Dr. Mihail: Toată lumea ar trebui să fie atentă pentru că e un subiect care ține de sănătatea noastră și fizică, dar și emoțională. O să înțelegem imediat de ce. Pentru că gândește-te așa: la orice restaurant te-ai duce, oriunde ai mânca, gândește-te la restaurantul tău preferat, unde îți place să te duci și să mănânci și comanzi același lucru și compară-l cu mâncarea de acasă și gândește-te unde ai prefera să mănânci. Mâncarea ta preferată de acasă sau mâncarea preferată din restaurant? Poți să te gândești la musacaua sau ciorba pe care o face mama, plăcinta de mere pe care o face bunica sau, nu știu, friptura pe care o face tatăl tău. Sau eu, de exemplu, nu mă pot opri acum din a mă gândi la tortul Napoleon pe care-l făcea bunica mea. Nu… nu există altul mai bun. Era atât de… uns oriunde am comandat tort Napoleon, unde am fost în lume, n-am găsit unul măcar să se apropie. Sau la borșul ăla rusesc plin de sfeclă și roșu pe care-l făcea bunica sau la tortul de… fii atent! Tort de clătite cu carne! Deci un strat clătită, carne, clătită, carne pe care-l face mama. Este incredibil de delicios sau colțunașii pe care-i face tata. Și nu spun doar eu, studiile spun că nouă din zece români consideră că mâncarea gătită acasă este mai sănătoasă și 80% spun că aceasta este și mai gustoasă. Din păcate însă, bucătarii de acasă au de prea puține ori prenume masculine.
De cele mai multe ori sunt femei și asta o spune și studiul făcut de cei de la Agricola care, apropo, sprijină acest material și le mulțumesc pentru asta. Asta o spune studiul, că de cele mai multe ori acasă gătesc femeile. Este cumva un loc… bucătăria este un loc pare destinat din punct de vedere cultural femeilor. Ori, putem să lucrăm la acest aspect, putem să-l schimbăm înspre binele nostru al tuturor. Și de aici vine această campanie care se cheamă „Bucătăria este a tuturor”. Gătitul este creativ, accesibil, plăcut și ne aduce pe toți împreună. Și cu toții cred că știm asta și am simțit asta în familiile noastre. Iar invitatul meu de astăzi este Diana Stănculeanu. Este psihoterapeut specializat în psihologia copilului și adolescentului, cu o experiență clinică semnificativă și în munca cu părinții și familiile. Este recunoscută drept unul dintre cei mai apreciați experți în sănătatea mintală din România. Colaborează cu multiple ONG-uri și este formator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Diana, bine ai venit la podcastul Boabe de cunoaștere!
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Bine te-am găsit!
Dr. Mihail: Ce mai faci?
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Foarte bine. Nu foarte ocupată cu gătitul.
Dr. Mihail: Ok, ar trebui să schimbăm asta. Ă ar trebui să schimbăm asta. Într-adevăr, bucătăria este a tuturor și acolo ar trebui să găsim un loc pentru fiecare membru al familiei, ocazional. Dar așa cum releva și studiul Agricola, practic sunt cifre care reflectă probabil intuiția multora dintre noi. Ă bucătăria este în continuare, cel puțin într-o societate încă tradițională și conservatoare cum este cea a României, este un loc destinat mamelor. Și nu doar pentru gătit. În general, mamele sunt asociate în familiile din România cu rolurile de îngrijire asociate casei. Ă deși progresele foarte mari ale ultimelor zeci de ani ne arată salt în educație, ne arată autonomie financiară, ne arată ambiții de carieră, adică cumva niște lucruri s-au schimbat, dar în continuare de la latura feminină a familiei, fie că vorbim de mame și apoi de fete, de felul în care sunt crescute fetele, așteptăm și acest rol preponderent tradițional. El trebuie să fie acolo conservat, astfel încât formula să fie perfectă, să fie completă. Acuma, știu cum mă gândesc că… adică studiul ăsta cumva ne arată destul de clar ceea ce știm deja, adică vedem asta în jurul nostru. Studiul e făcut pe peste 1100 de persoane și e un lot reprezentativ statistic pentru România și vedem că mamele gătesc mai mult. Acum aș vrea să clarificăm asta de la început totuși. Dacă o femeie, să zic într-o familie și în dinamica unei familii, ă o femeie preia acest rol de îngrijitor de a face mâncare, în timp ce bărbatul rămâne în mod clasic așa, provider și se duce și lucrează, acest lucru nu e neapărat rău, corect? Nu e… nu este ceva ce… nu e ceva ce ar dăuna acelei familii dacă ei așa se înțeleg?
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Dacă ei așa se înțeleg și dacă această împărțire și asumare de roluri este una care vine și cu un confort emoțional foarte bun și cu o coerență apropo de sistemul de valori. Dacă pentru mine ca femeie să mă achit de rolul matern, să mă achit de rolul de îngrijire în familie este ceva foarte coerent cu sistemul meu de valori și este ceea ce eu îmi doresc pentru mine și este ceva ce pe mine mă împlinește, este grozav că se întâmplă așa ceva. De asemenea, pe partea masculină, dacă pentru tatăl din familie, dacă partenerul din familie, rolul acesta de provider este cel care-l împlinește din punct de vedere valoric și emoțional, este grozav.
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Copiii asistă la aceste realități și cumva identitatea de gen este ceva ce noi construim de a lungul vieții noastre, iar debutul, perioada în care noi începem să construim la ceea ce înseamnă această internalizare de roluri tipic feminine sau tipic masculine sau dimpotrivă de roluri mai degrabă gender neutre se întâmplă foarte repede în viața noastră. Preșcolaritatea este acea etapă și observăm chiar și în cele mai gender deschise familii că auzim… îi auzim pe copilașii noștri de patru, cinci anișori cum încep să aibă preferințe de culori, preferințe de jucării, preferințe de roluri alocate în jocuri în care se aude foarte tare: „Eu fac asta pentru că sunt fetiță, eu fac asta pentru că sunt băiat.”
Dr. Mihail: Ai zis gender neutru. Ce înseamnă asta?
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Gender neutru înseamnă să îmi propun ca eu să duc către copilul meu mesaj, roluri, situații, achiziții care să fie tipice ființei umane, nu neapărat tipice fetelor sau tipice băieților.
Dr. Mihail: Și cu toate astea spui că acei copii totuși își preiau rolul genului lor. Sunt foarte deschiși și foarte atenți la tot ceea ce înseamnă aspecte aproape stereotipice de gen pentru că ce se întâmplă acasă nu este singura sursă de informare pentru copiii respectivi. Copiii noștri preșcolari sunt deja în comunitate. Ne putem imagina cum în multe grădinițe se aud mesaje de genul: „Ești neastâmpărat ca un băiat, tu trebuie să fii cuminte pentru că ești fetiță, ce rochiță roz de fetiță ai astăzi, te-ai îmbrăcat frumos ca o zână, ia uite ce sportiv ești tu ca băiețel, ia uite ce frumos te-ai jucat cu camionul.” Adică cumva aceste mesaje care induc stereotipuri de gen sunt atât de prezente și atât de puternice în felul în care comunicăm în jurul copiilor încât de cele mai multe ori nici nu le conștientizăm.
