Marius Manole e unul dintre cei mai apreciați actori ai generației sale. Iubit de public, respectat de colegi, a jucat pe toate scenele importante din România. Dar dincolo de roluri, aplauze și scenă, e un om, cu frici, căutări, eșecuri și mult curaj.
M-am bucurat sincer să vorbesc cu Marius despre copilăria trăită în comunism, adolescența dificilă, lipsurile, căutările și nevoia de validare. Despre scenă, carismă și puterea de a merge mai departe.
Acest episod nu e despre actorie. E despre viață și curajul de a fi cine vrei tu să fii.
Material susținut de
https://www.unicredit.ro/
Cartea lui Marius Manole e disponibilă aici:
https://bookzone.ro/landings/fericirea-e-in-actul-urmator/
Project manager: Claudiu Enescu
Video editor: Cătălin Constantin
Social media manager: Vlad Ionescu
Dr. Mihail: Te salut, omule! Sunt doctor Mihail și te invit la un nou episod din „Boabe de Cunoaștere”. Astăzi suntem alături de actorul Marius Manole. Este unul dintre cei mai apreciați actori ai generației sale, iubit de public și respectat de colegi. A jucat pe toate scenele importante din România, uneori chiar și cinci spectacole pe zi. Vom vorbi despre asta, dar și despre ipostaza sa de autor. Am citit cartea lui și m-am regăsit în ea complet. Vocea lui începe să se confunde cu propria ta voce interioară. Titlul cărții, „Fericirea în următorul act”, rezonează cu mulți dintre noi – ideea că fericirea va veni mereu „mâine”, după ce terminăm un proiect sau după ce cresc copiii. Marius, bine ai venit!
Marius Manole: Bine v-am găsit!
Dr. Mihail: Te caut de un an să te invit aici și programul tău m-a amețit. Ba ești la Tulcea, ba la Constanța, ba la Iași sau Timișoara.
Marius Manole: Da, așa e. E un noroc pentru mine să pot trăi în felul ăsta. Sunt zile în care vin noaptea de la Deva, plec la Iași pentru spectacol, iar dimineața sunt deja în București la repetiții. E ceva viu, ceva ce mi-am dorit dintotdeauna. Mi-am proiectat viitorul exact așa, l-am desenat în minte până la cel mai mic detaliu. Nu știu dacă rețeta asta funcționează pentru toată lumea, dar la mine tot ce mi-am dorit s-a întâmplat. Uneori mi-e și frică de cât de precis s-au așezat lucrurile.
Dr. Mihail: Până unde ți-ai făcut planurile?
Marius Manole: Sincer, am visat doar până pe la 47-50 de ani. Mereu am avut senzația că o să mor pe la 43 de ani, nu mă întreba de ce. Am trecut de pragul ăla, m-am uitat în stânga, în dreapta, n-a venit nicio mașină… așa că acum trebuie să-mi reconfigurez traseul.
Dr. Mihail: Reconfigurarea ar putea fi să scrii mai mult. Scrii foarte bine, deși astăzi toată lumea pare să fie autor.
Marius Manole: E puțin penibil, nu? În anumite situații… Dar cred că merită să încerci orice. Dacă ți se propune și vezi că nu iese, e penibil să continui, dar de încercat merită mereu.
Dr. Mihail: Citindu-ți cartea, m-am reconectat la propria copilărie și adolescență. Povestești acolo că, fiind copil, simțeai că viața ta nu îți aparține.
Marius Manole: Da, era o senzație ciudată. Deși îi aveam pe mama și pe tata lângă mine, simțeam că sunt „împrumutat”, că nu sunt al lor. Parcă eram în viața greșită. În capul meu se desfășurau povești mari, aventuri, visam să cuceresc lumea, să inventez lucruri. În realitate, trăiam într-un apartament comunist de 30 de metri pătrați. Era prea mic totul pentru cât visam eu. Și acum îi mai întreb pe părinții mei: „Sigur sunt al vostru?”. Ei sunt fricoși, n-au visat niciodată mai mult decât aveau. Tata și acum îmi spune la fiecare două secunde: „Ai grijă!”. „La ce să am grijă, tată, că de murit tot murim toți?”. El verifică ușa de cinci ori să fie încuiată, deși n-aveam nimic valoros în casă, aceleași mobile și mileuri pe care le avea toată lumea.
Dr. Mihail: Era o lipsă totală de intimitate în acea perioadă, nu?
Marius Manole: Groaznică. Toată lumea se uita pe vizor, se știa ce gătește vecinul, cine intră, cine iese. Eu urăsc controlul ăsta. Îmi place să fiu un om liber, să am secretele mele. De asta simțeam că sunt în familia greșită. Mi-am căutat chiar și actele de adopție prin casă. Până când, într-o zi, m-am uitat în oglindă și am văzut că am nasul tatălui și trăsăturile mamei. Mi-am zis: „Asta e, sunt al lor, vedem cum ne descurcăm”.
Dr. Mihail: Crezi că sentimentul ăsta de neapartenență a fost motorul succesului tău? Și cum ar putea un tânăr să folosească asta ca pe o direcție, nu ca pe o povară?
