi întotdeauna moral.
Și va trebui să trăiești cu asta. Cu cât ai mai multă tehnologie, mai multă corupție, mai multă vulnerabilitate, mai mult post-adevăr, mai multă reacție emoțională la fapte, cu atât vei fi pus mai des în poziția de a crește utilitatea tuturor, riscând să fii imoral din când în când. Ca să poți să faci față la asta, ai nevoie de filosofie. Ai nevoie de un antrenament mental ca să ți se spună cum deliberezi rațional și cum faci ca deliberarea ta rațională să fie morală. Dacă nici asta nu ajută un om să doarmă liniștit pe pernă, nu știu ce poate să facă diferența. Pentru că, de fapt, există 2 tipuri de oameni. Ăia care vor să mănânce bine și ăia care vor să doarmă bine. Ăia care vor să mănânce bine nu întotdeauna sunt oamenii care dorm bine noaptea. Eu cred că filosofia te poate ajuta să dormi bine noaptea și să mănânci cât trebuie.
Dr. Mihail: Și ce trebuie.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Și aici cred că noi putem să facem lucrurile altfel. Și nu vreau să fie o pledoarie: „Hai, domnule, de mâine apucați-vă toți și citiți Kant, Hegel, dați-vă cu capul de pereți, luați Fenomenologia spiritului.” Dar vreau să înțelegem că suntem în punctul în care toți vrem nu să fim fericiți, ci să avem bunăstare. Asta mi se pare un ideal mai nobil. Dar în același timp bunăstarea asta să fie pe cât cu putință echitabilă, dreaptă, morală pentru cei mai mulți dintre noi. Eu nu vreau o societate de oameni religioși, dar trebuie să spun asta și nu mi-e rușine că spun asta, am ambiția de a avea o societate de oameni pe cât cu putință morali. Faptul că morala lor face casă bună cu religia din când în când e un plus. Dar eu nu mai pot, în zilele de astăzi, când nu mai am teocrații, nu mai am un anumit tip de relație cu Biserica, să spun: „Da, dom’le, instant busola morală o să ne-o luăm de acolo.” Nu, busola morală o să ne-o luăm dintr-o gândire critică.
Dr. Mihail: Știi, mă, pe mine mă surprinde foarte des să văd oameni care n-au nicio busolă morală și care ai spus tu că sunt oameni care fie vor să mănânce bine, fie vor să doarmă bine. Eu observ în jur foarte mulți oameni care mănâncă bine și n-au nicio treabă cu cum dorm, adică, ca și metaforă, adică sunt cu sacii în căruță și dorm foarte bine, n-au nicio treabă. Oamenii ăia n-au nevoie de filosofie. Dacă le dai filosofie, o să înceapă să doarmă prost. O să înțeleagă că aceia în căruță sunt făcuți imoral și iată cât rău au făcut. Adică sunt oameni care sunt în jurul nostru, care sunt atât de rupți de repercusiunile acțiunilor lor imorale încât îți dai seama că această moralitate nu există la ei. Sau ai cum s-o trezești? Sau ajută-mă, te rog, cu această speță.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: N-aș spune că unui ticălos care se simte bine cu viața lui poți să-i produci vreun deranj, efectiv, în sensul ăsta. Dar spun că ticălosul cu siguranță necăjește mulți oameni în jurul lui care vor avea această problemă. Adică nu cred că poți să schimbi pe cineva de la o vârstă anume, mai ales. Dar cred că poți să-l pui într-un disconfort care la început nu e moral, ci e mai degrabă rațional. Și într-un fel ticălosul doarme bine pentru că el știe că, din punct de vedere al rațiunii, el a făcut ce trebuie ca să-și conserve existența, să subziste. Există o chestie foarte interesantă pe care filosofia o semnalează atunci când faci totul nu pentru a te conserva, ci pentru a deveni mai mult. Oamenii ăștia care mănâncă bine și dorm bine sunt oamenii care nu vor să devină mai mult. Țin locul cald pentru că orice ar alege s-ar putea să le strice confortul.
Și societatea nu are cum să meargă înainte doar cu ăștia. Societatea, din fericire pentru noi toți, a mers înainte cu oameni care au ales și care au riscat uneori să-și piardă confortul pentru un bine mai mare. Și asta nu e doar un altruism moral. It’s a fact. Societatea așa a funcționat, evoluțiile istorice așa apar. Atunci, cred că singura veste bună pentru noi e că, deși sunt oameni care își conservă locul cald și într-adevăr sunt ignoranți față de gândirea morală, sunt unii care vor spune: „Da, dar de la un punct încolo trebuie să vezi cum a-ți conserva existența devine prea puțin, când trebuie să începi să devii.” Pentru că, vezi, există oameni care se conservă și sunt blocați în propria viață sau rămân în urma propriei vieți și oameni care vor să devină, dar știu că devenirea presupune niște costuri. Din fericire, suntem mai mulți care vrem să devenim decât care vrem să ne conservăm.
Dr. Mihail: Și filosofia vine în ajutorul ei. Și uite, cineva care se uită la noi și nu a mai citit filosofie, nu a fost atent în liceu când trebuia să-și aleagă opțional, și poți să-ți alegi opțional, nu?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Astăzi ai profilul la care ai filosofia obligatorie ca disciplină, poți s-o alegi ca opțional, dar știi cum e, dacă nu e bine făcută, degeaba e, adică uneori preferi să te lipsești de asta. Și vreau să spun că mulți dintre studenții noștri foarte buni sunt oameni care fie au fost certați cu filosofia, fie n-au făcut filosofie deloc în liceu. Ca un fun fact, am avut grupe unde maturi cu vârste cuprinse între 35 și 70 de ani au venit și au făcut filosofie, că asta au vrut oamenii să facă în viață, și a fost foarte bine, da. A fost foarte…
Dr. Mihail: Eu am mai spus asta. Eu, când am terminat liceul, m-am înscris la 2 facultăți, Facultatea de Filosofie, unde depuneai dosar, da.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Serios?
Dr. Mihail: Și m-au acceptat și trebuia să merg la primul curs în ziua în care am avut primul curs și la medicină.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: La medicină. Și ai ales?
Dr. Mihail: Și da, am ales medicină. Dar asta nu mă împiedică să cochetez cu filosofia și s-o citesc. Și revenind la asta, și vreau să mai fac o paranteză, eu, de exemplu, când intru în Cărturești sau în librăriile Humanitas sau în orice altă librărie, am început să văd din ce în ce mai des pe prima masă cu bestsellere că începe filosofia să muște un pic din locul pe care îl ocupă toate cărțile de dezvoltare personală. Apar cărți despre filosofie, mai apare Marcus Aurelius, mai apar cărți din Editura Trei, foarte multe, și sunt…
Lect. univ. dr. Oana Șerban: E o colecție foarte bună la Trei.
