Cum treci peste frică, respingere și eșec | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Marius Manole

28.1.2026

Marius Manole e unul dintre cei mai apreciați actori ai generației sale. Iubit de public, respectat de colegi, a jucat pe toate scenele importante din România. Dar dincolo de roluri, aplauze și scenă, e un om, cu frici, căutări, eșecuri și mult curaj.

M-am bucurat sincer să vorbesc cu Marius despre copilăria trăită în comunism, adolescența dificilă, lipsurile, căutările și nevoia de validare. Despre scenă, carismă și puterea de a merge mai departe.
Acest episod nu e despre actorie. E despre viață și curajul de a fi cine vrei tu să fii.

Material susținut de
https://www.unicredit.ro/

Cartea lui Marius Manole e disponibilă aici:
https://bookzone.ro/landings/fericirea-e-in-actul-urmator/

Project manager: Claudiu Enescu
Video editor: Cătălin Constantin
Social media manager: Vlad Ionescu

Marius Manole: Tata din două în două cuvinte spune: „Ai grijă.” Mă înnebunește asta. Ai grijă la ce să am grijă, tată, că de murit oricum murim toți. La ce să am grijă? „Ai grijă să nu te vezi că te înșeală.”

Dr. Mihail: Zici așa: „De mic am simțit că sunt în viața greșită.”

Marius Manole: Da, visam ceva mare, visam să cuceresc lumea, visam să inventez lucruri. Ori trăiam într-un apartament de 30 de m² sau cât era apartamentul ăla comunist, era prea mic totul pentru un copil care visa atât de mult. Tu gândește-te că eu, când am spus unor oameni la început de care că vreau să mă fac actor s, au zis: „Poftim? Păi tu nu te uiți cum arăți?” E urât ce zic, oameni buni. Dar nu se întâmplă în fiecare zi asta. Deci nu există să nu poți. De fapt, eu nici nu mi-am pus problema eșecului. Niciodată.

Dr. Mihail: Îmi dau seama că la tine nu este o lipsă a fricii. E o asumare a fricii.

Marius Manole: Exact unde mi-a fost frică, exact de ce mi-a fost frică, exact acolo m-am dus. Oricum viața e o joacă. Oricum totul e o joacă. Și dacă te mai iei în serios, nu e bine. Merită să încerci oricum orice. Marele secret e să nu…

Dr. Mihail: Omule, te salut. Doctor Mihail aici și un nou episod Boabe de cunoaștere. După cum ai văzut, cu actorul Marius Manole. Este unul dintre cei mai apreciați actori ai generației sale. Este iubit de public, respectat de colegi. A jucat pe toate scenele importante din România, uneori chiar cinci spectacole pe zi. O să vorbim și despre asta astăzi, dar e și autor, autor al unei cărți în care eu m-am regăsit și nu sunt critic literar, dar pot să recunosc o carte bună prin faptul că ea curge firesc și prin faptul că vocea autorului la un moment dat începe să fie confundată cu propria ta voce interioară. Asta am simțit când am citit cartea asta de la prima pagină până la ultima pagină. Vorbim și despre asta, despre „Fericirea e în actul următor”, inclusiv în titlu, într-un fel mă regăsesc pentru că și eu am impresia că fericirea mea o să vină mâine, după ce o să termin anumite lucruri, după ce îmi termin proiectele, după ce cresc copiii, și cred că e un sentiment pe care îl avem cu toții și trebuie să învățăm totuși să trăim cu el și să ne bucurăm de viața noastră astăzi.

Așa că vorbim despre copilărie, despre adolescență, despre ceea ce Marius numește steaua ta norocoasă. Cum o cauți, cum o simți, cum rămâi ancorat la ea pentru a face performanță și cum arta poate deveni o formă de vindecare, inclusiv în teatru. Marius, bine ai venit la Boabe de cunoaștere.

Marius Manole: Bine v-am găsit la Boabe.

Dr. Mihail: Te caut de un an, cred, de un an te invit la Boabe de cunoaștere și mi-ai tot…

Marius Manole: Mi-a plăcut foarte mult că, adică, când ți-am văzut programul, că tot negociam o dată în care să ne întâlnim, și ziceai: „Păi, marți sunt la Tulcea, după aia sunt la Constanța, după aia mă duc la Timișoara, sunt la Iași.”

Dr. Mihail: Da, da, da.

Marius Manole: Da, e foarte… chiar e foarte tare. Chiar e foarte tare și chiar e un noroc după gustul meu, un noroc pentru mine să ai să am șansa să trăiesc în felul ăsta. Sunt zile în care vin de la Deva noaptea, plec la Iași că am spectacol seara, de la Iași iau mașina ca să ajung dimineață la repetiții în București și tot așa. Dar mie mi se pare că asta e ceva viu. E ceva ce mi-am dorit dintotdeauna. Așa mi-am proiectat eu, când mi-am… Cred că scrie și în carte. Așa mi-am proiectat eu viitorul. Așa mi l-am imaginat, așa mi l-am desenat în amănunte și el chiar așa s-a întâmplat. Acuma, că asta poate fi o rețetă pentru oricine, adică să-și imagineze și după aia să i se întâmple, nu mi dau seama dacă funcționează la toată lumea. La mine a funcționat. Acuma, nu știu, fiecare alege pentru el.

Dar eu tot ce mi-am dorit în… Dar chiar aproape, dar tot ce mi-am dorit mi s-a întâmplat. Adică mi-e și frică. Mi-e și frică din punctul ăsta, pentru că se întâmplă ceva. Am fost copil, am noroc ca toți. Toți am fost, nu Da? După care am fost și adolescent, după care am fost și așa, și mi-am imaginat și mi-am dorit și uite am ajuns la 47 de ani. M-am oprit un pic pentru că de aici încolo nu prea am. Eu n-am visat decât până la 47 de ani, cumva 40-50 maxim. Deși mi se părea oricum că o să mor înainte. Tot timpul mi s-a părut că o să mor pe la 43 de ani. Nu știu de ce, așa era în capul meu. Nu s-a întâmplat. Am așteptat, am stat am, m-am uitat în stânga, în dreapta, n-a venit nicio mașină, am trecut de 43 E. Acuma ce mă fac, că nu mai am planurile făcute până până la ăă… Deci trebuie să …

Dr. Mihail: Reconfigurare traseu.

Marius Manole: Reconfigurare traseu, să scrii mai multe cărți.

Dr. Mihail: Scrii foarte bine. Sincer, scrii foarte… știi, sunt astăzi foarte mulți oameni care scriu, foarte mulți oameni sunt autori. E destul de facil în ziua de astăzi să zici „vreau să scriu să zic”. E și penibil, nu e un pic penibil?

Marius Manole: În anumite circumstanțe poate să fie, nu neapărat, adică nu, hai să zic așa. Eu cred că merită să încerci. Dacă ți se propune să scrii o carte, merită să încerci, știi? Măi, dacă nu ai ieșit, e penibil să continui.

Dr. Mihail: Ok, corect.

Marius Manole: Da, dar merită să încerci oricum orice.