Dr. Mihail: Știi ce vreau să duc un pic discuția mai departe și să îmi imaginez și să-mi zici dacă e corect să-mi imaginez de ce acel lucru la un moment dat poate să fie în defavoarea acelei ființe umane. Pentru că da, ești fetiță și poate e ok să fii cuminte ca o fetiță și să te îmbraci frumos ca o fetiță și să te joci cu păpușile ca o fetiță. La un moment dat însă tu o să riști să înțelegi în perioada adolescenței că e frumos să stai în bucătărie și să gătești ca o fetiță și să fii cuminte ca o fetiță și să fii sup… și să fii supusă ca o… ca o fetiță. Și e posibil ca acest rol să ți se potrivească mănușă și să fii fericită în acest rol. E posibil ca tu să fii o luptătoare ca un băiat, între ghilimele, și să vrei să ai un job și să împarți bucătăria cu partenerul tău care a învățat că el trebuie să fie un provider ca un bărbat și el nu stă în bucătărie. Și aici practic este posibil ca ceea ce ne dorim să fie în dezacord cu ce trebuie să fim, iar noi să ne trăim viața așa cum am învățat de afară că ar trebui s-o trăim.
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: În tot ceea ce presupune o educație făcută în această perspectivă a egalității de gen, ce se dorește de fapt este să ducem către copiii noștri cât mai multe șanse și oportunități, astfel încât ei să aibă opțiuni. Până la urmă despre asta este vorba. Adică e important să lăsăm un pic în parte inclusiv accentele pe locuri agresive și destul de furioase ale unei mișcări feministe, da, care uneori poate să fie destul de greșit… destul de greșit înțeleasă. Până la urmă este vorba despre șanse egale, până la urmă este vorba despre sănătate și sănătate emoțională și o să explic imediat și un soi de stimă de sine, competență și autonomie și o să explic și asta. De ce sănătate emoțională? Socializarea aceasta de gen o facem cu copiii noștri și a fost făcută și cu noi inclusiv din perspectiva trăirii emoțiilor. Sunt foarte încurajate și foarte bine tolerate social emoțiile de teamă, de anxietate, de tristețe, de melancolie în rândul fetelor. Sunt foarte bine tolerate și acceptate social emoțiile de furie și frustrare în rândul băieților cu toate comportamentele care decurg de aici. Un băiat e ok să fie furios și să lovească pentru că așa fac băieții.
Dr. Mihail: Nu m-am gândit la asta, dar să știi că așa… așa este. Adică în liceu îmi aduc aminte, era foarte normal să fii băiat să răstorni cu un scaun, să fii furios, exact. Iar în momentul în care o fată face asta, da, este mult mai taxată social. „Ești și fată pe deasupra, cum să te înfurii?” Lucrurile sunt similare când vine vorba de alt… alte categorii de emoții tipic feminine, cum ar fi tristețea. Să vedem un băiat trist, să vedem un băiat că plânge, din nou există o taxare socială a acestor lucruri, iar pe termen lung există niște costuri pe sănătatea emoțională pentru că toată tristețea, toată teama, toată rușinea pe care un băiat nu o poate pune în cuvinte și în comportamente pentru că va fi taxat social („Nu-i frumos, ce fel de băiat ești tu?”), toate acestea de obicei se transformă în furie sau, pe măsură ce băieții cresc, sunt emoții acoperite cu alte categorii de comportamente de risc, cum ar fi de exemplu consumul de alcool. Da, pentru un bărbat trist să devin depresiv, arțăgos și să-mi înec tristețea într-un pahar de alcool este un model foarte frecvent întâlnit în societatea noastră. Deci iată cum toată această socializare de gen din perspectiva emoțiilor dusă diferit către fete și către băieți are costuri pe termen mediu și lung. Da, din nou este mult mai tolerat și ne așteptăm ca o femeie să se îngrijoreze mai mult, să fie mai anxioasă, să fie mai neliniștită. Sunt atribute emoționale asociate cu foarte multă ușurință naturii feminine, da, când ele de fapt sunt atribute emoționale asociate naturii umane în general.
Dr. Mihail: De ce crezi că totuși am am heteronormalizat societatea pentru că mă gândesc că din punct de vedere al construcției cerebrale, din punct de vedere hormonal, din punct de vedere fizic și al capacității noastre fizice de-a lungul timpului, totuși mă gândesc că probabil bărbații au dezvoltat mai mult această latură puternică, agresivă, furioasă care nu plânge. Pe de altă parte, femeile au dezvoltat o latură mai sensibilă în care au timp și spațiu emoțional să-și accepte emoțiile, să plângă. Adică mă gândesc că într-o anumită măsură biologic poate să fie normal. Problema apare atunci când noi creăm niște standarde în care trebuie să ne… să intrăm cu toții.
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Biologia ne dă șanse egale. În pachetul nostru de răspunsuri emoționale asociate supraviețuirii nu există diferențe între ființele umane femei, ființele umane bărbați. Cu toții suntem programați să trăim frică în preajma pericolului, furie în preajma nedreptății, tristețe în preajma pierderii, dezgust în… în preajma pericolelor asociate hranei sau asociate bolii, de exemplu. Deci avem acest set de răspunsuri emoționale asociate supraviețuirii speciei umane care sunt fix aceleași indiferent dacă creierul care le generează este în corpul unei femei sau în corpul unui bărbat. Da, da. Ceea ce ajunge să genereze reacții diferite care întăresc sau pedepsesc comportamentele asociate acestei emoții sunt constructele sociale, răspunsurile celor din jur. Da. Și în societăți mai degrabă conservatoare, mai degrabă tradiționaliste în care aceste roluri de gen sunt foarte bine împărțite și putem să înțelegem și această nevoie de a împărți pentru că ea ne aduce predictibilitate, aduce un soi de ordine care ne ajută să… să ne guvernăm viața în armonie, în liniște, da, cu… cu știind la ce să ne așteptăm, știind pentru ce anume să ne pregătim copiii, face sens să se întâmple lucrul acesta. Doar că societatea actuală, da, răstoarnă un pic logica lucrurilor și ne pune în situația de a ne uita la generația următoare, da, fete, băieți care… ă încearcă un pic să spargă tiparele și de cele mai multe ori când venim cu acest… acest tipar spart, prima reacție este una de judecată sau de confuzie. Da. „Asta nu e o treabă de fete, dar asta nu e o treabă de băieți.” Adică, ce-ți veni cu povestea asta? Ce ți… ce-ați venit să te faci pilot? De ce vrei să te faci pilot? Ia-ți și tu o meserie mai cuminte, mai așezată. O să vrei să faci copii, o să vrei să te așezi la casa ta, cum se potrivește, da, această opțiune netipărită.
Modelele din mass-media
Dr. Mihail: Chiar că nu m-am gândit la asta, dar așa e, e un lucru bun, corect? Ca bucătăria să devină un picuț atractivă. Eu asist pentru prima oară de 8-10 ani încoace la nașterea unor adolescenți băieți care devin preocupați de bucătărie, dar nu pentru că și-au văzut tații în bucătărie, ci pentru că au văzut niște modele masculine la televizor. Hm.
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Da. Care erau cool. Da. Avem un serial care prinde foarte tare, cred că toată lumea se uită la The Bear și își dorește foarte tare să facă ce face băiatul ăla în bucătărie.
Dr. Mihail: Nu mă uit la The Bear, dar ar trebui să mă uit. E pe Disney? Nu, ă… The Bear e pe Disney, cred. Nu știu exact pe ce platformă este, dar cumva avem aceste modele care vin din zona de mass-media.