Dr. Mihail: Foarte șmecheră. O am pe toată, e atât de mare. Vreau o a doua viață ca să stau să le citesc. Nu știu cum să-mi fac timp. Uite, poate o să-mi dai și o schemă de citit filosofie, că e multă, dar, Doamne, e atât de frumoasă colecția asta, că sunt atât de cartonate așa și miros atât de bine și atât de mișto tipărite și fontul ăla atât de drăguț. Dar observ că pe aceste mese cu bestsellere apare din ce în ce mai multă filosofie și există o supoziție că această filosofie începe să fie din ce în ce mai dorită de oameni care se simt pierduți în această lume a AI-ului sau în lumea post-AI care urmează, unde tot ce rămâne uman poate fi regăsit în aceste lucruri filosofice pe care AI-ul nu prea le simte, nu prea ajunge la ele. Și atunci, ai confirmat, am văzut că ai confirmat din cap că așa începe să devină populară filosofia, which is great, și pentru cineva care se uită la noi și care poate a citit câteva cărți sau n-a citit filosofie până acum, cu ce să înceapă? Dacă poți să ne faci un mic protocol de incursiune în filosofie, fără să mergem la Facultatea de Filosofie.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Mi se pare foarte sănătos să citești filosofie în privat, cât poți, cum poți. Și regula în principiu pentru o carte de filosofie este regula pentru orice tip de hermeneutică, pentru orice fel de lectură. Dacă iei o carte și nu te înțelegi cu ea, e posibil să fie momentul în viață în care n-ai cum să rezonezi cu ea. Las-o și revino mai târziu. Depinde foarte tare de gusturi acum, pentru că dacă vrei să vii dintr-o cultură foarte corporate, în care ți se spune că trebuie să fii rezilient, poate e momentul să înțelegi că reziliența nu înseamnă să înduri pe nemestecate orice.
Dr. Mihail: Dar de ce râzi așa când zici de reziliență?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Pentru că este valoarea cea mai abuzată de discursul corporate, în special după pandemie, când toți oamenii de afaceri au trebuit să reziste și să genereze profit acolo unde nu era teren pentru asta, și mă uit că discursul ăsta stoic devine foarte tare împrumutat de o retorică de tip corporate, pe care eu o găsesc vicioasă din multe puncte de vedere, știi, ca o paranteză. Tu ai văzut că oamenii nu mai sunt interesați de vocația cuiva. Uite, tu ai o vocație, ai vrut să fii medic, da? Prin vocație ai ales asta. Corporațiile recrutează talente, dar nu se uită la vocația oamenilor. Ceea ce e foarte vicios. Pentru că talentul e ceva care depinde de o dispoziție naturală și dispoziția naturală întotdeauna duce către o vocație. Dacă vreau ca tu să fii autentic, trebuie să te las să-ți urmezi vocația. Dacă eu am nevoie doar de talentul tău, să-l instrumentalizez, înseamnă că, de fapt, mie nu prea îmi pasă de vocația ta. Și atunci, de ce ai sta într-o societate în care tu și plăcerile tale și motorul existenței tale nu contează? Asta, așa, ca o paranteză. Am închis paranteza.
Dr. Mihail: Ca și paranteză, nici măcar, adică îți face rău vocația cuiva într-o corporație, nu? Pentru că tu vrei să-l instrumentalizezi cât mai mult acolo, nu să-și [neclar].
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Să-l depersonalizezi într-un fel, știi? Punându-l într-un rol și dându-i un alt fel de setup, un alt fel de setup ca să existe. Dar uite, dacă ești bunul corporatist, aș zice că o cură de stoicism prinde bine. Ia Seneca, ia Marc Aureliu și împrietenește-te cu ele. Dacă ești un individ care mai degrabă ești orientat către valoarea individului, a individualismului, și vrei să înțelegi ce înseamnă asta, de unde focusul ăsta excentric pe individ, atunci ia niște filosofie franceză. Ia Louis Dumont, ia Alain de Botton. Dacă ești supărat de societatea de consum și ți se pare că promisiunea asta a fericirii vine de peste tot și nu știi cum să gestionezi lucrurile, citește niște Gilles Lipovetsky, citește niște Jean Serroy. Dacă ți se pare că ai devenit mânios și că nu te descurci la iertare, la a te ierta pe tine și pe alții ca să poți să faci parte dintr-o societate, ia niște Jankélévitch, ia niște Derrida, ia niște filosofie biopolitică, să zicem.
Dacă nu mai suporți gâlceava dintre Israel și Palestina, dintre Rusia și Ucraina, citește biopolitică. Apucă-te și citește Foucault, Nașterea biopoliticii, citește Agamben despre homo sacer și ce înseamnă ideea aceasta a unui individ care, știi, vede viața nudă, vede viața așa cum e ea și începe să gândească politici de la ea și care vede managementul vieții fie de la moarte, fie de la viață și începe să creeze un stat care reacționează exclusiv față de fenomenele vieții și ale morții. Dacă ești angoasat și simți că nu mai ai niciun loc în propria viață și crezi că ai valori, dar valorile tale nu fac sens, fă o cură de existențialism corect. Și atunci ia niște Camus, ia niște Kierkegaard, dacă te țin pingelele mai târziu, dar nu sări la apa mare. Adică ce vreau să spun este că ideea că mă duc acasă și îmi iau Critica rațiunii pure, desfac o bere și mă apuc să citesc e păguboasă.
Băi, nu faceți chestia asta. Asta o faceți după aia, în dialog cu cineva, pentru că filosofia nu înseamnă doar a citi de unul singur și a înțelege de unul singur. Filosofia înseamnă dialog. Partea bună la disciplina asta e că te obligă să ieși din văgăună, din peșteră, să te duci după altul. Știi? Să ne punem în dialog și să vedem unde cedează argumentele noastre și cum putem crește împreună. Deci filosofie în privat poți să faci un timp și poți să faci bine cu niște resurse corecte și, după cum spuneai, există niște colecții foarte bune acum care te ajută să faci asta. Știi? Dacă te uiți, de pildă, în colecția Filosofie de la Editura Trei, da, ai tot felul de titluri care merg în zona filosofiei de viață și a gândirii morale. Dacă te uiți la Eikon, o să vezi tot felul de titluri legate de post-adevăr, despre modernitate, despre relația între filosofie și spiritualitate.
Mai vine și Humanitas cu un portofoliu amplu. Uite, de pildă au publicat acum Condiția umană de Hannah Arendt, care este excepțională, au republicat-o, de fapt, că e o traducere integrală, dar ai tot felul de zone în care poți să-ți găsești un remediu pentru ceea ce te apasă, știi? Și cu atât mai mult, dacă simți că nu mai ai un loc în lume pentru că nu mai înțelegi nimic din politică, ok, filosofia politică știe să-ți explice lucruri, da? Ce e un stat protecționist? De ce e mai bine să ai stat și nu anarhie? Ia un pic de Nozick și citește moderat Anarhie, stat și utopie. Ia un pic de Hannah Arendt și citește Crizele republicii sau Minciuna în politică. Și atunci o să începi să te gândești: toți politicienii mint? Sau politicienii abili sunt cei care mint și uneori schimbă lucrurile așa încât să spună: „Dom’le, eu promisesem ceva aici, dar nu mai pot să fac ce-am promis.” Știi? Și e foarte tricky, că, de fapt, filosofia te ajută să demantelezi tot felul de stereotipuri sau prejudecăți pe care altcumva le-ai lua și le-ai înghiți așa pe nemestecate.
Dr. Mihail: Și ai zis că putem face filosofie în privat, pe cont propriu, pentru o perioadă de timp, dar după aceea filosofia ne invită la dialog. Unde putem purta acest dialog? Cu cine?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Uite, aici sunt tot felul de zone formale și informale. Poate n-are toată lumea timp să facă un master sau să facă facultatea de filosofie de la capăt, deși cred că masteratele sunt opțiuni foarte bune pentru oameni care au job de la 8 la 4 și de la ora 6 vor să se ducă să gândească cu mintea lor. Dar sunt filocafeuri pe care colegii mei le fac și le fac foarte bine. Sunt tot felul de cercuri filosofice, tot felul de training-uri, au apărut de curând programe de filosofie pentru copii. Colegii mei fac asta pentru că nu ai o educație filosofică, știi, de la vârste foarte mici, dar e foarte interesant să stimulezi imaginația morală a copilului la vârste la care se fixează conștiința morală. Deci puteți să veniți la Facultatea de Filosofie, părinți, alături de copii, și atelierele astea sunt for free. E adevărat că există și o zonă acum în corporate unde a face filosofie e foarte cool, tot felul de oameni în mediul corporate vor să își găsească o zonă în care gândesc cu mintea lor și fac lucruri pe care nu le fac altcumva, știi?