Dr. Mihail: Da, merită să încerci. Mi-a plăcut cartea foarte mult. M-am m am reconectat. Deci eu, în cartea pe care am citit-o, scrisă de tine, ți-am citit copilăria și m-am reconectat la copilăria mea. Ți-am citit adolescența, m-am reconectat la adolescența mea și cumva…

Marius Manole: E ciudat, că ești cu 10 ani mai mic ca mine.

Dr. Mihail: Da, dar am avut amândoi șapte ani la un… în în alte timpuri. Dar povestești de exemplu în carte despre cum simțeai… povestești în carte cum simțeai că… nu știu cum o descrii la început, că simți că, copil fiind, că nu ți se potrivește viața asta, nu?

Marius Manole: Nu, nu de… Era foarte ciudat pentru că trăiam într-o familie, mama și tata, care sunt încă în viață, slavă Domnului, aveam senzația că sunt împrumutat, că sunt adoptat, că sunt… Nu mi se părea că ar trebui să fie că sunt părinții mei, ceva nu era bine, nu știu ce nu era bine.

Dr. Mihail: Zici așa: „De mic am simțit că sunt în viața greșită.”

Marius Manole: Da, da. Erau undeva în capul meu erau niște povești care n-aveau… Se întâmplau niște povești, se desfășurau niște povești. Îmi imaginam eu niște lucruri care n-aveau legătură cu familia asta extrem de banală, de închisă, niște șabloane, muncă, spălat rufe, copilul era ceva foarte banal și foarte… Și eu visam niște aventuri, nu știu dacă probabil toți copiii doresc asta, dar eu visam ceva glamour, visam ceva mare, visam să cuceresc lumea, visam să inventez lucruri, visam să descopăr lucruri. Ori trăiam într-un apartament de 30 de m² sau cât era apartamentul ăla comunist, de… uite, am și o replică într-un spectacol. Nici nu știu cum încăpeau în apartamentele comuniste toate restul de îmbrățișări, de iubiri, de despărțiri, că așa și acuma, nici nu știu cum încăpeau toate certurile alea toate, toată copilăria mea cum a încăput 35… Era prea mic totul pentru un copil care visa atât de mult.

Nu știu de ce visam așa de mult. Nu știu cine m-a făcut. Și acuma vorbesc cu mama, cu tata. Zic, nu știu unde m-ați făcut, cu cine m-ați făcut. Nu cred că am fost al vostru. E ceva ciudat, pentru că voi sunteți foarte fricoși, pentru că voi n-ați visat mai mult decât aveți, pentru că nu v-ați dorit, n-ați luptat, nu știu cui aparțin. Deci eram foarte diferiți și sunt foarte diferit de părinții mei eu. Și acuma, cu părinții mei nu am cum să vorbesc, cu adică vorbim, dar nu avem… Tata, din două în două cuvinte spune: „Ai grijă.” Ăsta e cuvântul care îl caracterizează. Mă înnebunește asta. Ai grijă la ce să am grijă, tată, că de murit oricum murim toți. La ce să am grijă? „Ai grijă să nu te vezi că te înșeală.” Aoleu! „Vezi să nu te fure. Vezi să nu mă…” M-am săturat de „să nu”, mă jur de tata.

Stăteam în casă și el se ducea de cinci ori să verifice ușa dacă a închis-o. Dar ce putea să fure din casa aia, din apartamentul ăla care avea o mobilă, că toți avem același fel de mobilă în casă. Toți aveam aceleași cărți, aceleași milieuri, aceleași covoare persane, aceleași perdele de la Pașcani. Nimeni n-avea nimic. De ce ai fi furat aceleași lucruri? Deci nu te fura nimeni. Cum să-i spui lui tata? „Tată, nu te fură nici dracu. Te rog eu mult. Potolește-te.” Mama suna cineva la ușă, se uita pe vizor și spunea: „Proprietarii nu sunt acasă.” Cum adică proprietarii nu sunt acasă? Adică pentru mine, îți dai seama, era foarte straniu să trăiești cu niște părinți. Zici că erau de pe altă planetă, dar cred că toți erau așa. Ieșeai pe scara blocului, dintr-o dată cinci oameni se uitau pe vizor, pac să vă, cum se auzea un zgomot la lift, se uitau să vadă ce se întâmplă, cine iese, cine intră.

Știai: ăla a făcut varză, mirosea a varză, ăla a făcut nu știu ce. Mirosea a pârjoale, ăla a făcut totul. Se știa tot despre tot. Am murit cu lipsa asta de intimitate. Nu aveai niciun pic de intimitate. Totul era… Toți trăiam la fel. Citesc acuma o carte a lui Radu Vancu, în care vorbește despre o lume apocaliptică, așa, despre un paradis posibil în care va fi totul controlat de Elon Musk. Și așa e. Adică noi am trăit lumea asta. Noi am trăit lumea asta în care toată lumea era controlată. Toată… aveai senzația că ești pe văzut de peste tot, știi? Și eu urăsc observarea. Mie îmi place să fiu un om liber. Îmi place să fac prostii pe care să nu le știe nimeni. Îmi place să am intimitate. Îmi place să descopăr și să fac lucruri pe care în mod normal un om nu le face E.

De aia am zis eu că eram într-o familie greșită. Și acuma îi spun mamei: mama, nu știu cu cine m-ai făcut, nu știu dacă m-ai făcut tu, că nu pare să m-ai făcut tu, habar n-am, dar nu sunt al tău.

Dr. Mihail: Povestești în carte, cumva metaforic, că ți-ai și căutat actele de adopție când erai copil. Ți-ai recunoscut nasul tatălui sau…

Marius Manole: Am căutat? Am căutat. Zic, bă, nu se poate. Trebuie să fie pe undeva. Trebuie să fie pe undeva certificatul ăla. Nu e așa. Până când într-o dimineață m-am uitat în oglindă, eram deja mai mărișor, și zic: „A, semăn cu tata M.” Uite, semăn și cu mama. Jumătate era mamă, jumătate tată. Zic: nu, ăsta e al lor. Asta e. Mergem mai departe. Vedem cum ne descurcăm, vedem că scapă cine poate.

Dr. Mihail: Nu crezi că ăsta a fost și un catalizator al parcursului tău? Faptul că simțeai că nu aparții sau că nu ești confortabil în acel loc în care te-ai născut, în acea casă în care te-ai născut, și…

Marius Manole: Categoric.

Dr. Mihail: Cum ar putea un tânăr care se uită la acest podcast totuși să profite, să nu… să nu… să nu încurce acest sentiment cu ideea că este el greșit, ci că de fapt este o direcție pe care trebuie s-o ia?

Marius Manole: E mai profitabil așa cum am gândit eu. Adică problema nu i nu e la el. Sigur nu e la el. Adică sigur nu e la adolescent, pentru că e normal să fie cu un… față… cu un pas în fața părinților, să fie, pentru că părinții sunt părinți, au trăit niște timpuri și e normal ca el să fie să aibă altfel de viziuni asupra vieții, să aibă altfel de dorințe. S-a născut în într-un context diferit, beneficiază de niște informații diferite și e normal să fie… Tot ce are de făcut un adolescent de tipul ăsta e să să nu-și urască părinții în primul rând. Am avut tentația asta, recunosc, nu să-i urăsc, dar să-i neg, dar să i să-mi fie rușine cu ei, să… Și nu e o cale bună. Ei n-au nicio vină, părinții, că tu te-ai născut. Nu, n-au nicio vină părinții. Totul e să să ți încerci să înțelegi cu părinții.