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Băieți cu care eu mă întâlnesc în atelierele vocaționale din licee să înceapă să pună bucătăria ca opțiune de carieră sau ca opțiune cool, interesantă. Da, e cool să gătesc pentru prietena mea, dar pentru că au văzut asta la televizor, nu neapărat pentru că au văzut asta acasă. Pentru că i-am și întrebat: „Tatăl tău gătește vreodată să o impresioneze pe mama ta?” „Ah, nu prea îl văd pe tata prin bucătărie.” Da, deci nu este un model generat acasă. Ce știm din familiile noastre de origine este că tații noștri găteau rar, că atunci când o făceau era ceva foarte gustos pentru că alocau jumătate de zi pregătirii unui… unei fripturi sau unui grătar și că după aceea trebuia zugrăvită bucătăria și trebuiau spălate probabil toate vasele din… din bufet, motiv pentru care de multe ori mamele nici nu-i lăsau foarte mult pe tați în bucătărie pentru că știau cât de multă muncă este după aceea. Dar eu am aceste amintiri gândindu-mă: da, tatăl meu cred că a gătit de trei ori în viața mea, dar îmi aduc aminte că a gătit foarte gustos și o aduc… mi-o aduc aminte pe mama mea uitându-ne uitându-se descurajată într-o bucătărie gata să se prăbușească pentru că avea foarte mult de reparat după. Da. Și cumva ce ne mai relevă studiul la care ai făcut referire în introducerea conversației noastre este că de multe ori cei care gătesc tipic acasă ajung să asocieze această activitate cu mai degrabă cu stres pentru că se pierde plăcerea din poveste când eu știu că trebuie să gătesc de patru, cinci ori pe săptămână și că acest gătit trebuie înghesuit între 8-10 ore de corporație, luat, dus copiii de la școală, verificat teme, ținut legătura cu diriginta care mă informează despre ce boroboațe a mai făcut al meu în pauză ieri între două ore de matematică și geografie, unul mic care e cu febră acasă, o casă în care trebuie să adun rufele de la spălat, să mai și calc un pic, să mai și pun un aspirator să și facă treaba. Bucătăria își pierde din plăcere, deși toate studiile de psihologie din spatele gătitului ne arată cât de mult beneficiul emoțional poate să fie acolo. Dar când intră pe o listă de To Do-uri nesfârșită și când știu că eu trebuie să livrez asta în timp astfel încât la 9:30 să-i și pun pe ăia mici în pat ca să se poată trezi a doua zi de dimineață, atunci intervine această componentă de stres, da, care poate să anuleze, așa cum spuneam, din toate beneficiile emoționale ale gătitului.
Dr. Mihail: Dacă am transforma gătitul într-o activitate de familie, lucrurile s-ar. .putea să… să decurgă un pic altfel. În bucă… dacă bucătăria ar fi a tuturor. Dar din nou, pentru asta am nevoie să cultiv o rutină specială și am nevoie să mă apuc din timp pentru că dacă sunt în această casă de adolescenți blazați și cu foarte mult sictir existențial, că asta e adolescența, și atunci îmi propun să-mi invit copilul la… adolescentul în bucătărie, s-ar putea să spună: „Nu, mulțumesc, am alte lucruri de făcut, Netflix-ul așteaptă, am lucruri de bifat acolo.” Știi care e ideea? Aia cred că e o diferență, că într-adevăr, știi, îmi dau seama și în studiul de care vorbim, se pare că și în acest făcut de Agricola și și în alte studii pe care le-am găsit, se pare că gătitul, Mhm, într-o anumită cantitate potrivită este o plăcere. Când e depășită acea cantitate, devine o corvoadă și e de la sine înțeles. Și eu, de exemplu, îmi aduc aminte pe mama mea când trebuia să gătească pentru toată familia sau și avea ceva treabă, trebuia să gătească pentru cinci zile în față, era foarte stresată, normal. Acum, uite, în familia mea, a părinților mei cel puțin, s-a produs o schimbare. Copiii s-au mutat de mult, au timp liber, își caută pasiuni diferite și tatăl meu a început să gătească. Și acuma când gătește tatăl meu… dar gătește… sunt niște reguli foarte clare. Adică gătește, face curat după aceea, totul revine totul la normal. Când gătește tata, o face din super plăcere, se laudă după aia la toată lumea, sună pe toată lumea și descrie niște rețete pe care… No, vich da nimănui nu-i pasă. „Mamă, să vezi, am pus acuma… Deci am pus de f… fap… l-am marinat cu 15 minute mai mult și am pus și niște boia și după aia că l-am scos din cuptor și l-am pus la air fryer. Mamă, cum a ieșit!” Da, tată, e bun. Ok. Dar e atât de pasionat de ceea ce face și cumva ți se face poftă de pasiunea aia. Și pe de altă parte și maică-mea e mai puțin stresată pentru că gătește mai puțin și gătește ce ce-i place. Știi? Ei, când această marinată este una dintre cele 23 de responsabilități ale zilei, plăcerea riscă să se ducă. Hm. Da, deci cumva care care-i timpul acela care menține plăcerea și după aia se duce în stres? Acuma depinde ce altceva se întâmplă în acea rutină de familie sau în rutina adultului care preia acest rol, de obicei adultul fiind femeia sau mama din poveste. Da. Dacă vorbim de despre o femeie care a reușit cumva să jongleze cu bucățelele…
Gatitul din placere
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Sunt atât de multe femei care gătesc cu drag, cu plăcere, realmente le place acest lucru, există această acest drive intern. Da. Dacă sunt într-o poveste de „trebuie” și așa cum spuneam, gătitul se adaugă celorlalte câteva zeci de responsabilități ale zilei, plăcerea se duce, intervine oboseala, intervine inclusiv oboseala decizională. Uneori mi-e greu să gătesc sau să mă mobilizez pentru că nici nu mai știu ce, corect? Da. Era din nou una dintre întrebările pe care o auzeam frecvent acasă de la mama mea: „Ce să vă mai… ce să vă mai gătesc?” Iar noi colaboram, not. Da. Răspunsul era: „Știi tu, te descurci tu.” Da. A găti este un proces de decizie, iar în condițiile vieții actuale în care noi luăm mii de decizii zilnic, ajungem în acel decision fatigue, în acea oboseală, suprasaturație decizională în care realmente fie vreau să gătesc o ciorbă din care să mâncăm cinci zile, doar că de a doua zi toată lumea va comenta că iar ne dai asta, da, fie ajung să gătesc repetitiv. Au fost respondenți care de exemplu apreciau legate de restaurante sau de ordin apreciau varietatea, da, în mod evident că într-un restaurant există personal plătit doar pentru asta să gândească un meniu divers. Da. Mamele noastre, pe alocuri tații noștri nu au atât de mult spațiu mental, nu au întotdeauna atât de mult spațiu mental încât să aibă și această relaxare decizională, să ne și gândim ce i-ar plăcea unuia, ce i-ar plăcea altuia, mai e și câte un sclifosit de acasă care spune: „Orice ar fi, dar să nu fie cu pătrunjel.” Da. Deci cumva iată cum lucrurile se complică și ca în orice pe lumea asta, până la urmă doza face otrava. Da. Ceva ce ajung să fac foarte mult din orice pe lumea asta ajunge să fie împovărător.