Se pun într-o situație de disconfort intelectual și moral cu un text. Mi se pare foarte matur să te pui într-o poziție de disconfort cu un text filosofic, știi? Pentru că nu e vorba doar de plăcere, e vorba și de un disconfort, pentru că uneori îți dai seama că, uite, hai să-ți dau un exemplu foarte interesant, s-ar putea să iei drept curajos un tip care de fapt e foarte laș. Știi că există ideea asta că cea mai bună acțiune în unele contexte e să nu faci nicio acțiune. Și uite așa ai ajuns să spui: „Domnule, managerul meu este un tip super înțelept, pentru că a știut în cazul de față că cea mai bună chestie de făcut e să nu faci nimic.” E, nu, dar poate managerul tău era de fapt un individ super laș și uite așa lașitatea lui a fost interpretată ca o virtute.
Nu te-ai gândi altcumva la lucrurile astea decât dacă dai cu țeasta de o carte filosofică și începi să-ți pui niște probleme legate de asta. Și mi se pare foarte sănătos ca sfera de etică și de estetică să fie o sferă în care, așa, la prima navigare, oamenii se duc și încearcă să guste filosofia și să stea cu ea. Și după aia, dacă îți place, și n-are cum să nu-ți placă, că devine ca o boală, să știi, o adicție, adică trăiești cu ea și nu mai poți să te mai lași de ea, poți să te duci în niște sfere mai formale unde, într-adevăr, te ia cineva și te îngrijește, îți îngrijește gândirea pentru un timp. Și astea sunt masteratele sau programele de licență sau tutoriate.
Dr. Mihail: Cred că e inversul bolii, dar e fix. Poate e boala în oglindă, pentru că boala trebuie să provoace suferință sau dizabilitate. Și cred că filosofia îți ameliorează din suferință și e o abilitate, nu o dizabilitate.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: În timp a fost un paliativ pentru mulți, să știi. Dar, de la un punct încolo, îți alimentează ceea ce numea filosofia spinozistă conatusul, perseverența în existență. Adică te învață să devii și îți dă și o poftă de devenire, pentru că, vezi, una dintre problemele societății noastre este că trăiești la întâmplare, nu mai simți că devii și simți cumva că ești trăit, că timpul pe care îl ai nu e timpul tău și simți într-un fel că viața te trăiește, nu că tu trăiești viața. Asta este o chestie foarte sensibilă și, ca să înveți să devii stăpânul propriei vieți, trebuie să înveți de fapt să te raportezi la ea foarte responsabil și foarte energic. Filosofia îți dă tipul ăsta de apetit, știi, să-ți iei viața în serios, pe a ta și pe a altora.
Dr. Mihail: Foarte important, în egală măsură. Când ai ales să faci filosofie? Au fost oameni care ți-au zis: „Dom’le, ce faci cu filosofia? Adică e nepractică.”
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Eu am știut.
Dr. Mihail: „Fă ceva, muncește ceva ca lumea, [neclar] o filosofie.”
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Da. Familia mea a fost împărțită în două. Partea care știa că mă duc la medicină, și am știut și eu până în clasa a douăsprezecea că mă duc la medicină.
Dr. Mihail: O, ce tare!
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Deci [neclar] inversul la ceea ce tu ai ales. Și jumătatea mai religios-conservatoare a familiei, care ar fi vrut din mine, bine, să mă duc la asistență socială, la teologie. Ok. Și am stat așa și m-am uitat la ei și am zis: „Bine, ce poate să ajute și sufletul, și corpul, și inima?”
Dr. Mihail: A, ce tare!
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Da, și am zis: „Băi, eu mă duc la filosofie.” Și a fost așa un AVC colectiv în familie, pentru că au zis: „Nu poți să faci asta.” Și am zis: „O, ba da, și să vedeți că o să o fac și bine.” Fusesem olimpică la logică și asta îmi dăduse așa un tip de cochetărie cu filosofia. Dar mi-am dat seama că nu avea nicio legătură, în momentul în care am ajuns la facultate, filosofia pe care am învățat-o eu în liceu sau gândirea asta foarte logic-argumentativă cu plaja mult mai largă de opțiuni și cu tipul de discurs pe care urma să-l fac. Și atunci am ales să rămân la filosofie. N-a fost ușor, nu era o facultate pe care părinții să o privească cu generozitate. Părea că te duci undeva unde să gândești mult și să mori de foame. It’s quite the opposite. Pentru că mă uit la mine și mă uit la colegii mei și la generațiile de dinainte, în câte locuri se duc oamenii după ce fac…
Dr. Mihail: Zi-ne, te rog, în câte locuri. Că asta e interesant. În afară de a, să zic, de a deveni performer, da, în filosofie, și să o înveți, să o predai la facultate, pentru ce altceva te poate pregăti facultatea de filosofie?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Știi, ca un fun fact, când eu am terminat studiile și o perioadă am predat la alte universități, în zonele vocaționale, la UNArte, la UNATC, și după aia am rămas titular la Facultatea de Filosofie la Universitatea din București, mi s-a spus că aici se găsește un job foarte, foarte greu, adică fie iese cineva la pensie, se eliberează o poziție, dai un concurs și te bați ca un câine cu toată lumea, fie trebuie să moară cineva, că altfel n-ai… Și nu poți să-ți orientezi viața după asta, știi? Adică trebuie să faci ceva pragmatic. Ok, ce faci? Poți să faci research și e o zonă foarte bună. Poți să te duci în consultanță. De curând noi am deschis un master de consiliere filosofică, și e foarte interesantă diferența între terapie, ce fac colegii de la psihologie, și consilierea filosofică, care poate fi aplicată în zone de business. Și aici e o pâine de mâncat pentru filosofi.
Poți să te duci să lucrezi în management, în marketing. Vreau să spun că cei mai buni PR-iști și experți în marketing de pe piață sunt absolvenți de filosofie. Poți să faci jurnalism. Sebi Zachmann e fostul nostru absolvent și face o treabă excepțională. Deci poți să te orientezi în zone în care nu te-ai gândit inițial, pentru că pare că te duci doar să-ți exersezi creierașul fără consecințe pecuniare, altele decât alea negative. Ori nu e așa. Și mai e ceva, filosofia îți dă o capacitate de a gândi atât de versatilă, și acest tip de flexibilitate și de versatilitate te ajută să te inserezi foarte ușor în diferite zone sau profesii. Mai ales când o faci ca a doua facultate. Că și aici e o chestiune foarte interesantă, că am colegi, de pildă, sau am studenți care au făcut înainte management, marketing, au fost ingineri sau au fost medici și au venit la filosofie și au zis: „Ok, uite, după asta aș vrea să mă ocup de medical humanities”, de pildă.
Și e o zonă care înflorește foarte interesant, pentru că doar, știi, în momentul în care ai un dialog, de pildă, între medic și specialistul în etică, cel care îți spune cum comunici un diagnostic, cum cultivi empatia față de pacient, cum deliberezi în niște situații de viață care sunt foarte stringente și care sunt foarte urgente. Uite, asta este o chestiune pe care o putem face împreună, adică filosoful nu va lucra doar de unul singur, ci va lucra în echipe, va lucra în comunități, în colectivități, altfel decât își închipuie. Că altcumva, da, dacă ești părinte și-ți spune copilul că vreau să fac filosofie, primul impuls este, dacă nu crezi în Dumnezeu, să aprinzi repede o lumânare la biserică și după aia să vezi, să-ți schimbi toată familia și să vezi cum poți să convingi copilul să nu facă asta. Dimpotrivă, cred că un părinte fericit azi e un părinte care își vede copilul gândind cu mintea lui.