Pentru că ce se întâmplă, după părerea mea, atunci când te încarci cu ură, nu ți… Când, când urăști pe cineva, te încarci tu cu ceva rău Când. Și asta îți dăunează ție în primul rând, nu lor le dăunează, și lor și să lupte să să iasă din contextul ăla. Adică oriunde ar fi, să lupte să… Și nu există asta. Băi, da, mă, n-am, eu n-am nicio șansă, că sunt la Tecuci, că sunt la Huși, într-un sat, că unde să mă duc eu? Nu. Eu cred că ieșire există, salvarea există, și dacă visezi destul de sus și dacă lupți pentru visul tău și dacă tu crezi că locul tău nu e acolo și că vrei să-l depășești, poți s-o faci. De aia eu nu cred în oamenii deloc. Nu cred în oamenii, și știu că e o remarcă dură. Eu cred că fiecare om are exact cât merită.

Foarte rar sunt oamenii care n-au putut, că n-au avut fizic o… că au avut fizic o problemă, că s-a întâmplat ceva, dar foarte îs puțini. Restul sunt oameni care se complac și care își găsesc o scuză în nereușita lor în viață. Sună urât, sună arogant, sună dur dar aș, dar cred că așa e, pentru că eu nu cred că am avut mai multe șanse. Sau colegul meu Cristian Popa, un actor care s-a născut la Tecuci, într-un sat care nu văzuse teatrul niciodată, el a visat să fie actor și acuma este un actor foarte bun. Joacă în filme, îl vedem în filme, e angajat în teatre, joacă. Deci nu există să nu poți Hm. Eu mor eu când văd colegi care zic: „Păi da, dar pe mine nu mă ia nimeni.” Păi nu mai pune problema că nu te ia, că e la ei. La tine e problema.

Nu te ia din cauza ta. Nu te ia că tu nu faci ceva ce trebuie. Că dacă stai acasă pe canapea și butonezi televizorul, zapezi acolo și stai pe Facebook și asta, n-o să vină nimeni să te ia Hm. N-o să vină să spună: „Bă, unde e Cornel? De ce nu-l văd? Să-l să l aduceți l pe Cornel.” Păi, Cornel e la televizor. „Aduceți-l de la… de la… de pe canapea.” Nu.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Tu trebuie să vii în întâmpinarea vieții. Tu trebuie să să să deschizi tu posibilitățile, să provoci tu lucrurile. Păi dacă stai așa, sigur că suntem mai… și eu, eu cred foarte tare în energii. Poți să spui că sunt nebun, dar eu cred că dacă energia în jurul tău e una vie, una care se antrenează, una care antrenează alte energii, una care atrage energii productive și energii vii, nu poate… Dacă tu ai o energie moartă, păi sigur că ăsta e semnalul pe care îl arunci în univers. Păi, na. Și după aia spui: „Da, dar eu n-am avut șansă sau n-am avut.” Tu ai avut noroc, când aud asta. Tu ai avut noroc. Îmi vine să mor.

Dr. Mihail: Nu. Crezi că ai avut totuși noroc, pentru că ai avut două ingrediente pe care le decifrezi în carte și tu le spui. O dată e vorba profesoarei care te-a pus prim-solist, nu?

Marius Manole: Da, da, da, da, da.

Dr. Mihail: Și care e foarte mișto fraza. Am râs. Am și plâns citind cartea, dar am și râs Îți zic imediat unde am plâns. Dar am râs la fraza asta, că te-a pus prim-solist și tu spui că tu nu aveai voce și de cele mai multe ori oamenii te rugau să te prefaci că tu cânți, dar să nu cânți. S-a întâmplat multor oameni și soției mele. Soția mea e nu poate să cânte acuma, pentru că în liceu i s-a spus: „Domnule, arăți bine, prefă-te că tu cânți.” Și totuși te-a pus doamna să cânți prim-solist și la întrebarea celeilalte: „Doamne, dar de ce l-ai pus? Că el nu știe să cânte.” i-a zis: „Lasă, dragă, are carismă, fură ochii.”

Marius Manole: Da, da.

Dr. Mihail: Ok. Un prim as în mânecă și un al doilea as, faptul că povestești de această stea norocoasă pe care ai simțit de mic că o ai și îți dădea cumva o senzație de liniște că o să ajungi acolo unde unde trebuie.

Marius Manole: Da. Da. Păi, carisma, eu nici până în ziua de azi n-am, n-am, n-am înțeles ce e carisma și mă chinui să înțeleg în continuare, dar cred totuși că cred totuși carisma e ceva care pleacă de la autenticitate.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: De la a-ți da voie să fii liber și a face lucrurile pe care le simți, chiar dacă ele contravin, chiar dacă supără, chiar dacă deranjează, chiar dacă… cred că e asta, dar nu pot să zic că ar fi asta. Deci nu bag mâna în foc, n-am o teorie. Doi, cred că am zis de steaua norocoasă pentru că trebuia aveam nevoie să mă agăț de ceva mai important decât copiii ăia din fața blocului, de la blocul… la ce bloc stăteam eu, Z1… lumea aia care mie mi se părea în momentul ăla… deși are o poezie aparte ca ca lumea la țară, știi? Satul are o poezie. Da, el e cât e, dar are o poezie. Așa erau și copiii din… și lumea mea din fața blocului. Adică îmi amintesc cu drag, cu duioșie de copilărie, dar simțeam că trebuie să fie ceva mai mult decât atât și trebuia să fie, și atunci m-am agățat de această stea norocoasă De fapt, eu nici nu mi-am pus problema eșecului.

Dr. Mihail: Mm.

Marius Manole: Niciodată. Eu nu m-am gândit vreodată că mamă, n-o să-mi reușească un lucru. Eu nici acum nu plec niciodată, dar nu că nu vreau sau că sunt arogant sau că sunt încrezut. Eu nu… conceptul… nu există conceptul în mine că n-o să… Eu când mă apuc de un lucru știu sigur că o să iasă. Că de asta am spus: „Da, mă, dar tu ție îți ies toate.” Păi da, dar nu e ca și cum îmi ies toate, pentru că lupt pentru ele și pentru că cred până la capăt că ele se vor face și chiar se fac Adică ă. Dar ce voiam să spun apropo de asta cu, cu vocea, vezi? Am fost biciuit că n-am voce. Copilul, colega mea Florina Țilea, la care e colegul te îmi spunea mai… când mergeam la colindat, spunea: „Stai acolo în spate și dă numai din gură, că zi numai «Domn, domn să înălțăm».

Dar zi așa încet «Domn, domn să», că ne strici așa, în rest fășa și ok, bine.” Ar fi fost orice, adică, orice. Mulți oameni o, 80% din oameni se sperie, zic: „Bă, n-am voce.” Și eu chiar n-am voce. Adică fata avea dreptate. Bun. Și care sunt opțiunile? Opțiunile sunt ca eu să nu mai cânt niciodată, să mă resemnez, zic: „Bă, n-am voce, asta e.” Sau să fii suficient de nebun încât să accepți un rol principal într-un musical la Teatrul Național cu orchestră live pe scenă. Ori da, ți-e frică. Sigur că zic: „Bă, dar n-am cântat.” Dar tocmai pentru că mi-e frică, vreau să fac lucrul ăla. Tocmai pentru că am problema asta, provoc această… Când a venit și mi-a spus directorul așa, prima dată am zis: „Bă, dar eu nu cânt, nu știu ce…” și după aia am zis zis: „Știți ceva? Ba da.” Cu riscul de a ieși un spectacol prost.