Marius Manole: E mai profitabil să gândești așa. E normal ca un adolescent să fie cu un pas înaintea părinților, să aibă alte viziuni. Important e să nu-i urăști sau să nu-i negi. Eu am avut tentația asta, mi-a fost rușine cu ei, dar nu e calea bună. Trebuie să lupți să ieși din contextul în care te-ai născut, fie că ești la Tecuci sau într-un sat uitat de lume. Salvarea există dacă crezi în visul tău. Poate sună arogant, dar eu cred că fiecare om are exact cât merită. Majoritatea celor care nu reușesc își găsesc scuze. Am colegi care spun: „Pe mine nu mă ia nimeni în proiecte”. Păi nu te ia pentru că stai pe canapea. Viața nu vine să te bată la ușă dacă tu nu provoci lucrurile. Eu cred mult în energii – dacă emani o energie moartă, asta primești de la univers.
Dr. Mihail: Totuși, ai avut și noroc. Povestești în carte despre profesoara care te-a pus prim-solist deși n-aveai voce, spunând: „Lasă, dragă, că are carismă, fură ochii”. Și mai e „steaua ta norocoasă”.
Marius Manole: Carisma cred că vine din autenticitate, din libertatea de a face ce simți, chiar dacă deranjezi. Iar steaua norocoasă a fost colacul meu de salvare. Niciodată nu mi-am pus problema eșecului. Când mă apuc de ceva, știu sigur că o să iasă. Nu pentru că sunt încrezut, ci pentru că muncesc până iese. Uite, cu vocea… toată viața mi s-a spus să stau în spate și doar să mimez că cânt. Mulți s-ar fi resemnat. Eu ce am făcut? Am acceptat un rol principal într-un musical la Teatrul Național, cu orchestră live. Mi-a fost o frică de am murit, dar tocmai de asta am făcut-o. La premieră, de emoție, am uitat versurile. Am început să fac „la-la-la” și am pus sala să aplaude. Colegii râdeau în culise, eu nu știam pe unde sunt, dar mi-am revenit și am dus-o la capăt. O fată scrisese pe net că și-a luat bilet la margine ca să poată ieși când încep eu să cânt. Foarte bine! Banii au intrat la teatru, eu mi-am făcut treaba.
Dr. Mihail: Spui că viața e o joacă și că nu e bine să te iei prea în serios.
Marius Manole: Exact. M-am amuzat teribil cu acel spectacol. Nu mi-e rușine de lucrurile pe care le fac, chiar dacă ies prost. Carisma aia despre care zicea doamna profesoară… poate e de fapt empatie. Capacitatea de a te conecta la oameni și de a te pune în locul lor.
Dr. Mihail: Cred că e vorba de folosirea instrumentelor primite în copilărie. Povesteai despre mingea primită de la tatăl tău când s-a întors din „străinătate”, de la Chișinău… Apropo, tu ești basarabean?
Marius Manole: Nu, tatăl meu fusese acolo. Dar tu ești?
Dr. Mihail: Da, eu sunt din Chișinău. Vorbesc și rusă.
Marius Manole: Ce tare! Mie îmi place mult limba rusă, muzica lor, marii scriitori. E important să separăm cultura de geopolitică. Nu pot să nu-i admir pe Cehov sau Dostoievski. E o discuție lungă aici – cât păstrăm din artist și cât din om? Îi avem pe Eminescu, Cioran, Goga, care au avut derapaje antisemite. Ce facem, îi ștergem? Am fost recent la un concert al Andrei, pe stadion, cu 20.000 de oameni. Am spus o poezie de Păunescu. Un coleg m-a certat: „Cum să spui Păunescu?”. Păi, dacă poezia e excepțională, ce să fac?
Dr. Mihail: Revenind la minge… Povesteai că tu stăteai la etajul cinci și te uitai cum copiii se jucau cu mingea ta, dar pe tine nu te chema nimeni afară.
Marius Manole: Da, veneau doar să-mi ceară mingea, nu și pe mine. Am exploatat acele sentimente. Toată viața mi s-a spus că nu arăt ca un actor, că sunt mic, slab și urât. „Du-te, mă, și învață o meserie!”. N-a crezut nimeni în mine, nici măcar părinții. Și acum, când primesc roluri mari, mai aud voci: „Păi rolul ăsta l-a jucat George Constantin, cum să-l joace Manole?”. Oamenii au șabloane: personajul trebuie să fie înalt, frumos… Dar personajele sunt despre interior, despre frustrări, nu despre înălțime. Cred că mulți vor înapoi în comunism pentru că atunci eram toți la fel de „mici”. Dacă cineva reușește acum, apare invidia. Mi-am luat o mașină mare, dintr-o frustrare de om pitic, recunosc. Cineva chiar m-a scuipat în trafic și mi-a zis: „Ți-ai luat Mercedes, ai?”. Oamenii nu văd nopțile pierdute prin gări, munca, studiul. Ei aleg „școala vieții” și apoi dau vina pe guvern că n-au de niciunele.
Dr. Mihail: Consideri că șansele sunt egale?
Marius Manole: Da, dar prioritățile diferă. Unii au preferat cluburile, eu am preferat munca. Nu poți să le ai pe toate. Și faza cu pilele în teatru… poate te ajută la un spectacol, dar dacă n-ai talent, publicul te taxează imediat. Nu mi-e frică de nicio schimbare de director, pentru că sunt stăpân pe ceea ce știu să fac. Sunt umil în fața destinului, că mâine mă poate călca o mașină, dar pe meseria mea sunt sigur.