Eu, dacă aș fi părinte (nu sunt și până acum n-am avut bucuria asta, poate o să am la un moment dat), mi-aș dori copilul meu să-mi spună în diferite forme că vrea să gândească cu mintea lui. Aș face orice să-i dau asta.
Dr. Mihail: Asta e tare.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Și a simțit că e pregătit pentru viață și că nu mai sunt eu acolo.
Dr. Mihail: Aproape că mi-ai făcut poftă să dau la o a doua facultate, dar, apropo, ai zis de această metodă de terapie care se cheamă consiliere filosofică, și noi avem un Bun Bine, un eveniment Bun Bine filmat, îl avem postat pe YouTube, în care am vorbit cu Cristian Iftode despre consiliere filosofică. Însă la întrebarea mea cheie, unde putem găsi această consiliere filosofică, atunci ne-a răspuns că nu prea există, că nu prea ai cu cine să faci. Azi ai cu cine să faci consiliere filosofică?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: N-a trecut mult timp de când ați filmat voi podcastul cu Cristi, cu fostul meu profesor și colegul meu. Din păcate, în România și, de fapt, în Europa de Est, consilierea filosofică nu a fost primită cu brațele deschise și nu a fost diseminată, așa, de la bun început. Și asta pentru că nu s-a înțeles că ea satisface o piață de nevoi care e foarte diferită de ceea ce poate face psihologia. La filosofie, tu vii la consiliere. Consilierea înseamnă ca noi împreună să gândim o situație și eu să-ți spun toate opțiunile pe care tu le ai la îndemână, fără să aleg ceva pentru tine. Un bun consilier, valabil și pentru mediul politic, apropo, care întotdeauna caută consilieri care sunt yes-men, un bun consilier nu e ăla care îți spune ce să faci. Un bun consilier e ăla care îți spune ce opțiuni ai. În business, în marketing, când îți intră cuțitul la os, în politică, ai nevoie de un cap limpede care să-ți spună ce opțiuni ai, dar să nu aleagă pentru tine.
Dr. Mihail: Chiar și în viața personală, nu?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Chiar și în viața personală. Sigur. Și atunci consilierea filosofică vine în zona asta, unde noi lucrăm foarte mult prin deliberare morală și printr-un spectru de valori. Ce fel de valori privilegiezi, și o să vezi că te găsești pus într-o poziție surprinzătoare în care, așa, confortabil, zici: „Da, topul meu de valori e autenticitatea, onestitatea, transparența.” Și când vii cu o situație de criză, o să-mi spui că fix prima valoare din topul tău e aia pe care ai sacrificat-o ca să ieși cu capul curat. Și trebuie să lucrăm pe asta. Aici intervine consilierea filosofică. Ea a început să scoată capul. Sunt 2 programe în România la ora actuală care fac așa ceva: cel de la Facultatea de Filosofie a Universității din București, unde lucrăm împreună, și este un masterat la zi, și cel de la Timișoara.
Dr. Mihail: Programe care vor scoate viitori consilieri.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Da. Cu mențiunea că ăla de la Timișoara e un pic mai orientat și către zona asta terapeutică, e mai înfrățit cu psihologia, în vreme ce noi suntem un pic mai distanțați de asta.
Dr. Mihail: Dar există deja consilieri?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Da, avem a treia promoție de absolvenți acum, și ei lucrează în diferite zone. Vreau să spun o chestiune cu maximă sinceritate. Primele 2 generații de studenți care au venit la masteratul de consiliere erau preponderent psihologi, care au spus: „Am vrea să ieșim din limbajul pe care îl avem și să gândim și altfel multe dintre cazurile care ne intră în cabinet.” Plecând de la consilierea maritală și până la experiențe care țin de traumă, de gestionarea traumei, a conflictului, a resentimentului, a imposibilității iertării și așa mai departe. Și au găsit la filosofie o altă grilă de a interpreta și au înțeles că diferența între terapie și consiliere e că terapeutul, sigur, vine să vindece, îți oferă niște rezultate, îți oferă niște metode cu care vrea să modifice un comportament, o conduită, în vreme ce consilierea filosofică te ajută să înțelegi cum ai ajuns în punctul ăla și cum poți face să nu repeți experiența aia de viață, fiind atentă la altfel de, hai să zicem, de implicații.
Pentru că pot să modific un comportament și psihologul mă poate ajuta să fac asta, dar asta nu înseamnă că nu mă aleg cu un resentiment sau că o să trăiesc cu un sentiment de nedreptate. Și pe termen lung, costurile sunt mai mari când acționez din resentiment decât atunci când acționez dintr-o sferă din asta, așa, de docilitate, de terapie, de obediență. Și dacă totuși trăim într-o lume a eficienței, pe noi ne interesează să obținem rezultate bune, cu eforturi puține, într-un timp garantat. Asta face într-un fel consilierea filosofică, care la capăt de zi spune că tu ai 2 zone, eficiența și eficacitatea. Contează să faci lucrurile bune într-o manieră bine construită, dar contează să știi și care sunt lucrurile bune ca să poți să le faci bine. Noi facem lucrurile astea împreună. Asta e tipul ăsta de program, știi? Și da, într-adevăr, nu sunt job description-uri în care să spui: „Dom’le, angajăm consilier filosofic azi.” Dar sunt foarte multe zone în care acest skill va putea să fie un avantaj competitiv pentru angajare: în toate serviciile de consultanță, în servicii de marketing, în servicii de PR, în servicii de consiliere politică.
Și cred că și pentru un psiholog e sănătos din când în când să mai facă naveta la vecini, știi? Să mai iasă puțin din sfera de confort și să încerce să vadă lumea și dincolo de instrumentele clasice în care stai. Și viceversa, și pentru noi, să știi că a fost un gest de sănătate ca multe dintre dilemele morale, dintre deciziile morale pe care le discutăm, să fie confruntate cu mănușa unui psiholog care spune: „Atenție, s-ar putea să zgârii sufletește în momentul în care pui problema așa sau nu.” Și a fost un win-win de ambele părți, cred.
Dr. Mihail: Am o întrebare pentru tine. Dacă Socrate ar avea un cont de TikTok astăzi, crezi că ar deveni legend? Crezi că ar deveni viral sau l-ar ignora lumea? Și ce crezi că ar face cu contul ăla de TikTok?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Orice publicitate e o publicitate bună. Chiar și publicitatea negativă. Cred că și-ar lua cea mai mare cantitate de hate. Dar ar face lucrurile așa încât să fie bine.
Dr. Mihail: Ar răspunde la comentariile de hate?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Da, absolut. El ar face ceva ce, de pildă, niciun consilier zdravăn nu i-ar recomanda unui client. Răspunde. Intră în conflict. Pentru că asta nu… Niciodată nu răspundem la cald și așteptăm să depășim criza.
Dr. Mihail: Dar Marcus Aurelius crezi că și-ar face cont de social media? De Instagram? L-aș vedea pe Instagram mai degrabă decât pe TikTok. Pe YouTube, un lungmetraj l-aș vedea.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Da, da, da, da, da. Adică mai docil, mai boem. Măi, TikTok-ul este o lume sălbatică. E o lume în care trebuie să livrezi repede, inteligent, să-ți asumi asta. Și trebuie să fii un pic caustic. Vreau să zic o chestie. Această societate nu va muri câtă vreme avem simțul umorului. Pentru mine, simțul umorului al unui individ este un indicator de sănătate. Și avea Bergson o vorbă: într-o societate a oamenilor inteligenți, poate că se va plânge mai puțin, nu știu, băi, dar cu siguranță se va râde mai mult. Ca să poți să trăiești socratic, ai nevoie în primul rând un pic de autoironie, adică să nu te iei niciodată în serios prea tare. Lumea asta e plină de oameni care se iau în serios. Și Socrate ar fi știut să facă un cont de TikTok în care autoironia să nu lipsească, adică: „Dați cu hate, că oricum și eu mă iau peste picior, dar din când în când trebuie să ne uităm un pic cu atenție la noi toți”, știi?