Dar mai bine încerc, lucrez, muncesc și văd dacă reușesc, decât să spun: „Nu, mă, nu fac, că o să fie un eșec.” N-a fost un eșec. Nu e o capodoperă. Nu vine lumea și spune: „Mamă, hai, cum cântă Manole.” Nu, și eu nu cânt. Mai mult dizez. Am învățat… în premieră am uitat, am început cu la-la, pentru că, ce să vezi, de spaimă am uitat versurile și am făcut mulți… „urcă în slavă geniile alese”. Pa! Am și am pus-o pe Tala să aplaude. Ce să fac? Am uitat versul. Asta este. Aplaudau ăia, nu știau de ce aplaudă. Nici eu nu știam pe unde sunt Or. Chestia aia disperată. Doamna de la cor nu știa ce face mai departe. Nici eu nu dădeam de număr. Colegii în culise se râdeau. Eu ziceam: „Pe unde sunt, mă?” Și prin absurd, că așa e, mi-a venit versul și l-am început și l-am spus și gata.

Aia a fost. Am citit pe net înainte să intru în spectacol, a zis o fată pe este un grup, „Să mergem la teatru”, care e ceva bun și care… uite un exemplu de lucru bun și rău în același timp, dar nu contează. Da, e… uite așa e un paradox, și o fată a zis: „Joacă Manole, nu prea trebuie, va cânta. Mi-am luat bilet la margine ca să ies.” Pe lângă că ești, mă rog, dracu, dai bani ca să ieși. Nu mai da bani. Măcar zi, bă Manole, invită-mă la spectacol fără bani ca să ies, ca să nu mai dau bani. Sau fă, găsește, fii comic, fă ceva ca să dai bani… că cât de… ca să… „Mi-am luat bilet ca să ies.” Mamă, ce aroganță! Bravo! Din partea mea e foarte bine. Banii vin la teatru, se duc la… dă bani și na. Și și știam că lumea aștepta această cădere. Adică mi se spunea, dar și colegii, dar și colegii spuneau: „Dar tu cânți?” Nu. „Și cum ai acceptat?” Ei, uite de aia.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Mamă, avea o satisfacție. Eu am mare satisfacție când când văd oameni care sunt… „Nu înțeleg cum ai curaj, adică cum faci tu când știi că nu e.” Păi, eu uite că fac. Fac, da, fac. „Scrie o carte.” „Da, dar tu știi să scrii, nu?” „Păi și crezi că o cumpără cineva?” Nu știu. Nici nu mă interesează. Zic, am o… bine, mai bluffest, mai am un producător foarte mare, investește mulți bani. N-a fost cazul. Da. Ciudat. Da. Oricum viața e o joacă. Oricum totul e o joacă. Și dacă te mai iei în serios, nu e bine. Așa că eu mă amuz foarte tare. Deci am făcut un spectacol cu live, cu muzică live pe scena Teatrului Național, cu orchestră live, cu tot. S-au chinuit domnii ăia cu mine ca cu hoții de cai, ca cu… Nu e corect, ca hoții de cai. Dar a ieșit un spectacol pe care vă invit să-l vedeți. Nu mi-e rușine. Mie în general mi nu mi-e rușine de foarte multe lucruri, nu mi-e rușine de lucrurile pe care le fac, chiar dacă sunt proaste.

Dr. Mihail: Și întorcându-ne la doamna învățătoare Italia, am putea spune că ai carisma, ai furat ochii.

Marius Manole: Da, mă, asta repet, nu știu ce înseamnă asta cu carisma. Asta… nu că tu… adică tu îmi spui acuma că e ceva de la Dumnezeu dat și că n-am niciun merit…

Dr. Mihail: Care așa e, care așa e, bănuiesc că da. Unii oameni cred că se nasc, nu știu, nu știu dacă carisma poate fi construită în timp. Zici: „Mamă, de mâine cred că lucrez la carismă.” Adică, nu-mi dau seama biologic cum am putea explica.

Marius Manole: Probabil că foarte multă empatie, cu care poți să te conectezi la celălalt om și să…

Dr. Mihail: Cum o fi de ochi. „Ia uite, bă, băiatule.”

Marius Manole: Nu, asta mă gândesc că este.

Dr. Mihail: Da, cred că e cea mai bună explicație pe care am auzit-o vreodată legat de carismă. Da, cred că asta e: empatia cu care reușești să te conectezi la oameni, să te pui în papucii lor și atunci… Da. Mm. Da, cred că asta e carisma. Bun. Și atunci de ce oamenii nu fac asta?

Marius Manole: Da, e o chestie pe care probabil că o exersezi. O exersezi în timp.

Dr. Mihail: Da, cred. Eu cred că nu nu… să știi că nu nu… asta am vrut să zic, în niciun caz că nu ai un merit, ci faptul că, gândește-te că, cred că este folosirea corectă a instrumentelor pe care le primești din copilărie și pe care corect și pe care le exploatezi până în viața adultă și nu uiți de ele, indiferent de unde te aduce viața adultă Cred că totul a pornit… Dacă vrei, deci mi-ar mi ar plăcea să fac, adică nu nu că mi-ar plăcea, făceam un pic de psihanaliză în timp ce citeam cartea și de fapt e… tu de ai ocazia să fac asta. Cititorul, cu povestea cu mingea, ai primit de la tatăl tău, care a venit din străinătate, Chișinău, așa. Și eu sunt din străinătate, că și eu m-am născut în Chișinău. Deci eu sunt vin din străinătate.

Marius Manole: Dar tu ești basarabean?

Dr. Mihail: Eu sunt basarabean, da, dar revenind…

Marius Manole: Și vorbești rusă?

Dr. Mihail: Da. Cănește.

Marius Manole: Cănește. Da.

Dr. Mihail: Da

Marius Manole: Normalia. Ok V-am cit cu adevărul că indiferent indiferent ce se întâmplă acuma… lume… bă, mă rog, mie îmi place limba rusă.

Dr. Mihail: Dar și mie îmi place limba rusă, place muzica rusă, muzica rusă, scriitorii ruși, exact e o.

Marius Manole: A fost un și pentru mine, pentru mine a fost un efort să separ cultura rusă de geopolitica actuală rusă, dar odată ce reușești să faci asta e poți să ai ai un mare beneficiu, pentru că eu n-o să încetez niciodată să-l admir pe Cehov, pe Tolstoi, pe Dostoievski. N-o să încetez niciodată să mă duc să văd cântăreții de operă ruși sau baletul rus. Niciodată nu. Pe de o parte înțeleg, că pe de altă parte pedeapsa pe care lumea occidentală încearcă s-o ducă spre, spre ruși, aricoșa și în direcția aia, dar a fost o mișcare greșită și asta se înțelege.

Dr. Mihail: Deci aici e o discuție, mai facem noi un podcast despre asta.