Dr. Mihail: Corect. Și acuma când te ascult îmi dau seama că corectarea acestei balanțe are un dublu beneficiu. Pe de o parte, să zic, majoritar se… se întâlnește situația în care femeia este cea care stă acasă la cratiță, în bucătărie, e un loc predestinat ei, stă și gătește mult și gătind mult este mai stresată. Deci ai un membru al familiei stresat care îi va stresa pe alții și este și el stresat. Nu-i bine să fie stresat. Pe de altă parte, ai bărbatul care așteaptă să i se dea și nu gătește și atunci pierde beneficiile gătitului. Deci echilibrarea acestei balanțe în situația în care bărbatul începe să gătească aduce niște beneficii cu asta și lui și familiei și copilului care învață și femeia se uită la el. Atunci și gătește mai puțin și atunci se bucură gătind. Este un întreg beneficiu. Și știi cum, nu vreau să vorbesc de alții, uite eu de exemplu gât… îmi gătesc mie cumva. Mă scol dimineața, am toc o salată cu 30 de legume diferite pe care mi-o fac și mi-o face și nevastă-mea uneori. Când am timp fac așa la copii terciul de ovăz, fac o dată la două zile, numai eu îl fac și așa le place. În rest, soția este cea care gătește majoritar și aș vrea să schimb asta. Cu ce să încep? Cu ce să încep și zi-mi care care o să fie beneficiile?
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Cum tu ai început deja, adică, apropo de niște aspecte ale rolului de gătit în casă care sunt deja ale tale: micul dejun pentru copii, micul tău dejun, da. Probabil că asta vine deja și într-o atenție foarte bună care vine din nivelul tău de educație pentru sănătate. Tu știi ce ar fi bine să se regăsească în farfurie, da, îți e foarte clar ce trebuie pus acolo astfel încât să fie bine și pentru starea ta de sănătate și pentru starea de sănătate a copiilor tăi. Deci cumva tu când gătești micul dejun nu faci doar un rol de îngrijire, faci un rol educațional, faci un rol de sănătate. Da. Și apropo de flexibilizarea de rol la voi în familie, din ce mi-ai spus tu acuma, ea deja s-a întâmplat. Copiii tăi vor spune: „Tata ne gătea micul dejun.” Da. Tata își gătea lui. Da. Pentru copiii tăi deja tu modelezi un rol de autoîngrijire pentru că am vorbit un pic mai devreme despre socializarea aceea emoțională diferită pe care o facem fetelor și băieților și am vorbit că cumva ce văd copiii în familie când vine vorba de gătit se va…
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: …și în nivelul lor de autonomie și de competență. Eu ca și copil, fată, băiat, nu contează, să învăț să gătesc este un comportament care mie îmi asigură un strop mai bun de autonomie și care pune o… o cărămidă la credința mea despre mine de tipul „eu pot, eu mă descurc.” Da. Ce anume poți tu? Da. Sunt copii care dacă îi întrebi la ce se pricep, cu ce se descurcă, da, pot înșira niște lucruri, ele nu sunt foarte diverse dincolo de faptul că nu ducem acest feedback către ei. Noi ne criticăm foarte mult copiii și le spunem foarte des ce nu știu, ce nu pot, ce nu fac sau ce nu fac încă bine. Rareori le spunem: „Ce grozav că uite, te descurci singur cu spălatul pe dinți! Uau, mi-a luat doi ani jumate chestia asta, dar uite a ieșit.” Da. Să gătesc este un alt comportament care intră în. repertoriul meu de strategii de autonomie și de descurcăreală, de strategii de competențe. Este un alt lucru pe care eu pot să-l fac pentru mine și copiii tăi învață asta de la tine pentru că tu gătești pentru tine. Ce modelezi tu acolo într-o etapă de vârstă, nu știu cât… Câți ani au copiii tăi?
Dr. Mihail: Doi ani și nouă ani.
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Ok. În primii cinci, șase ani de viață, imitația este principala formă de învățare comportamentală la care aderă copiii noștri. Da. Ei vor face și vor vrea să facă ce vă văd pe voi făcând. Da. Și ăsta este un… o rețetă de comportament care se imprimă acolo în creierașul lor și care se va translata ani mai târziu în strategii pe care eu o să le fac pentru… o să fiu student în Olanda, o să mă trezesc într-o bucătărie, da, și o să mă gândesc: „Eu ce fac acum că eu n-am gândit niciodată și nici pe tata nu l-am văzut gătind. Eu ce…” Sau dacă l-am văzut, da, o să am deja un model comportamental, o să am un reper și poate că nici nu trebuie să ajung să fiu student în Olanda. Eu lucrez cu studenți în Olanda care când s-au trezit cu frigiderul gol și au sunat părinții acasă și au întrebat: „Nu mai am nimic”, au spus: „Nu mai am nimic în frigider, eu ce fac acum?” „Trimite cu trenul.” Da. Și erau mame care… nu, dar eu am cunoscut mame care la trei săptămâni erau în țările unde studiau studenții lor expați pentru a găti, pentru a spăla rufe. Da. Și am… am început această socializare primară care, da, se întâmpla la 18, 19 ani de genul: „Du-te la fereastră, uită-te în zare, ce vezi la primul colț de clădire?” „Hm, un supermarket.” „Da. Ce putem să facem acolo?” Da. Și au fost lucruri pe care copiii ăia le făceau în premieră la 18, 19 ani pentru că n-aveau un cotro… hai să începem mai repede. Da. Copiii tăi pot deja să te vă însoțească la cumpărături cu o misiune în minte: „Mergem să cumpărăm ingrediente pentru cina noastră de familie.” Da. Pe care ulterior mergem acasă și o pregătim împreună și-i dau fiecărui copil un rol mic. Da. „Tu scoți alimentele din sacoșă, tu le bagi în frigider, tu te apuci și speli morcovii.” Și din nou, fac asta suficient de repede într-o perioadă de vârstă în care copiii să-și dorească acest lucru. Cum spuneam, imită mult în primii cinci, șase ani de viață, sunt foarte dornici să facă ei singuri. Da. Una, două propoziții spun copiii mici în preșcolaritate: „Eu singur, eu primul.” Da. Ține de identitatea lor de sine care este într-un puseu de dezvoltare atunci pentru că, din nou, dacă-l chem la 13 ani să mă ajute la gătit, o să spună: „Nu, mersi.” Sau o să bombăne, o să facă asta și la 13 ani, dar mă ajută mult să încep mai devreme. Și cum e când când încă e o perioadă în viața copiilor noștri când noi suntem jucăriile supreme, noi părinții și când a le oferi ocazia să facă lucruri cu noi este cea mai mai grozavă activitate pentru copii.
Dr. Mihail: Așa este. Și părinții totuși trebuie să aibă un pic de răbdare pentru că copiii o să fie mai și ori. De câte ori, de exemplu, îi dau Anastasiei să facă chestii, de exemplu, își face singură pachetul pe care-l ia la școală, își taie fructele și mă uit la cuțitul ăla și la cum le taie și așa și zic: „Nu, lasă că le fac eu mai repede.” Știi? Mai repede, mai bine, mai frumos și atunci trebuie să mă opresc, zic: „Respiră! Lasă așa este, ai răbdare, așteaptă. Nu trebuie ca fiecare zi să fie o oportunitate educațională pentru copii, dar o dată, de două ori pe săptămână dacă ne vom permite acest lucru, le vom oferi această ocazie setându-ne din capul locului că va fi mai murdar decât de obicei, că va fi mai imperfect decât de obicei, că ne va lua ceva mai mult timp decât de obicei, dar satisfacția de a împărți apoi împreună o masă la care toată lumea a contribuit, aia va fi cea mai gustoasă masă. Iar apropo de gustul mâncării de acasă care este cel mai bun gust din lume..