Și cumva doza asta de ironie și autoironie, cinismul bine ponderat, curajul de a spune adevărul cu orice preț, chiar cu prețul pierderii vieții, ceea ce lui i s-a întâmplat, știi, fac un cocktail foarte interesant, adică ar fi fost viral, asta cu siguranță. Și ai nevoie de fals, ai nevoie de simulacre, adică ar fi spus: „E în regulă că se aruncă cu post-adevăr în noi”, pentru că nu poți să pui adevărul pe masă decât acolo unde e falsul, nu poți să pui fericirea pe masă decât acolo unde e mizeria, ca să poți să faci o diferență și să ai un contrast, știi? Câtă vreme toate lucrurile merg bine, nu vei învăța să prețuiești lucrurile astea. Câtă vreme oamenii încă îți spun adevărul, mai de rușine, mai de frică, mai de teamă, nu vei învăța să prețuiești adevărul ca atunci când el lipsește. Și Socrate ar fi știut.
Dr. Mihail: Există o luptă pentru adevăr astăzi? Adică e clar nevoie de aia, de a se duce așa o luptă?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Da, da. Pentru că trăiești într-o societate, în primul rând, a manipulării emoționale, care e valabilă și pe versantul politic, și pe versantul social. Și cred că a duce o luptă pentru adevăr înseamnă astăzi, în primul rând, a nu duce o luptă pentru adevărul tău, ci a duce o luptă pentru un adevăr care e valabil pentru cel mai mare număr de oameni. Revin la criteriul ăsta utilitarist, într-un fel, pentru că nu trăiești de unul singur și adevărul nu are cum să fie al unuia singur. Dar e adevărat că, și asta e o problemă de 2.000 de ani, adevărul e foarte inconfortabil. Când oamenii încep să gândească cu mintea lor, nu mai poți să-i minți, nu mai poți să-i manipulezi, nu mai poți să-i docilizezi. Știi? Și Socrate a murit tocmai pentru asta, pentru că oamenii politici din timpul lui, din agora lui, au spus: „Nu ne trebuie un nesuferit care să învețe oamenii să gândească cu mintea lor, și nu oamenii în genere, cât tinerii, pentru că noi cu ăștia rămânem.” Și atunci lupta pentru adevăr, care a produs un tip de martiraj anume, Socrate e un martir, știi?
Este o luptă pe care nu pot să spun că omenirea știe să o ducă până la capăt, dar e important că o duce. Sunt 2 figuri mari în plan istoric care ne arată ce înseamnă lupta pentru adevăr: Socrate și Iisus, în forme foarte diferite. Gândește-te, Socrate moare ca un boier, înconjurat de prieteni, are privilegiul la care cred că mulți dintre noi aspirăm, al unui cuvânt de rămas bun, al unei ultime învățături pentru toți.
Dr. Mihail: Poți să ne zici pe scurt?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Un dialog foarte frumos, care se numește „Apărarea lui Socrate”. Uite, puteți să începeți cu ăsta dacă vreți să vă împrieteniți cu filosofia, ca să aflați de ce moare un filosof. Pentru că a fost acuzat că a adus zei noi în cetate. El avea un daimon care îi spunea tot timpul cum anume să se raporteze la lume și la cei pe care vrea să-i învețe grija de sine pentru a putea să se îngrijească de alții. Moare pentru că e condamnat a fi sedus mintea tinerilor și a-i fi învățat să fie altfel decât agora avea nevoie de ei: obsedați de adevăr, obsedați de cunoaștere, de legi.
Dr. Mihail: Deci e condamnat.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: E condamnat, are un proces la care putea să aleagă orice, putea să aleagă exilul, putea să aleagă cauțiunea, și totuși el alege să moară, pentru că spune: „Doar așa tot ceea ce eu am făcut va avea un sens. Dacă eu am fost problema în societatea voastră, mor și e în regulă, scăpați de mine. Dar dacă toți tinerii cu care eu am lucrat au învățat de azi înainte să facă lucrurile așa cum trebuie, asta înseamnă că problema n-am fost eu și că nici soluția n-am fost eu.” Și Socrate moare pentru o idee, dar e omul care moare cu toată inima pentru această idee, spre deosebire de Hristos, care și el e un nume pentru lupta pentru adevăr, pentru ceea ce noi numim parrhesia, nu? Curajul de a spune adevărul cu orice preț, cu prețul pierderii vieții. Dar Hristos o face altfel, o face pentru că trebuie, o face trădat.
Moare, vorba părintelui Steinhardt, nu ca un boier, ca Socrate, ci ca ultimul hoț, părăsit, batjocorit, scuipat, bătut, dar și el e un nume pentru adevăr și e mai degrabă un nume pentru adevărul care, chiar și atunci când încearcă să ți se dea, tu îl respingi sau nu crezi în el. Știi, mai seducătoare arătarea lui Hristos, arătările de fapt, că sunt mai multe, ale lui Hristos după înviere. Când unul vrea să pună mâna și să vadă dacă este, asta e o atitudine epistemică, un scepticism. Maria Magdalena, care recunoaște și totuși e șocată de ceea ce vede, și crede. E suficient. Ioan, care n-are nevoie să vadă, și crede. Noi toți suntem ăștia. Unii care credem fără să vedem, alții care vrem să verificăm, suntem la fel. Adică nu s-a schimbat nimic de atunci și până acum. Ceea ce s-a schimbat însă este simulacrul în care adevărul stă încapsulat.
E mult mai greu să ajungi la el câtă vreme astăzi, uită-te, toată lumea reacționează pe social media emoțional. Înainte să verifice corespondența dintre o faptă și un adevăr, prima judecată e de gust: „Wow! Imposibil! Incredibil, scârbos, alienant!” Și după aia urmează o explicație. Și asta pentru că, într-un fel, mult timp oamenilor li s-a refuzat să se manifeste emoțional, adică eu pot să înțeleg asta, după ce ai avut comunism, după ce ai avut extremă dreaptă, după ce nimănui nu i-a păsat de emoțiile tale, e ok să arunci cu emoții în dreapta și în stânga, dar și asta trebuie gestionată și calculată. Și da, lupta pentru adevăr e mai grea câtă vreme toată lumea e emoțională și reactivă, dar asta face parte din joc. Și mai e o chestiune, Mihail, apropo de asta: democrația, că tot vorbim despre ea, cu toate păcatele ei, presupune vorbire liberă. Vorbirea liberă presupune și disclosure-ul ăsta emoțional.
Dar vorbirea liberă nu e în toate momentele ei vorbire adevărată. Asta este o lecție a lui Foucault. Deci dacă îți place democrația cu toate neajunsurile ei, trebuie să accepți că din când în când oamenii vor vorbi liber fără să emită adevărul.