Marius Manole: Da, chiar da. Chiar e discuția asta pe care nimeni n-o face. Cât trebuie păstrat artistul și cât omul, ce contează mai tare? Pentru că noi totuși îl avem pe Eminescu, care a fost antisemit, îl avem pe Cioran, pe Eliade, care au fost antisemiți. Avem acești oameni care au fost… Da. Goga, da, Radu Gyr, care au fost antisemiți care au, care au omorât oamenii, că au făcut parte din… care omorau oamenii. Ce facem cu ei? Unde îi punem? Sau cât la cât la din… Păunescu. Acum am fost la un concert cu Andra și iarăși, uite, am fost la un concert cu Andra, oameni buni, dacă puteți să… Da. Live, cu orchestră live. Săracul Andra a murit, dar n-avea ce să facă. Deci am fost într cu 20000 de oameni pe stadion la… Adică trebuie să fii un pic nebun, trebuie să-ți permiți un… Da. Și am cântat cum am cântat. Bun, și am spus o poezie de Păunescu și sigur că a venit un coleg și mi-a spus: „Bă, da, Păunescu.”

Dr. Mihail: Da. Spui Păunescu.

Marius Manole: Ce să fac dacă poezia aia e foarte bună?

Dr. Mihail: Așa e. Ce fac cu Păunescu? Unde îl pun? Chiar și Nichita. Chiar și… Adică ce fac oamenii ăștia cu scriit… Da, asta e o discuție. Bun.

Marius Manole: Da, eu nu mă pricep la discuția asta. Pot să zic sincer, nu mă pricep.

Dr. Mihail: Vreau să închei ce ai spus tu și nu în niciun caz n-am vrut să insinuez că tu n-ai… Ideea este că tu, adică, folosirea corectă a instrumentelor pe care le primești, inclusiv mingea aia. Tu ai primit în copilărie o minge de la tatăl tău, care s-a întors din străinătate, din Chișinău…

Marius Manole: Și te așteptai că și a dus o minge și o rodie.

Dr. Mihail: Da, exact. Rodie. A fost bună rodia? Chiar nu n ai zis în carte.

Marius Manole: A fost bună. Era ciudată. Nu mâncasem în viața mea o rodie. Adică e ciudată rodia, încep să-mi placă acum. Place.

Dr. Mihail: Dar mingea, copiii…

Marius Manole: Plus că mănâncă Dana Budeanu și eu mănânc tot foarte bine asta.

Dr. Mihail: Bravo. Tu așteptai ca copiii să te cheme afară cu mingea Da. Însă copiii veneau la ușă și îți cereau să le dai mingea și se jucau singuri și tu te uitai de la etajul cinci cum se joacă copiii cu mingea ta, dar nu voiau să se joace cu tine.

Marius Manole: Da.

Dr. Mihail: Ai exploatat aceste sentimente și, adică, văd o paralelă foarte mare în acest musical pe care îl joci și copiii, zic, copiii de astăzi, adulți deja, zic: cum tu… Da, și da, tu te duci și joci.

Marius Manole: Dar în toate astea, tu gândește-te că eu, când am spus unor oameni la început de care că vreau să mă fac actor s, au zis: „Poftim? Păi tu nu te uiți cum arăți? Păi zic, bă, da ce are? Păi tu nu vezi Florin Piersic, ăștia actori, tu unde te duci tu?” Și ar fi trebuit să zic: „Ok, eu am încredere că o să fiu actor.” N-a crezut nimeni. Nimeni din, nici părinți, nimic, nimeni. Aveam 1,40 m, eram super efeminat și foarte slab. Ce sunt acuma, slab și urât? Eram și mai slab și mai urât și foarte efeminat. Și ce dracu să faci tu actorie? Unde să te duci tu la actorie? „Du-te, mă, și învață o meserie.” Așa a început.

Dr. Mihail: Ți se întâmplă… Ai povestit în carte că ți se întâmplă și acum când primești roluri mari și ți se spune: „Păi cum? Păi, rolul ăsta a fost jucat de…”

Marius Manole: Da, da, da, da. Mamă, se întâmplă și acum. Dar cum mai puțin în ultimul timp, că deja nu mai au curaj cumva. Probabil pe la spatele meu se întâmplă și spun, dar în mult timp… „Ce faci tu? Faci Livada de vișini. Păi, dar a jucat George Constantin.” Și acuma ce să facem? „Păi, să hai să scoatem Livada de vișini. Să nu mai joace nimeni.” Păi nu, dar tu… Păi, dar să știți că oameni care sunt frustrați, care sunt respinși din dragoste, care sunt și oamenii pitici au frustrările astea. Adică nu e vorba despre cum arată omul, ci de interiorul lui. Ori interiorul lui Lopahin, care era un țăran care… Da. Un țăran care vrea să se îndrăgostească de doamna aia care avea moșia și care voia să parvină și care voia să poată să fie și o… Ce? N-avem pe…

Dr. Mihail: Dar care e criteriul? Adică, când colegii zic…

Marius Manole: Avem pe domnul Boc, de exemplu. Na, nu, nu zic, nu doar zi.

Dr. Mihail: Dar când colegii zic: „Domnule, a jucat, au jucat actori mari acolo, cu cum îl joci tu?” Care e criteriul? E vreun criteriu pe care vă…

Marius Manole: Sunt în primul rând niște șabloane. Sunt niște… cum se cheamă astea? Niște lucruri care s-au împământenit așa în timp și am preluat niște… că trebuie făcut, personajul trebuie jucat de un om înalt, ăsta. Depinde cum l-a jucat și cine l-a jucat. Bine, de exemplu, dacă te gândești la Iancu Jianu sau cum se l cheamă ăla de l-a jucat Florin Piersic, îl vezi doar pe Florin Piersic. N-ai să-l vezi pe unul micuț, că mâine, seama pe na, acuma. Sau Ștefan cel Mare era pitic, de exemplu. Acolo e altceva Nu știu. Așa s-a s-a preluat. Plus că e o chestie de… nici nu știu de ce e. Oamenii au chestia asta. Nu știu s-o… chiar nu știu s-o explic. Nu știu s-o explic. Nu știu de ce nu… n-aș numi-o invidie, că mi se pare, știi, cred că au asta. Dacă eu nu pot să fac, să nu poți să faci, zici tu.

Dr. Mihail: Îți dă un confort.

Marius Manole: Da, îți dă un confort. Să știi că probabil că cel care pe care îl vezi la fel cu tine că nu se duce mai… Eu cred că de asta oamenii vor să se întoarcă în comunism, dacă e să mă întrebi pe mine, pentru că eram toți la fel. Nu era nimeni mai bogat, nu era nimeni mai altfel. Și atunci eram era foarte confortabil pentru că toată lumea e la fel. Și un profesor universitar era la fel ca o mamă care muncea la fabrică Hm. Deci nu avea… avea aceeași casă, aceeași mobilă. V-am zis. Și era foarte confortabil să să… Nu conta ce școală ai. Nu conta ce școală ai. Puteai să faci școala de meserii, puteai să faci universitatea, puteai să faci, că tot atât aveai. Și oamenii vor să știe că toți suntem la fel. De fapt, ce supără cel mai tare, ce deranjează acum cel mai tare e că eu m-am trezit, eu mi-am cumpărat o mașină, am strâns niște bani și mi-am luat o mașină. La cât am muncit în viața mea, consider că…

Dr. Mihail: Șmecheră mașină Da.