Gustul mancarii de acasa
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu:. Am avut mame și bunici care realmente știau să gătească. Da. Am avut mame și bunici care nu s-au priceput atât de bine la gătit și gustul mâncării de acasă tot a fost cel mai bun gust din lume pentru că este un gust emoțional. A mânca, ca de altfel orice altă rutină biologică, inclusiv rutina de somn sau rutina de eliminare, da, pipi, caca sunt strâns legate cu nevoia noastră de siguranță. Sunt lucruri pe care noi le putem face atunci bine, cu calitate atunci când ne simțim protejați și în siguranță. Și o să pun o întrebare. Gândiți-vă, când sunteți în perioade de foarte, foarte mare stres, ce vi se întâmplă în corp? Pentru că unii dintre noi în perioade de mare stres ne pierdem calitatea somnului. Da. Nu mai dormim sau dormim prost, avem insomnie. Unii dintre noi în perioadă de foarte, foarte mare stres ne modificăm rutinele alimentare. Nu mai putem mânca sau dimpotrivă ne mutăm în frigider. Da, da. Și de asemenea în perioade de foarte, foarte mare stres și povestea noastră digestivă, da, se complică: crampe, scaun diareic, constipație, pipi înainte de un eveniment important. Corpul nostru prin aceste trei rutine biologice, somnul, hrana și eliminarea răspunde nevoilor noastre de siguranță sau dimpotrivă situațiilor în care noi ne simțim în pericol. Acasă, dincolo de tocana aia de cartofi pe care o făcea bunica și care la finalul zilei era doar o tocană de cartofi, aia era gustoasă pentru că uneori bunica mi-o dădea în gură, da, eram mic și aveam patru ani și încă mă hrănea, deși eu puteam. Da, dar bunicile-s bunici. Da. În timp ce mă hrăneam îmi spunea: „Puiul bunii, ce frumos mănânci tu, ce drag mi-e să te văd. Da, e bună, bună, nu-i așa?” Cumva era o întreagă atmosferă emoțională și de siguranță pe care creierul meu a asociat-o cu acea tocană de cartofi. Mâncarea de acasă are altfel de gust pentru că ea este însoțită de alte categorii de asocieri și aceste asocieri vin din zona asta de siguranță emoțională, de protejare, de practic sunt ani în care noi ne-am simțit cei mai iubiți, cei mai admirați. Da. Vedeam realmente dragostea părinților noștri și a bunicilor noștri pentru noi pe fața lor. Când te uiți la un copil mic ți se modifică fața ție ca adult. Da. Instant zâmbești. Da. Ți se măresc pupilele. E ca la îndrăgosteala de după aceea. Chiar dacă șapte, opt ani mai târziu când eu sunt sclifosit la masă, mama nu se mai uită cu acel drag și cu aceeași răbdare, dar rețeta a fost deja scrisă în anii mei foarte, foarte mici.
Dr. Mihail: Și știi ce e frumos că atunci când putem, e atât de frumos să continuăm această tradiție care de fapt e o chestie atât de naturală. E… e ceva care e probabil ca și vechime la fel de natural ca și somnul.
Masa si starea de siguranta
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: În momentul în care căpetenia de trib decidea că suntem safe. Hm. Da. Făceam focul, așezam corturile, se gătea și se mânca când era scanat mediul înconjurător și cineva spunea: „Suntem în siguranță.” Creierul face această asociere între starea de siguranță și a mânca. Asociația e în continuare, doar că omul contemporan nu caută întâi starea de siguranță pentru a mânca în siguranță. Am ajuns să mâncăm pentru a ne simți în siguranță.
Dr. Mihail: Corect. Și uite, sunt câteva lucruri pe care vreau să le punctez. În primul rând, într-adevăr, orice ai mânca pe parcursul zilei, masa de seară e cea mai delicioasă când ne adunăm în jurul ei. Și legat de această siguranță, eu cred că și acum, hai să zicem, nu căpetenia, oricine ar fi căpetenia tribului, ar trebui să asigure aceleași… sau nu aceleași, ar trebui să asigure condițiile de siguranță pentru masa respectivă și pot să ți le spun pe ale mele așa. Ă chiar dacă este tentant uneori să lași televizorul la știri, e atât de important să nu facem asta și eu e o regulă la care am ținut mult și pe care soția mea de care soția mea îmi aduce aminte constant când uneori nu știu, mă plictisesc, dau drumul la știri și zice: „Hei, hai să oprim televizorul.” Unu la mână. Doi la mână, la masă e printre singurele momente la care chiar nu ne așezăm cu telefonul și a devenit un reflex să nu-l avem pentru că, da, dacă-l pui pe masă și-l întorci, tot o să bâzâie la un moment dat. La finalul mesei, când poți să faci un schimb de replici, tot o să-l întorci și atunci la masă nu ne așezăm cu telefonul, chiar și din motive de igienă pentru că e un obiect murdar pe care nu-l spălăm de afară și atunci aceste două reguli ne oferă siguranța de a discuta și de a participa cu toții la la masă și vă asigură premisele de conectare pentru că un ecran deschis, indiferent de mărimea lui, televizor, telefon, îmi duce atenția în altă parte. Și când atenția mea este în altă parte, nu va fi la cei din jurul mesei. Da. Sau va fi împărțită. Într-un în cel mai bun caz va fi împărțită, conectarea va fi compromisă. Copiii noștri care sunt, apropo de citirea semnalelor nonverbale în relații, cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai bine antrenați evoluționist tocmai pentru că limbajul lor este încă insuficient dezvoltat. În tot ce înseamnă comunicarea în relații, copiii detectează în primul rând nonverbalul și abia apoi cuvintele. Da. Și de foarte multe ori noi le putem spune cele mai drăguțe și corecte cuvinte, dacă fața noastră comunică altceva, un copil va ști, se va prinde. Da. Așa că copiii noștri vor ști că deși suntem cu corpul acolo, suntem cu mintea și cu energia în altă parte și conectarea este Game over, s-a dus. Da, da.
Comunicarea in familie
Dr. Mihail: Și legat de conectare, uite ce pot să observ eu din din propria mea experiență este că conectarea aia de la masă e atât de naturală. Adică nu e nu trebuie să faci nici măcar… așa și cumva trebuie să faci un efort în plus care să pară nenatural. Zici: „Ce mai faci? Cum ți-a fost ziua?” E la masă. Da. Curge. E de la sine. Adică mănânci, gata, toată lumea sunt relaxați, am participat la masă, cel puțin nu știu, să punem farfuriile, să aranjăm masa și întrebarea: „Și ce-ați făcut azi?” vine sigur, poa curge. Este o împărtășire a tuturor, nu este un dialog direcționat doar dinspre adulți spre copii. Da. Cumva fiecare spune despre cum i-a fost ziua, ce i s-a întâmplat interesant, da, cu ce i-a fost greu, care a fost o surpriză a zilei și facem acest tur de masă. Deci avem această acest ritual de conectare, acest ritual de împărtășire, acest ritual de comunicare, toate în contextul mesei. Apropo de asocierile pe care le face creierul, da, și cumva și gustul este prezent acolo, da, și este un împreună împărtășit într-o stare de siguranță emoțională care face ca de familie. Măcar una în zi pentru că, din nou, trăim… trebuie să ne uităm și cu realism la condițiile sociale pe în care trăim în acest moment. Este foarte greu pentru o familie contemporană care trăiește după regulile contemporaneității să aibă cele trei mese pe zi împărtășite în familie. N-avem cum. Măcar una. Da. Și cele cu cele mai bune șanse sunt micul dejun și cina. Doar că micul dejun de obicei se întâmplă cu presiunea, iureșul lui care urmează să se declanșeze de îndată ce vom ieși pe ușa casei, rareori e tihnit. Da. Avem de exemplu eu eu nici nu iau mic dejun acasă. În schimb ador să iau mic dejun în vacanță și îmi dau seama de ce ador să iau mic dejun în vacanță pentru că știu că pot să stau cât vreau eu pentru că după acel mic dejun se va întâmpla doar ce am eu chef. Pe când acasă micul dejun este prima activitate dintr-o serie de To Do-uri care mă vor mitralia de îndată ce mă voi ridica de la masă și aproape că-mi dispare plăcerea de a lua mic dejun, dar îmi schimb cina. Îmi închide ziua și mai știu că după aceea ar trebui să fie timp de relaxare, timp așezat. Da. Cumva toată povestea asta de conectare, de odihnă și de de conectare în familie și de deconectare de restul lumii ar trebui să să înceapă cu cina și să continue să ne ducă ulterior inclusiv către rutina de somn tot cu copiii noștri care este o altă rutină a împărtășirii. De multe ori aflăm ce-i necăjește, cu ce le e cu adevărat greu înainte să adoarmă, înainte să închidă ochii atunci asta ne spun lucruri. Da. Deci iată, apropo de ce oare de ce se întâmplă asta pentru că apropo de aceste rutine biologice care sunt atât de strâns legate în creierul nostru de partea de siguranță, în care care care e prima noastră masă? În ce condiții luăm noi prima masă din viața noastră?