Dr. Mihail: Și ce faci dacă acest vorbit liber, care e vorbit liber neadevărat, și ceea ce se cheamă post-adevăr, când tu îți inventezi propriul tău adevăr pentru propriul tău beneficiu, ai toate canalele să-l vehiculezi și oamenii cred în el, și vezi că asta e o minciună gogonată, pe care, dacă o spui cu tărie și cu convingere, tribul tău crede în asta, cum poți să reacționezi ca să readuci adevărul sau ca să readuci oamenilor pofta de adevăr, față de a crede ceea ce spune conducătorul de trib?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Vezi, nu mai merge drumul făcut invers, adică ăla în care îți iese expertul, individul credibil, știi, ăla care are autoritate epistemică, e boss pe domeniul lui și spune: „Uite, sunteți într-un păcat, nu așa se fac lucrurile.” Pentru că aici sunt de acord cu Hannah Arendt: primii care au capitulat, de societatea post-adevărului a ajuns în felul în care a ajuns, au fost intelectualii. Și asta e o chestiune foarte inconfortabilă pe care mulți nu o spun. Dar știi, chiar și în logica asta socratică, ăla care vede lumina trebuie să se întoarcă să-i tragă pe alții din peșteră după el. Da. Intelectualii noștri au ținut-o drept. Și le-a fost într-un fel silă să tragă masele după ei. Și există mase și turme pentru că intelectualii n-au vrut să se întoarcă la ele. Și plecând de aici, a apărut un fel de antipatie, știi, sau un fel de respingere a celor care îți spun cum se fac lucrurile sau cum trebuie să te întorci la adevăr.
Mai mult decât atât, mulți dintre intelectuali s-au politizat și au politizat. Și asta a fost o altă chestiune toxică, pentru că, vorba lui Kant, totuși intelectualul este cel care trebuie să fie omul tuturor ideilor. Ori în momentul în care te politizezi, tu gândești o singură idee. Și tipul ăsta de vânzare a sufletului, dacă vrei, a avut consecințe nefaste pentru societate, că astăzi, dacă ai avea un tip super machetat intelectual care vine și îți spune cum să faci lucrurile, nu te-ai mai uita la el cu același tip de [neclar] cu care te-ai fi uitat în urmă cu 300 de ani.
Dr. Mihail: De ce? Pentru că îl bănuiești că o să…
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Pentru că îl bănuiești că va schimba taberele la un moment dat. Pentru că îl bănuiești, vorba Hannei Arendt, în America, că va deveni consilierul unui om politic mai devreme sau mai târziu. Că el nu va fi băiatul atât de liber în idei precum e azi, peste 10 ani, și atunci tinzi să-i dai dismiss. Și de asta e o luptă mai grea, pentru că e o luptă în care autoritatea epistemică nu mai valorează la fel de mult. Dar vreau să spun că sunt și lucruri bune în asta. Pentru simplul fapt că acolo unde e fals, e loc și pentru adevăr. Acolo unde e iluzie, e loc și pentru lumină. Și mai e ceva, post-adevărul nu înseamnă neapărat minciună. Mie mi se pare un fenomen mai toxic decât minciuna, că iese unul și spune „am fost victima cuiva” și de fapt n-am fost. Dacă suntem raționali, o să ne dăm seama.
Mai târziu, o să ne dăm seama. Dar există un tip de boală, dacă vrei, o maladie a sufletului care e mult mai prăpăstioasă și care e ignoranța. Post-adevărul înseamnă și ignoranță. Știi, tipul de atitudine al omului cu oarecare educație, cu oarecare alfabetizare, dacă vrei, cu oarecare maturitate sufletească, care vine și spune: „Băi, dar nu mă interesează care e conflictul între dreapta și stânga, nu mă interesează că nu avem guvern. Oricine ar veni, e la fel. I don’t care.” Și, de fapt, I don’t care presupune costuri pentru o democrație mai mari decât mint azi și mâine, vorba lui Nietzsche. Mi-aduc aminte că am 2 drepturi: să spun nu și să mă răzgândesc. Știi? Și dacă e să gândești în termen de resurse și de costuri, ignorantul costă mai mult o democrație decât individul rău intenționat sau imbecilul de serviciu din istorie. Și asta e o chestie cu care trebuie să înveți să trăiești.
Știi? Eu nu spun că social media este o platformă care diseminează fundamental minciuna. Spun că, în egală măsură, este un adăpost pentru ignoranți. Dar îți alegi în ce casă vrei să locuiești. Și de la un timp poți să-ți schimbi locuința.
Dr. Mihail: Îți alegi, într-adevăr. Cumva, inclusiv biologic, noi nu am fost făcuți pentru a căuta adevăr, pentru că adevărul nu e cel care te salvează în junglă, te salvează să faci parte dintr-o tabără sau alta. Și atunci oamenii, biologic, neurologic, și-au dezvoltat abilități de a se cupla la o tabără și de a argumenta părerea taberei respective.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Dar ce spui tu e valabil în logica de junglă, în care eu știu că resursele sunt limitate și că noi doi competiționăm pe aceeași resursă care ne ține în viață. Oare azi, când ai un surplus de resurse, de ce te comporți totuși ca în junglă?
Dr. Mihail: Din instinct.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Uite, vezi? Exact. În continuare antrenăm foarte mult instinctele și ne mutăm mai puțin pe zona non-instinctuală, știi? Acolo unde chiar putem să educăm ceva ce corpul nostru nu știe să facă din prima. Solidaritatea, empatia, grija, afecțiunea.
Dr. Mihail: Tu ne-ai adus și niște cărți. Una dintre cărți se cheamă „Post-adevărul. Vorbire liberă, minciună, ignoranță”, editor Oana Șerban. Pentru cine vrea să aprofundeze ideea asta de post-adevăr, e o carte editată de tine. Ce găsim aici?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Găsim tot felul de studii legate de relația între vorbire liberă și vorbire adevărată. Găsim studii despre ce înseamnă post-adevărul, care a fost cuvântul favorit al anilor 2016-2018 și care ne arată că, de fapt, universitățile au o datorie să creeze noi poli de expertiză și cumva să facă transferul de la cunoașterea asta academică la societate. Și, foarte important, găsim tot felul de studii de caz despre ce înseamnă post-adevărul, minciuna și ignoranța în termeni politici. De pildă, dacă vrei să înțelegi foarte bine Ungaria zilelor noastre și de ce din când în când ea seamănă cu România, Ungaria de dinainte de alegeri, din timpul lui Orbán, aici sunt niște analize foarte interesante. Știi că, de fapt, semănăm mai degrabă cu ceea ce respingem de la un punct încolo, și post-adevărul e un indicator pentru asta.
Dr. Mihail: O, da. Ok, ce tare! Mi-ai mai adus cartea asta, „Soare peste Auschwitz”?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Asta e cartea la care țin cel mai mult, a apărut anul ăsta, și o carte pe care am scris-o după ce am lucrat destul de aproape cu studenții mei de la consiliere, dar mai ales după ce am văzut un film, „Săptămâna Mare” a lui Andrei Cohn, în care (e capodoperă) și în care unul dintre personaje spune: „Nimic din ce am fi trăit nu s-ar fi întâmplat dacă n-ai fi iertat. Dacă ai fi iertat, n-am mai fi ajuns aici.” Și mi-am pus problema asta, știi, nu doar organic, dar și moral. Care sunt zonele în care nu putem ierta, știi, pentru că simți că nu te lasă corpul, nu te lasă memoria, nu te lasă sufletul? Și, mai mult decât atât, o bătaie de cap pentru filosofi: care sunt momentele în care iertarea e, de fapt, imorală? Poți să ierți pentru că a existat Holocaust? Sigur că, dacă vrei, terapeutic, pentru unii este să ierți, nu?
Dr. Mihail: Da, ok.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Dar, în același timp, a ierta înseamnă a uita, și nu ai voie să faci asta. Și nu ai voie să faci asta, ca așa ceva să nu se mai repete.