Marius Manole: Da. Dintr-o frustrare, eu fiind pitic, mi-am luat o mașină mare, că așa se întâmplă când ești mic.

Dr. Mihail: Și ăsta e un șablon, să știi și tu. Eu nu sunt neapărat mic. Nu, adică…

Marius Manole: Depinde. Nu mic, poți să fii mic și la alte lucruri, nu numai la corp. Acuma nu știu.

Dr. Mihail: Am înțeles. Da, am înțeles Ă e.

Marius Manole: Nu mai vedeți acolo în platou, vă rog

Dr. Mihail: Da.

Marius Manole: Nici nu știu cum să zic. Știi, e foarte greu când faci glume cu cu mărimi. Nici nu știi cum s-o dai, că dacă poate să gluma poate să fie trea… și cum n-a fost. Tăiați-o la montaj.

Dr. Mihail: Și mie îmi plac mașinile mari.

Marius Manole: Da da da. N-a fost în apărarea mea deloc.

Dr. Mihail: Nu, frustrări…

Marius Manole: Frustrările posibil de alte… Bun. Și mi-am luat o mașină și consider că și asta e o chestie că mă… Adică: „Mamă, dar ce mașină conduci Hm?” N-am furat din bugetul țării niciodată. N-am avut de unde. De, mă rog, pe lângă prostia asta cu „te plătește Soroș”. Mamă, dacă nu m-am săturat. Eu nici dracu nu știu cum arată Soroșul ăsta. Dar, mă rog, trec peste asta și mergeam cu mașina și unul a deschis geamul și a scuipat. Mi-a scuipat pe geam.

Dr. Mihail: Nu cred. Serios?

Marius Manole: Îți jur. Și mi-a zis: „Ți-ai luat Mercedes.” Bă, omul avea o ură.

Dr. Mihail: De ce?

Marius Manole: Pentru că el nu înțelege de ce nu are și el. Pentru că nu înțelege că omul nu înțelege că e vorba și de școală. Când dumneata dormeai, eu eram pe trenuri, pe avioane, pe dracu să mă ia. Mă chinuiam să rămân treaz prin gări, pe la Făurei, înghețam de frig. Când dumneata te trezeai și băteai berbunca în fața blocului, jucai fotbal cu băieții, eu învățam la școală.

Dr. Mihail: Da pot să, pot să înțeleg asta. Viață… eu am niște cunoscuți, mă rog, apropiați chiar, care au renunțat la școală și au zis: „Noi avem școala vieții, nu ne trebuie școală.” Și acuma zic: „Bă, ce guvern! Ce guvern? Păi, n-au grijă de noi.” Păi, ce să aibă grijă de tine, mă băiatule? Că tu ai făcut facultate… ți-a dat școală, să faci școală gratis. De ce n-ai făcut școală? Că era greu Și ai ales școala vieții. Ai ales să te duci să furi, ai ales să te duci să… Școala vieții. Nu, acuma nu-ți mai dă guvernul. Păi ce să-ți dea guvernul? Tu ce ai dat țării ăsteia ca să-ți dea înapoi? Nimic.

Marius Manole: Adevărul e că sunt în România mulți oameni care au făcut școala, au terminat facultatea și tot nu au sau nu au cât ar trebui să aibă. Știi? Adică există, cred că, o inegalitate și o o nedreptate pe alocuri.

Dr. Mihail: Bă, nu e inegalitate. Asta înseamnă, vezi, de asta vor oamenii comunism.

Marius Manole: Hm.

Dr. Mihail: Nu este o… Șansele sunt egale. Ai terminat școala?

Marius Manole: Da.

Dr. Mihail: Bun. Ai terminat facultatea de teatru?

Marius Manole: Da Hm.

Dr. Mihail: Bun. Eu mă duc și muncesc. Mă duc și muncesc noaptea și ajung undeva. Tu ai trăit aceeași soartă ca mine, dar n-ai fost dispus, că ți-au mai plăcut cluburile, ți-a mai plăcut și cu aia, ți-a plăcut și cu ala, ți-așa. Și atunci n-ai o ordine a priorităților, nu ți-ai dorit la fel de tare. Deci șansele sunt egale. Dar nu poți și cu și cu sufletul în rai.

Marius Manole: Da.

Dr. Mihail: Deci după… se poate, nu? Da. Nu. Deci stai să ne simț… Deci vă rog eu frumos, potoliți-vă, că vreau… Da. Deci șansele sunt egale, dar nu poate să lupte nimeni în în în locul tău și e nedrept să spui: „Păi da, bă, dar…” Și mai nou, mult timp n-ai văzut că s-a auzit asta, că „e avea pile, are pile, e acolo, e cu pile”. Când cineva nu putea sau nu reușea să spa… „e cu pile.” Nu a fost cu pile. Pe cine ai avut? Pe nimeni. Hai, mă, și mie, național cinea.

Marius Manole: Dar există pile în teatru?

Dr. Mihail: Domnule, la nivel mic. Să spun că un regizor se îndrăgostește de o actriță și o bagă într-un spectacol. Dar dacă aia n-are talent, mai mult de un spectacol n-o să facă. Adică nu e… Asta mă gândesc, că totul e foarte vizibil. Adică nu este ca la, nu știu, ca la un post de la stat, unde stai într-un birou și nu te vede nimeni To. Toată lumea vede.

Marius Manole: Poți să… ca teatru, de exemplu teatru, în teatru poate să fie un director care să admire o actriță, să zic, sau un actor, nu neapărat o actriță, și să-l promoveze, adică să-i roage pe regizori să le ia mai multe spectacole, să facă niște spectacole, o perioadă o perioadă, dar după aia cade când se schimbă directorul, actrița sau actorul n-o să mai fie. Dacă un actor e valabil și e bun, el rămâne tot timpul.

Dr. Mihail: Ok.

Marius Manole: De aia nu mi-e frică de schimbările de director sau de schimbările de astea, pentru că n-au ce să facă. Adică ce să-mi facă? Știu. Iarăși sunt arogant, dar, bă, uneori trebuie să fii stăpân pe ce ai mijloace ai și pe ce ai și pe ce știi. Trebuie să fii, pentru că mult timp și eu am mers cu ei, da, că da. Nu, eu sunt umil. Eu nu sunt un om… Eu sunt umil. În ce sens? Că da, s-ar putea acuma să plec de aicea, să dea o mașină peste mine, să rămân fără un picior și s-a terminat cu toată cariera. Adică nu sunt sigur pe ce urmează. Că nu sunt sigur, spun: hai, bă, că eu o să fiu tot. Nu, nu sunt sigur, pentru că nu știu ce mă așteaptă în viitor. Nu știu ce război vine, nu știu ce se întâmplă. Nu știu, habar n-am, dar pe ce știu eu să fac, știu. Și atunci nu poate să vină niciun director să… ce? Să mă dea afară. Să mă dea afară dacă vreau să… așa.