Gustul dulce si asocierea cu starea siguranta
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Cum ne simțim noi în burtă la mama și în brațe la mama? Este o stare de siguranță pe care n-o mai n-o vom mai întâlni decât greu, vom munci pentru ea în tot restul vieții noastre, iar aceste două instanțe, intrauterin și în brațele părintelui, ambele sunt asociate cu comportamentul de hrană. Atenție, ambele sunt asociate cu gustul dulce. Apropo de căutarea dulcelui pentru reglarea emoțională, placenta are gust dulce, laptele matern are gust dulce, laptele praf are gust dulce. Ce punem în biberon este primul gust din viața noastră pe care creierul îl asociază cu cea mai sigură stare, cea mai puternică stare de siguranță.
Dr. Mihail: Aici aș vrea să ne legăm de mâncatul compulsiv sau emoțional. Are legătură cu dulcele? Ă cu…
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: …dulce cumva. Din nou, când m-am simțit eu bine? În prezența cărui gust? În prezența dulceului. Mulți dintre noi dăm iama în dulce pentru a căuta acea stare de atunci, acea stare de liniște, de armonie, de siguranță. De aceea mâncatul… mâncatul compulsiv în general, dar consumul de dulce este un indicator de distres emoțional, de disconfort emoțional și este ceea ce creierul îmi spune să fac pentru a restabili siguranța emoțională pe care eu am cunoscut-o cândva.
Dr. Mihail: Ce tare! E atât de logic, dar nu m-am gândit niciodată la asta pentru că dorința de dulce este explicată cumva evoluționist cu faptul că sunt calorii care ne fac să trăim mai mult, să supraviețuim într-un mediu și cumva n-am explicația asta, dar are logică să căutăm de-a lungul timpului dulce, dar asta nu explica până acum nevoia aia acută de dulce. Este fix găleata de înghețată pe care o mănânci după ce te-ai despărțit sau exact ciocolata pe care o…
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Exact. Primul dulce pe care-l simți când te naști din sânul mamei. Da, da. Iar apropo, dacă ne uităm ulterior la tiparele disfuncționale, disfuncționale de alimentație, obiceiurile alimentare nesănătoase, dacă ne uităm și în zona clinică, tulburările de comportament alimentar, ele își au originea într-o relație de nesiguranță părinte-copil, părinte-copil. Da. Deci când st… starea mea de siguranță în contextul mesei, în relație cu părintele meu nu a fost realizată, fie că poate că mama mea a făcut depresie pe spart, poate că mama mea a fost chinuită de gândurile că nu poate să fie o mamă bună pentru copil și a dus un prea mult… a dus prea mult stres, prea multă îngrijorare fix în rutina de de masă. Puține sunt lucrurile care aruncă în aer starea de siguranță a unei tinere mame precum a avea un copil care refuză mâncarea sau care vrea să mănânce doar anumite lucruri. E foarte mult stres acolo, e foarte multă îngrijorare, e foarte multă anxietate. Sunt mame care explodează că ăla mic n-a luat decât trei linguri de ciorbă. Și iată cum eu aduc în acest tip… în această rutină a mesei aduc alte emoții decât siguranța. Da. Aduc stresul, aduc îngrijorarea, aduc furia. Da. De multe ori părinții copiilor care mănâncă prost sau altfel duc foarte multă furie. Da. Au deja anticipări negative: „Iar ne așezăm la masă, iar trebuie să ducem muncă de convingere, iar mănâncă doar trei linguri, iar mănâncă doar 10 alimente pe toată viața lui.” Da. Copiii selectivi. Și iată cum aduc în rutina de masă foarte multă încărcătură emoțională negativă. Iar asta se va reflecta ulterior în tot ceea ce va însemna relația cu mâncarea acelui copilaș care devine adolescent, care devine tânăr adult și care dezvoltă o relație complicată cu mâncarea. Da. Deci avem aceeași asociere stare de siguranță și hrană, doar că echilibrul este stricat și este stricat tot în dinamica părinte-copil. Dar e o premiză, adică ar putea să ducă… este o premiză, nu este… nu suntem… suntem în corelații, nu în cauzalități. Cor… Da. Avem acolo un factor care contribuie ca factor de risc. Da. Dar care este aproape, dacă ne uităm la istoricul de familie al adolescentelor cu tulburări de comportament alimentar, aproape întotdeauna vom găsi în spate o dinamică de familie complicată. Da. Un soi de relații de de conectare făcute cu mult greu, cu multă suferință, cu mult stres și… ă să zic, mâncatul atunci emoțional, prea mult dulce, poate să funcționeze ca un refugiu pentru aceste persoane.
Dr. Mihail: Acuma întrebarea e așa: dacă ești una din acele persoane și poate știi sau poate nu știi că ai avut o relație să zic complicată cu familia în copilărie, totuși ceea ce știe este că îți place foarte mult dulcele, nu te poți abține de la dulce, exagerezi cu dulcele și îți găsești acolo refugiu. Ce ar putea să facă acea persoană? De unde să înceapă?