Dr. Mihail: Ok, de acord.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Și atunci mi-am bătut capul cu asta pentru că, vezi, eu, deși n-am fost profesor de etică 100%, eu predau alte discipline, relația mea cu etica a înflorit pe versantul ăsta, în încercarea de a o pune în disconfort. Când gesturile noastre morale pot deveni imorale, când valorile așa-zis pozitive ale grijii reprezintă un exces sau presupun o invazie în viața celuilalt, acolo unde nimic nu-ți dă dreptul să intri altceva decât dreptul de a-l iubi. Și, pe de altă parte, pentru că am înțeles că impardonabilul costă mai mult decât pardonabilul dat cu concesie, știi? Că noi iertăm din nenumărate motive. Iertăm să ne vindecăm, iertăm să uităm, iertăm pentru că nu vrem să trecem printr-o traumă și să mai batem capul pe acolo. Astea toate s-ar putea să fie pseudoiertări, și societatea merge prost și se împiedică pentru că oamenii nu iartă cu adevărat. Pseudoiertarea duce la resentiment.
Dr. Mihail: Și cum poți să… adică există vreo soluție aici, în afară… adică poți să ierți, de exemplu, acolo unde nu ți s-a cerut să ierți, unde nedreptatea a fost prea mare, unde simți că e injust ce s-a întâmplat și nu poți să dormi în această pseudoiertare? Simți că vei putea dormi doar după ce vei aduce dreptate, chiar dacă această aducere a dreptății aduce și un foarte mare cost pentru tine, în care poți să te pierzi.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Fix aici e durerea, știi? Sunt foarte multe conflicte etice. De pildă, grila evreiască spune că poți ierta doar pentru ce ți s-a făcut ție și doar dacă ți s-a cerut iertare. Grila creștină îți spune să întorci și celălalt obraz și să ierți și greșelile necunoscuților.
Dr. Mihail: Da.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Ori e foarte greu să faci asta, pentru că, dacă vrei să fii un bun evreu, o să fie imoral pe scara creștină, și invers. Și atunci conflictul ăsta dintre etosuri religioase, care totuși toate predică iubirea de Dumnezeu, pe mine m-a interesat pentru că a dus morala într-o zonă de disconfort. De fapt, discuția despre iertare apare, vorba lui Derrida, acolo unde nu poți să ierți. Pentru că toate celelalte sunt scuze: mi-ai greșit, pot să înțeleg. A ierta e un act intelectiv. Trebuie să fac drumul pe care l-a făcut cel care mi-a greșit ceva și spun: dacă și eu aș fi putut să fac asta, e ok. N-avem de ce să iertăm ceva aici, că și eu aș fi putut să fac asta. Și eu aș fi fost capabil de răul pe care tu l-ai făcut. Pot să înțeleg.
Dr. Mihail: Asta e o pârghie bună. Adică te duci pe drumul ăsta și te gândești la situațiile în care și tu poate ai fi făcut la fel, și, dacă și tu ai fi făcut la fel, te poți înțelege pe tine, te poți ierta pe el, pe tine, îl ierți și pe el, chiar dacă nu ți-a cerut iertare.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Exact. Și nici nu contează. Dar, de fapt, durerile de cap vin acolo unde eu nu pot să fac drumul pe care tu l-ai făcut atunci când mi-ai greșit. Și e foarte ușor să spui: „Da, dacă nu mi s-a cerut iertare, n-am de ce să-mi bat capul cu asta.” Eu cred că, de fapt, din punct de vedere moral, iertarea începe tocmai acolo unde îți pui problema, deși nu ți s-a cerut iertare, că ai putea să ierți și că a ierta s-ar putea să aducă mai multe beneficii în plan uman și social decât a nu ierta.
Dr. Mihail: Dar nu tocmai beneficiile astea îți pun piedică? Adică eu, de multe ori, când mă pun în situația de a ierta, chiar dacă știu că pentru mine, chiar și pragmatic, o să fie mai benefic să iert, nu mă pot ierta pe mine că n-am făcut dreptate. Adică mi se pare că dreptatea trebuie să… Unde mai e dreptatea? Pentru că, până la urmă, opusul iertării poate să fie, nu știu, pedeapsa, răzbunarea, sub orice formă. Și te gândești că și ele au rolul său moral în societate, nu? Pentru că celălalt a fost pedepsit, s-a făcut dreptate, lumea vede că s-a făcut dreptate, deci dacă îi greșești cuiva, așa se va face dreptate, nu? Nu? Adică…
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Auzi, aici nu sunt de acord. Știi, are Camus o vorbă: de la instanța de judecată te întorci cu o propoziție: „S-a făcut dreptate.” Dar „s-a făcut dreptate” presupune că am nevoie de niște timp. Iertarea e dependentă de un tip de temporalitate. Trebuie să… ca cineva să-și ispășească pedeapsa, s-ar putea ca pentru mine pedeapsa aia să nu fie rezonabilă. Ce fel de pedeapsă poți să-i dai unuia care ți-a ucis tatăl? Ție nu-ți va mai da nimeni părintele înapoi. Poți să ierți asta? Terapeutul s-ar putea să-ți spună: „Trebuie să ierți ca să poți să mergi mai departe.” Istoric o să-ți spună că, dacă nu ierți și nu mergi mai departe, și alții vor face ca tine, și asta va crește cantitatea de resentiment. Duhovnic o să-ți spună: „Iartă, pentru că are Dumnezeu grijă și pentru că sigur lucrurile astea trebuiau să se întâmple dintr-un motiv.” Copilul s-ar putea să-ți spună: „Cum ai putut să ierți așa ceva?
Eu n-aș putea să iert dacă pe tine te-ar ucide cineva într-o zi.” Astea toate sunt aporii. Și e foarte interesant nu doar felul în care tu, din interior, te raportezi la ele, pentru că aporiile sunt, de fapt, situații, știi, de nedeconstruit. Orice ai alege, o să strici ceva frumos și, în același timp, o să treci peste ceva urât, dar nu până la capăt. Aporiile sunt tensiuni, sunt zone în care, știi, nu poți să alegi între mama și tata. Așa te lasă o aporie. Sunt foarte multe aporii despre care eu am vorbit în cartea asta.
Dr. Mihail: Aici și în „Soare peste Auschwitz”.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Exact. Pentru că ea, mai degrabă, nu e o carte despre condiția evreiască, pleacă de acolo, dar e o carte despre limitele iertării noastre, știi? De pildă, uite, a fost un întreg scandal cu Eva Kor. Ea e o doamnă care a supraviețuit Holocaustului și a scris o scrisoare medicului care făcea experimente pe ea și pe sora ei geamănă și a spus: „Eu am ajuns la vârsta la care (avea vreo 90 de ani când s-a întâmplat asta) vreau să iert, pentru că asta m-ar ajuta pentru prima dată să fiu cineva. Eu am fost cineva doar pentru că n-am iertat până acum. Îmi bate moartea la ușă și vreau să plec fiind eu, nu fiind eu în relație cu voi.” Pentru că a nu ierta te ține într-o relație cu cel care ți-a greșit.
Dr. Mihail: Așa e. Și e o relație de-asta, cum să zic, care nu-ți place. Toxică, da?
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Toxică. Nu vrei. Dar te ține lângă el. Pe de altă parte, în momentul în care am iertat, știi care e marele dezavantaj? Aici filosofia lui Jankélévitch e foarte interesantă. Dacă te iert, înseamnă că te restaurez moral. Îți dau demnitatea de a fi în relație cu mine. Câtă vreme nu te iert, noi suntem la distanță. Dacă te-am iertat, ești în relație cu mine. Deci, vezi, în ambele situații: dacă nu iert, ești foarte prezent în viața mea și avem o relație; dacă te-am iertat, putem avea o relație și tu poți avea o relație cu întreaga societate. În ambele cazuri ți se va părea că iertarea e ceva imoral. Și cumva în zona asta m-am mișcat. Adică nu mă interesează să spun oamenilor, când se apucă de filosofie: „Uite, luați grila asta morală, pentru că vă face bine.” Mă interesează mai degrabă să le spun: „Uite care sunt disconforturile în care vă plasează grila asta morală dacă țineți cu dinții de ea.” Că în viața asta nu poți să fii doar deontologic în acțiune sau doar utilitarist sau să mergi doar pe etica virtuților sau etica grijii, știi?