Dr. Mihail: Și îmi place că, ascultându-te și cumva ceea ce aud aici e în completarea cărții, îmi dau seama că la tine nu este o lipsă a fricii, e o asumare a fricii E. Știi că o să-ți fie frică și te arunci acolo unde ți-e frică. Unde ți-e frică, de acolo T…

Marius Manole: Toată viața, exact unde mi-a fost frică, exact de ce mi-a fost frică, exact acolo m-am dus, pentru că e singurul mod, a fost singurul fel al meu de a scăpa de frică, pentru că eu am fost un om care aveam foarte multe frici și cred că nu numai eu, toți avem multe frici.

Dr. Mihail: Da.

Marius Manole: Și asta e varianta cea mai… aruncă-te în groapa cu lei.

Dr. Mihail: Știi, apropo de asta și cu întrebările astea pe care le-am făcut varză. De fapt, prima întrebare care mi-a venit în minte și când mi-am dorit să te am la podcast, și vorbeam cu cu Claudiu, cu Clodice: „Domnule, vreau să-l chem pe Marius și aș vrea să-mi explice că, pe cât, pe cât poți să-mi explici, pentru că de fapt asta îmi doresc, asta îmi doresc să înțeleg. Cum face un actor să iasă din propria lui viață și să intre complet în viața unui personaj și să fie altcineva, și pe cât de greu pare să facă asta poate de două ori sau de trei ori într-o zi în roluri diferite, să joace trei roluri principale diferite într-o zi și în atâtea spectacole și să iasă dintr-o emoție în alta și să plângi, să te sfărâmi pe scenă și după aia să ieși și să continui cu un alt spectacol și tot așa, fără să te strici, fiind un om, după cum vedem, un om perfect funcțional.” Pentru că lucrurile nu stau așa.

Aici eu am două lucruri, două trasee pe care aș putea să merg: unul pentru public, ca să-l cuceresc și să fac din viața actorilor așa ceva incredibil, sau traseul adevărat care, pe care prefer să merg mai degrabă decât: nu intri în nicio stare, nu ți se întâmplă nimic, nu intri în nicio pierdere a personajului.

Marius Manole: Știu că e dezamăgitor, dar actoria e o meserie ca oricare alta, ca meseria de medic, că și eu te întreb: bă, cum poți să intri într-un om și să tai acolo la ficat și să aia… și după aia omul ăla să meargă și să alerge în continuare? Adică totuși e fascinant, nu? Un chirurg pe creier sau, mă rog, fiecare meserie. E o meserie pe care trebuie s-o cunoști foarte bine. E o meserie care în care primul rând presupune tehnică Hm. Tehnică actoricească, care s-a inventat și care o pe care noi o studiem și pe care tu o descoperi de-a lungul carierei și o mai îmbunătățești. Adică dacă eu m-aș duce să am de omorât o colegă și mă duc și o omor, intru în pielea personajului și așa am omorât-o. Adică nu nu mai ies de acolo. Ori nu, totul e foarte controlat. Actorie, meserie controlată pe scenă.

Eu controlez. Știu și când îmi pleacă fiecare degețel pe care îl mișc în scenă. Eu sunt conștient de fiecare pas pe care îl fac, de fiecare respirație, de fiecare pauză, de fiecare privire, de fiecare obiect pe care pun mâna, de fie de publicul pe care îl am în fața mea, de partenerii pe care îi am în fața mea. E o meserie care e foarte tehnică și care cere foarte multă atenție. Deci nu intri în niște stări. Stările alea pe care le vezi tu, alea sunt stări controlate de mine. Eu știu că voi ajunge acolo. Eu știu ce impresie îți dau. De fapt, e urât spus. E o meserie de manipulare, manipulativă, pentru că eu te manipulez să ajungi acolo unde vreau să te duc eu, cu personajul, cu gândul, cu situația, cu tot. Deci nu e e… Sunt două categorii de actori. Actorii care joacă pe stări, care vezi că sunt nebuni și așa, și după aia le trebuie mult timp să iasă din pielea personajului, dar asta e o boală.

Sau actorii care știu că sunt actori și dacă îl oprești: „Bă, cum te cheamă?” „Marius Manole.” Deci nu te cheamă Hamlet. „Nu, tăticule, știu că joc Hamlet, dar nu mă cheamă Hamlet.” Repet, e o… Toți actorii, și de la Hollywood și pe unde unde te vezi, îți spun, mai ales actorii britanici îți spun, este o meserie. Ca oricare, ca un ceasornicar, trebuie să știi toate rotițele. Trebuie să fii conștient. Păi, nu în scenă, trebuie să se întâmple accidente, se întâmplă. Tu trebuie să știi când se plasezi comedia, de exemplu, comedia, care e cel mai greu de făcut. Comedia e mai greu de făcut ca drama. Comedia este farmacie, este matematică. Orice actor de comedie bun îți spune: există un timing perfect ca să fie comedie perfectă. Să știi când ai la secundă când dai gluma, ai punchline, pac, pac, pac, pac, ritmul, pac, ai dat-o, aplaudat, a râs lumea, te întorci, țac, țac, țac, țac, țac, construiești, construiești, pac, ai dat-o, râde lumea.

Adică trebuie să tot… Noi știm la repetiții când se va râde în sală M. Foarte rar ne ia prin surprindere asta. Știm când se va plânge, știm când se va… Noi știm lucrurile astea, le stabilim în repetiții, le stabilim cu regizorul. Uite, acolo trebuie să ajungă publicul să se emoționeze, aici. Adică e o construcție. Deci, nu-i așa? De aia eu văd meseria asta ca pe meseria de sportiv. Eu foarte de mult timp am învățat de la tenismeni, de exemplu. Am urmărit tenis foarte mult și sunt un mare pasionat și admirator și mă uitam la Simona Halep, pe care o iubesc, și cu că din cauza ei era să mor de vreo două ori în viața mea. O dată am leșinat chiar în casă.

Dr. Mihail: De ce?

Marius Manole: A, ok. Dă emoții și stres, că era 5:00 dimineața și avea un final de meci cu 30 la 30 ceva, de nu se mai termina niciodată, și am dat să cobor pe scări să mă duc să-mi iau apă și am căzut din lipsă de aer. Da, sunt și pătimași și acolo, așa e. Adică știi cum e, lucrurile nu funcționează. Noi suntem oameni. Când intri în scenă te, tu ai tehnica construită, ai totul, dar sunt lucruri noi. Fiecare seară e e nouă și eu intru și trebuie în în primul rând, în prima secundă când intru în sală, când intru în scenă, dar și la podcast și peste tot, oamenii conștientizează asta. Când intri într-o situație trebuie să vezi cum ești în ziua aia.

Dr. Mihail: Mhm.

Marius Manole: Cum sunt, cum e corpul, că poate nu ți-e bine. Adică ție ți-a fost bine până… dar nu știi când intri, cu tot cu emoții, cu tot cu toată energia, corpul cum funcționează, cum vorbesc, că vorbirea îmi merge, îmi merg azi cuvintele, îmi merg ușor, că vezi că te prinzi de la primele replici, așa, sunt într-un flux, intru, pot să intru în flux ca și… da, la podcast: bă, azi vorbesc bine. Da, mi-am dat seama de la primele întrebări. Ok, e o zi bună, mă duc pe ce simt, nu construiesc nimica, mă las în voia sorții, pentru că e o zi bună, sunt inspirat. În viață, în orice situație să se aplică asta, fluxul, mă rog, deci intru în scenă și trebuie să… După aia contează ce am mâncat în ziua aia, ce mi s-a întâmplat. Deci trebuie toate prima… primul moment trebuie să știu, domnule, fac o scanare ca la doctor, intru în aia și mă scanez, puf.