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Aici sunt foarte mult recomandate practicile de sprijin emoțional, psihoterapia, consilierea, accesarea unei alte persoane de încredere. Când eu știu că am făcut un check-in cu corpul meu și eu știu că teoretic corpul meu are în acest moment tot ce-i trebuie, tocmai m-am ridicat de la masă cu o oră, n-are de ce să-mi fie foame, dar eu simt că aș mânca ceva, mie mi-e poftă că aș mânca ceva, să fac acest check-in cu mine, să văd: este o chestiune de deficit nutrițional sau e o chestiune de deficit emoțional? Eu ajung la concluzia, dacă eu pot să pun această pauză mică, să-mi pun această întrebare de screening și ajung la concluzia că pofta mea acuma, nevoia mea de a mânca acuma nu este despre corp, e despre suflet și despre emoție. Da. Ce fac mai departe? Da. Să văd care ar fi… poate nu vreau să mă duc în terapie. Da. Dar poate că am o prietenă foarte bună pe care s-o sun și să-i zic: „Fată, iar îmi vine să mă mut în frigider.” Da. Și prietena aia mea s-o întreb: „Băi, ce ți se întâmplă? Ce te stresează? Ai proiect de predat la job? Nu ți-a răspuns iubitul la telefon? Ți-a dat Ghost? Da. Nu, nu, nu, nu, nu ți-a mai… nu mai e acolo, dispărut. Te-ai certat cu maică-ta? Ce s-a întâmplat?” Da. Ca să reglez emoții cu cele mai cumva… ce ne arată literatura de specialitate este că cea mai sănătoasă tehnică de reglare emoțională este împărtășirea într-o relație cu o altă ființă umană în preajma căreia eu să mă simt în siguranță, un prieten foarte bun, un alt membru al familiei, un coleg de serviciu cu care mă înțeleg foarte bine, terapeutul meu cu care să mă duc și să-i pun în cuvinte: „Dude, mă simt nasol, îmi vine să fac asta, nu e despre ce-mi cere corpul, e despre ce-mi cere sufletul. Stai aici cu mine de vorbă până îmi scade un pic craving-ul.” Că niciun craving nu durează veșnic. Da. Am nevoie să stau un pic acolo cu disconfortul, dar s-o fac însoțit de cineva, asistat de cineva până când acest craving scade, iar eu învăț despre mine acolo. E un salt grozav. Apropo de stimă de sine: „Eu pot, da, eu pot să duc craving-ul, nu mă duc… duce craving-ul pe mine.” Asta pot s-o confirm. Deci când când te duci la bufet și te uiți la la deserturi și nu te atingi de ele… Deci dar nu nu te nu zici „stai gust unul”. Ai gustat unul, nu mai știi mă de tine și mai merge și al doilea și al treilea. Dar dacă te uiți la bufetul de deserturi și zici: „Știi ceva, sunt mai presus de atât.” Într-adevăr, stima aia de sine e mult mai puternică decât… devine mai puternică decât dorința aia de dulce. Dar vreau să vreau să revin un pic la ce ai zis pentru că cele două lucruri cumva sunt afectiv deconectate și ar trebui conștient să le legăm. Ce ai spus tu este că atunci când ok, ai ținut dieta aia, n-ai mâncat, dar ai pofta aia să te duci și să spargi sertarul de dulciuri, trebuie să-ți dai seama. Ok, trebuie să realizezi: „Stai un pic, e o dorință care este eme corp sau e despre suf?” Da. „Nu mi-e nu mi-e foame de mâncarea aia, n-am nevoie de energie ca să urc, am nevoie să-mi hrănesc emoțiile.” Și atunci conștient se zice: „Ok, hai să pun pauză 10 minute, să sun pe cineva.” Pentru că a împărtăși emoția mea este în studii cumva are efect terapeutic. Este nu doar că are efect terapeutic, este cea mai sănătoasă și la îndemână modalitate de a regla emoțiile dificile la care are acces ființa umană și vreau din nou, știi, să vreau să punctez ca oamenii să înțeleagă: ți-e foame de ceva, ți-e poftă de ceva ce urmează să mănânci și ce nu trebuie să mănânci și o să regreți după aia, sună un prieten, vorbește cu cineva și împarte emoția asta cu el și poate împreună puteți să găsiți de unde ce ce seamănă în ziua de astăzi cu alte zile în care ai făcut același lucru.
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Exact. Ăsta e un instrument foarte important. Este o… un principiu din neuroștiințe care are legătură cu reglarea emoțională și care se numește „Name it to tame it”. Numește-o și ai să îmblânzești. Pune-ți emoția în cuvinte și intensitatea ei o să scadă. Aha. Da. Când ți-e greu, gândește-te ce înseamnă acest greu. Că noi cultural facem bine sau nasol. Da. Dacă întrebi pe cineva cum te simți? „Ok” sau „not ok”. Creierul nu recunoaște aceste etichete emoționale. Creierul știe de tristețe, știe de furie, știe de rușine, știe de vinovăție, știe de mândrie. Spune-mi: „Mie teamă că ăsta mă părăsește că nu mi-a răspuns la telefon.” Ce simt eu acum? Este frică? Mă simt abandonat? Pune asta în cuvinte și intensitatea scade. Neuroștiința ne arată că pe etichetarea asta corectă a emoțiilor pe care le trăim, da, și punerea lor în cuvinte și dacă le pun în cuvinte și într-o relație de siguranță, da, cu prietenul cel mai bun, intensitatea aia scade cu 25-30%. Păi cum să îmi tai eu din craving cu aproape o treime doar pentru că-l pun în cuvinte? Este un instrument de reglare extrem de puternic, extrem de simplu, extrem de la îndemână. Avem nevoie doar de această alfabetizare emoțională. Da. Să putem să spunem în cuvinte ce simțim, să am măcar o relație de reglaj emoțional, de confort, de încredere, de siguranță cu un prieten foarte bun, cu un mentor, cu un membru al familiei către care să merg și să pot să spun asta și să nu fi avut în prealabil însămânțată credința că a mă lăsa vulnerabil în fața cuiva e ceva ce mă face slab pentru că noi avem de restructurat și această poveste. Nu spui cu te cum te simți așa în gura mare și oricui, da, că noi nu noi nu avem acest exercițiu al vulnerabilizării ca și dovadă de putere și de reziliență, ci dimpotrivă asociem vulnerabilitatea emoțională cu slăbiciunea. Nu-i lăsăm pe copiii noștri să plângă. Păi cât cortizol se descarcă când eu plâng? Câtă endorfină se descarcă în creier când eu plâng? Este din nou un alt lucru foarte sănătos pe care eu îl pot accesa ca și comportament pentru reglaj emoțional și noi și spunem intuitiv după un plâns bun: „Parcă mă simt mai bine, m-am ușurat, mi-a scăzut cortizolul.” Da, am descărcat endorfină în creier. Endorfina este este analgezicul la purtător, este acest neurotransmițător direct implicat în starea de alinare a suferinței fizice sau emoționale. Este exact ce aș avea nevoie în acel moment. O porție bună de plâns, niște cuvinte împărtășite în în preajma unei persoane care să mă ajute să mă simt în siguranță, auzit, conținut, însoțit și da, n-o să mai am nevoie de încă o felie de tort din frigider.
Dr. Mihail: Leacul de plâns. Știi? Suntem o cumva o generație care a fost învățată să nu plângă.
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: E da. Și chiar dacă că părinții n-au făcut-o, grădinița a făcut-o, școala a făcut-o, colegii, societatea în general. Da.
Dr. Mihail: Cum ai putea să reduci o persoană să plângă ar fi și ar fi să că din ce ai povestit tu înțeleg că ar fi sănătos să fim capabili din nou să plângem când e cazul să plângem. Cum ai putea să reînvețe o persoană să plângă?