Viața e un mare puzzle și morala e un mare cocktail, și trebuie să știi să-ți iei doza potrivită de utilitarism sau de etica virtuților atunci când boala sufletului tău o cere. Că nici tu nu dai același medicament tuturor pacienților cu aceeași boală, ci dai doze diferite, pentru că au nevoi diferite. Ei, cam așa e și cu filosofia.
Dr. Mihail: Foarte tare. Și, practic, ce reiese de aici este că toate aceste neliniști cu care trăim și pe care le simțim și deseori ne e și greu să le spunem în cuvinte, dar care ne macină, ele au deja locul lor bine descris în filosofie, și doar maparea lor, când le vezi explicate, când poate vezi alte exemple din alte situații pe care tu nu le trăiești și ce căi posibile există, cum ai zis tu, nu o grilă, ci cumva o alegere în cunoștință de cauză, cred că lucrurile devin mai simple. Și nu știu dacă ai observat, nu știu dacă ați observat voi, dar în acest podcast am dat și un mic exemplu de consiliere filosofică, pentru că asta am făcut eu mai devreme cu această iertare. Și eu simt că trebuie să iert pe cineva și parcă nu l-aș ierta, și efectiv trăiesc cu el, îl trag după mine. Deci e o prostie, oricum, de întâmplare, dar simt că îl trag după mine în vacanțe, mă gândesc, stau cu copiii pe plajă și mă gândesc la ce mi s-a întâmplat, și nici nu și-a cerut scuze. A zis: „Bă, asta e, la revedere.”
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Nu, poți să [neclar] dacă cineva nu știe de iertare.
Dr. Mihail: Efectiv, adică, cum să zic, mă macină și mă consumă o nedreptate care mi s-a făcut fără participarea mea. În fine, nu intru în detalii, dar…
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Auzi, Mihail, gândește-te așa. De câte ori în viața asta ți s-a dat dragoste fără s-o ceri? Cam așa e și cu iertarea. De multe ori mi s-a dat iertare fără s-o cer. A fost bine când ai primit dragoste fără să ceri? A fost. Pentru că te-ai simțit îngrijit, prețuit în diferite contexte. Cam așa e și cu iertarea. N-aștepta să-și ceară cineva iertare. Doar gândește-te cât vrei să trăiești în relație cu acel cineva și care sunt costurile pentru asta. Și după aia intelectualizarea asta, chiar dacă va fi nevoie de timp ca să vindece, o să se așeze.
Dr. Mihail: Da. Consilierea filosofică ar fi neprofitabilă pentru avocați.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Eu cred că au nevoie și ei, pentru că sunt atâtea legi drepte cu efecte imorale și atâtea legi morale cu efecte nedrepte, încât spețele nu sunt pur și simplu legate de niște indivizi puși într-o situație, ci legate și de un arbitraj care e foarte dificil, pentru că acolo unde legea nu interzice, orice e permis. Și întrebarea e, într-o asemenea profesie, cam cât de tare vrei să te miști în zona „orice e permis”, pentru că sunt foarte multe zone gri, și spețele, repet, nu sunt despre instituții, sunt despre oameni, așa cum istoria nu-i despre instituție, e despre oameni.
Dr. Mihail: Deci aici e o carte despre iertare, aici e o carte despre post-adevăr și mai e o carte pe care ai tradus-o tu, se cheamă „Etica grijii”.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Da, asta este o traducere a lui Fabienne Brugère. E o carte care m-a sedus și pentru care m-am pus în disconfortul de a gândi cu mintea altuia, că asta se întâmplă când traduci: nu prea mai locuiești la tine în cap, locuiești la vecini. Și asta pentru că mi-a plăcut foarte tare felul în care restaurează grija ca o valoare fundamentală pentru noi astăzi, știi? Vezi că ai imperativul ăsta socratic: „Îngrijește-te de tine însuși”, și nu poți să te îngrijești de alții dacă nu te îngrijești de tine. Dar e o discuție foarte interesantă, pe care ea o lansează printr-o lentilă un pic socialistă, protecționistă, dar totuși meritorie. Cine are grijă de cei care au grijă? De cei care oferă servicii de îngrijire, de cei care asigură confortul părinților noștri sau al bunicilor noștri atunci când noi nu suntem acolo? Și de ce tindem să alocăm grija sau s-o genderizăm, cum spunem astăzi, știi? Să spunem că mai degrabă este valoarea fundamentală de acțiune a femeilor puse în situație, în vreme ce competiția sau orgoliul sunt mai degrabă cartea bărbaților. Și ea demantelează lucrurile astea, le atacă și spune că, de fapt, psihologia morală ne-a întins o capcană, spunând că trebuie să gândim valorile și virtuțile în funcție de genuri.
Dr. Mihail: Cu care să încep? Cred că o să încep cu asta, nu? Ai zis că ți-e cea mai dragă.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Dacă ai o problemă în a ierta pe cineva acum, și arde…
Dr. Mihail: O, da, chiar. Chiar.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Să știi că, într-un fel, toate titlurile pe care le vezi pe masă sunt titluri despre care eu scriu pentru că nu mă pricep cu adevărat la lucrul ăla. Nu mă pricep să iert, și eu am problemele mele, de-asta am scris cartea asta. Nu mă pricep să tolerez minciuna și am tot felul de reacții care poate nu sunt dintre cele mai blânde sau mai duioase, și îmi reproșesc că în anumite momente puteam să fiu mai grijulie și alteori că am oferit mai multă grijă decât era cazul, și poate că asta a făcut ca unii oameni să nu evolueze în mod natural într-un anumit fel. Dar să știi că n-am scris în viața asta decât despre lucruri care m-au interesat și la care nu m-am priceput.
Dr. Mihail: Ce tare! De-abia aștept să le citesc.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: A fost o discuție super savuroasă.
Dr. Mihail: De asemenea. Mulțumesc. Și mi-ar plăcea, uite, să trec prin cărțile astea. O să lăsăm în comentarii, nu comentarii, o să descriem în descrierea acestui material pe acei autori și filosofi pe care i-ai recomandat în funcție de profilul fiecăruia. Și mi-ar plăcea foarte mult să ne revedem, dar o să fie foarte greu de ales următoarea temă. Foarte greu de ales. Dacă aveți o temă…
Lect. univ. dr. Oana Șerban: O să ne iertăm pentru orice alegere facem.
Dr. Mihail: Dacă oamenii care se uită la noi au o temă pe care vor s-o propună, e ceva ce-i interesează, e ceva în… poate putem să alegem mai multe teme în care să plonjăm. Vă rog să ne lăsați asta jos, în descrierea… în comentarii.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Nimic nu m-ar face mai fericită.
Dr. Mihail: Îți mulțumesc foarte mult pentru ce faci.
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Și eu, din toată inima. Mulțumesc mult. Și mulțumesc pentru ce faci pentru mintea noastră.
Dr. Mihail: Mulțumesc mult. Și mulțumesc UniCredit, că suntem la secțiunea de mulțumiri, pentru faptul că sprijină podcastul Boabe de cunoaștere. Nici nu-mi vine să închei acest podcast. Mi-e foarte greu să închei acest episod, dar toate au un sfârșit, nu? Și de-aia sunt atât de frumoase. Thank you!
Lect. univ. dr. Oana Șerban: Mulțumesc!
Dr. Mihail: Mersi! Ciao! Pe curând!