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Este un demers foarte greu și aici chiar avem nevoie de o implicație foarte solidă apropo de sprijin emoțional. Eu am în cabinet oameni care vin… vorba aceea, vin la terapeut și plâng și și cer scuze: „Vă rog să mă iertați, n-am vrut să vă încarc.” Și eu sunt like: „Dude, de asta vii aici, să plângi în siguranță. Nu mă încarci cu nimic că asta-i treaba mea, să nu mă încarc. Nu e treaba ta.” Dar este atât de impregnată această rușine asociată plânsului încât noi ne cerem scuze că plângem și în fața unor oameni care sunt educați și sunt acolo pentru asta. Da. Probabil că și la preot dacă mă duc să mă plâng sau să plâng îmi vine să-mi cer scuze după aia: „Mă iertați, părinte, n-am vrut… Nu mai fac.” Da, da. Și avem mult și aici mergem pe firul poveștii: „Da, cum ai învățat tu că a plânge e ceva nasol? Da. Cine te-a certat că ai plâns?” Pentru că cu cât când noi suntem mititei și auzim lucruri de la oamenii din jur, acele lucruri capătă valoare de adevăr absolut cu atât mai repede și mai puternic. Cu cât sunt comunicate de oameni relevanți emoțional pentru noi. Da. Ce-a zis mama e lege și-a zis doamna învățătoare. Păi doamna învățătoare poate să mă învețe că 2 * 2 fac 5 și mama să-mi vină să-mi zică: „Bă, nu fac cinci, fac patru.” „Nu-i adevărat, doamna a zis că fac cinci. Deci fac cinci.” Da. Este această investiție pe autoritate și pe relevanță emoțională care pe mine mă face să iau din gura acelui om ce-a ieșit de acolo ca literă de lege și da, eu am nevoie să go back cu mintea de acum. „Aha, să mă uit. Da. La ce i s-a întâmplat copilului de atunci și să mă întreb: Ok, chiar 2 * 2? Ce ce-mi arată realitatea? 2 * 2 fac 4 sau fac cinci?” Da. Ca să încep să pun la îndoială. Da. Adevărul lucrurilor care mi-au fost hrănite, livrate, comunicate. Da. Și să mă îndoiesc de: „Bă, poate totuși nu e chiar așa. Poate totuși… Da. M-a certat bunica că plângeam, dar pe urmă bunica pe ce s-a bazat când a spus asta? Pe ce i-a spus și ei mama ei și nu e de bine. Unde? Da. Unde-i sursa de adevăr? Da. Că uite, vine cu Coana asta care a fost la la școli multe și care vine și-mi zice că creierul e făcut să plângă. Sursa bunica. Dă-mi sursa. Care e sursa ta? C… citează stud… ce zic studiile?” Exact.
Dr. Mihail: Dar acum, știi, legat de ce legat de de ce ne învață societatea, da, și legat de aceste stereotipuri, încercăm practic să spargem acest stereotip și deja reușim, cum ai spus tu, cu aceste emisiuni în care există șefi bărbați care gătesc, concursuri. Ăă, îl mai vedem pe tata poate din când în când gătind de plăcere. Da. Și așa ajungem, cred că, să spargem cel puțin în în generația asta și să flexibilizăm de mindset.
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Avem nevoie de generații ca să facem schimbări reale de mindset. Da. Uită-te la parenting. Da. Avem această generație nouă de părinți educată, informată care merge la conferințe, care își propune să-și crească copiii altfel și celor mai mulți le și iese atunci când sunt ei bine reglați emoțional. Ce constată părintele modern și educat este că atunci când este și el cu nervii pe pereți face fix ce-a făcut mama lui cu el. Da. Ridică tonul, ies cuvinte, vine vine vinovăția de după. E nevoie de multe generații pentru a schimba în totalitate un mindset. Va fi nevoie să vedem mai multe generații de bărbați făcând roluri de îngrijire. Haideți să ne uităm la marea schimbare legislativă care obligă, da, ca în concediul de creștere și îngrijire copil o lună să fie a tatălui. Da. Este este o schimbare sistemică. Da. Apropo de politici pentru că dincolo de practicile la firul ierbii avem nevoie și de o societate care să înceapă să permită aceste flexibilizări care…
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: …flexibilizează adevărat. Încă o minoritate sunt tătici care aleg ei să rămână în concediul de creștere și îngrijire copil. Cu siguranță ai măcar unul, două sau unul sau două exemple în minte și dar realitatea este că tații, în afară de faptul că nu nasc și nu alăptează la sân, în rest pot face fix ce fac mamele. Da.
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Din nou, evoluționist, noi ca bebeluși suntem ne naștem cu ceea ce se numește atașament nediscriminatoriu. [Muzică] Ființa umană bebeluș în primele trei luni de viață este făcută, programată să se atașeze de orice adult care oferă roluri de îngrijire. Hm. După trei, patru luni, bebelușii au ceva ce numim atașament cu preferință, ceea ce înseamnă că în funcție de cine m-a hrănit, schimbat, spălat în primele trei luni, după trei, patru luni încolo, dacă altă persoană vine și-mi face băiță, eu ca bebeluș o să plâng pentru că eu o să vreau să-mi facă băiță cine-mi făcea băiță de obicei. Dacă altă persoană vine să mă hrănească, eu o să plâng pentru că eu vreau să mă hrănească cine m-a hrănit de obicei și aice încurajarea mea este ca tăticii să fie prezenți de la început în toate rolurile de îngrijire ale copilașului ca să aibă această șansă și să nu se instaleze atât de rigid și de puternic acest atașament preferențial. Dacă mama intră în povestea de la început și ea acoperă tot, când în sfârșit tăticii prind curaj, ăla mic parcă nu mai e așa de mic, parcă nu-l mai rup așa de repede. Da. La patru, cinci luni se simt cei mai confortabil în în preajma unui bebeluș și vor să facă lucruri și ghinion, ăla plânge și ce fac? Vine nevasta: „Ce-ai făcut? Copilul nu ești în stare nici să-l hrănești. Hai la mama că te schimbă mama.” Da. Sau tăticii din capul locului confuzi și descurajați: „Cu mine nu vrea, fă tu, ia-l tu.” Da. Deci iată că avem nevoie de această implicare cât mai rapidă, chiar dacă imperfectă, da, ca gătitul cu copiii mici, o să ne ia mai mult timp, o să fie mai messy. Da. Dar le dăm acolo un model altfel pe care el o să-l aibă în în repertoriul de repere comportamentale, o să-l aibă pe raft la îndemână, pe raftul memoriei lor și o să-l poată accesa. Da.
Dr. Mihail: Foarte frumos asta. Ă totuși mă gândesc că dacă ai ai ratat perioada aia, să zicem. Da. A trecut perioada aia, are ai o familie și te uiți la acest podcast și te gândești: „Uau! Ok. Am acum motive în plus să încep să gătesc. Nu e doar o necesitate a familiei de pe care care e datoria soției s-o facă sau femeii din casă. E de fapt ceva ce aș putea și eu să fac și am și un propriu beneficiu.” Care ar fi acel beneficiu în reglare emoțională pentru că ai vorbit mai devreme și despre reglare emoțională că sunt prietenul și te reglezi emoțional. Care este reglarea care care-s beneficiile în reglarea emoțională când gătești?
Prof. univ. dr. Diana Stănculeanu: Gătitului. Gătitul în sine, da, vorbim mult despre mindfulness și vorbim mult despre slow living, da, despre a trăi mai încet în iureșul ăsta al vieții în care ne crește anxietatea, ne crește nivelul de stres. A găti este unul dintre cele mai terapeutice… una dintre cele mai terapeutice activități pentru că în momentul în care gătești, da, tu faci lucruri cu mâinile. Da. A face lucruri cu corpul, a ne mișca, stăm în picioare, facem lucruri cu mâinile, asta deja ne pune în mișcare fluidele corpului, hormonii corpului. Adrenalina, cortizolul se duc încetișor, încetișor în jos, mai ales că sunt într-o într-o mișcare pe care creierul deja o asociază cu starea de siguranță. Deci eu încep încet, încet, încet să mă liniștesc. Apoi dincolo de faptul că fac sun hand zone, fac chestii cu mâinile, eu sunt într-o într-un revelion senzorial. Eu văd culori, eu simt mirosuri. Apropo de mindfulness, mindfulness-ul înseamnă ancorarea în prezent prin simțuri, prin ceea ce văd, prin ceea ce miros, prin ceea ce aud, prin ceea ce simt.
Dr. Mihail: Diana mulțumesc foarte mult pentru toate informațiile pe care le ai împărtășit aici.