Dr. Mihail: După asta durează 5 secunde. O faci conștient sau e e un automatism?

Marius Manole: Ești și un automatism, dar și conștient, când se întâmplă un accident mai mare te pui sub semnul întrebării mai mult Dar.

Marius Manole: E deja la mine e un automatism, că joc în fiecare seară, deci n-am cum. Cum am călcat în… De fapt nici nu… De când plec de la cabină și aud publicul în difuzoarele alea, eu știu ce fel de public am, știu ce fel de energie găsesc în sală, îmi dau seama de cum se ridică cortina, ce energie e acolo. Bun, în funcție de aia încep să lucrez eu cu mine ca să mă pun pe același pe aceeași lungime de energetică cu publicul, ca să mă poată primi, să mă poată recepționa ca lumea de acolo. După aia, în cinci secunde, îmi trec repede pe, trec prin mine să văd ce ce funcționează, ce nu e bine, ce e bine, la ce trebuie să fiu atent în timpul spectacolului. După ce am stabilit asta, încep să să să joc și să fiu atent să construiesc ce am de construit, dar foarte conștient.

Nu există să mă pierd în personaj, să… mamă, am intrat în niște stări. Se întâmplă uneori când îți dai voie, adică tu construiești, intri într-o stare și zici: „A, să văd până unde pot să merg cu starea asta.” Și atunci am făcut de multe ori și te duci în niște zone în care și tu ești uimit de unde ai ajuns. Adică zici: uau, uau, uau, adică îți dai seama că acuma, dacă ți-ar pune cineva un cuțit în mână, ai fi în stare.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Că nu mai contează. Vrei, vrei să vezi până unde te duci,

Dr. Mihail: dar te oprești.

Marius Manole: Te oprești și după aia zici colegilor: „Bă, ce tare mi s-a întâmplat.” Și colegii văd asta, că se simte. Se simte când un actor depășește granița tehnică. Simți ca public: „Băi, a fost, a avut o stare, a fost foarte, știi, se simte.” Noi păstrăm starea tehnică pentru zilele în care nu suntem bine. Când nu sunt bine, trebuie să am, mă bazez pe ceva, pe o plasă de siguranță. Când sunt bine, depășesc tehnicul ăsta.

Dr. Mihail: Dar atunci trăiești personajul.

Marius Manole: Exact. Trăiesc personajul, dar tot controlat. Dar trăiesc mai mult decât l-aș trăi în mod normal.

Dr. Mihail: Bun, dar nu poți să te gândești la altceva în timp ce trăiești personajul.

Marius Manole: Ei, nu, Doamne, de câte ori nu mi-am calculat datoriile. Ho, ho! Știu, e o demitizare ce fac și n-am voie să spun asta, dar ăsta-i adevărul. Aveam un monolog, de exemplu, la un, la un spectacol, ca să nu mai spun că venea o fată sau cineva care mă ura foarte tare și aveam o replică: „Ce liniște e! E cumplit de liniște” și punea telefonul să sune în sală. Bă, o dată, de două, de trei, de patru ori. Zic: „Măi, nu e, nu se poate.” Și am rugat plasatoarele, zic: „Vă rog frumos, stați în sală și vedeți cine are telefonul în mână, că ce se întâmplă.”

Dr. Mihail: A venea cineva special să facă asta?

Marius Manole: Da, dar o… Dar nu știi câți oameni bolnavi sunt?

Dr. Mihail: Și ați găsit-o sau nu?

Marius Manole: Și știi ce făceam? Nu mai plasam replica aia, o mutam.

Dr. Mihail: A, și…

Marius Manole: Că ea știa unde. Sau el, că o fi, ea, că o fi el, știa când urmează și atunci dădea, și eu nu mai, și uneori începeam „Ce liniște e, cumplit de liniște” și nu mai apuca să dea drumul, sau schimbam tot timpul. Dar în monologul ăla țin minte că făceam niște pauze de genul ăsta, pauze de un minut, un minut, 1 minut jumate, timp în care eu dădeam senzația că se întâmplă ceva, dar eu mă gândeam ce datorii am. Deci dacă iau 20, de 200 din acolo, și după aia când mă terminam de făcut datoriile, începeam să zic textul. E urât ce zic, oameni buni, dar nu se întâmplă în fiecare zi asta și da, e un joc.

Dr. Mihail: Păi, dar totuși, în carte tu spui că scena ți-a dat prilejul să trăiești iubirile neîmplinite, frustrarea, frica să le exprimi acolo și cumva îmi dai de înțeles că pe scenă uneori simți că trăiești și după aia, în viața reală, se așterne liniștea și aștepți din nou scena să trăiești.

Marius Manole: Asta zic. Atunci când depășești tehnicul ăla, ți se întâmplă, se întâmplă niște minuni, că nu degeaba actoria e fascinantă, nu degeaba totuși, indiferent de cât vor fi rețelele astea care au stricat un pic relația între spectator și actor, au stricat acesta, această intimitate și acest mister care plana asupra noastră. Pe timpuri nu știam cum trăiește domnul Biocuc acasă sau doamna Maria Mihuț sau Valeria Seciu sau Rodica Mandache, nu știam și mi-imaginam, zic: „Bă, cum o fi la oamenii ăștia acasă, ce citesc, ce mănâncă, cum dorm, habar n-am.”

Dr. Mihail: Adică îți imaginai tu cum…

Marius Manole: Acuma eu îți arăt. Sunt acasă la mine în pat aicea. Deci sunt Marius Manole. Sunt pe… Ia uite baia mea. Am făcut numai gol. Cred că nu. Deși cred că am și scăpat. Auzi, nu mai există misterul ăla.

Dr. Mihail: Să zici „mamă”, oarecum, e totul foarte expus.

Marius Manole: Un pic vulgar, din punctul meu de vedere, deja a devenit povestea asta vulgarizată, situația. Dar uneori, când depășești tehnicul ăsta, se întâmplă minuni, se întâmplă miracole. Știi? Nu se întâmplă în fiecare seară, dar se întâmplă. De aia spun că am trăit momente foarte frumoase în teatru, mai ales la începuturi, când nu știam atâta, atât de mult tehnică.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Și mă bazam pe stările alea, știi? Și atunci, da, era cumva mai puternic tot ce mi se întâmpla în scenă, dar dacă trăiam așa, aș fi trăit în continuare așa și aș fi murit devreme.

Dr. Mihail: Era epuizant?

Marius Manole: Da. Nu epuizant, era rău de tot epuizant. Adică te storcea de… Da, că și acuma e epuizant, pentru că noi totuși, oricât de tehnic ai fi, trăiești, vii cu, tu vii cu amintirile tale, cu rănile tale, cu frustrările tale, cu neîmplinirile tale, cu neiubirile tale și le pui acolo ca să te creadă omul, că nu poți să joci ceva ce n-ai trăit, sau așa, și e și acuma e, dar vezi, e, se bat cap în cap și cred că tu, tu de asta ești, și publicul s-ar putea să fie un pic, pentru că eu nu știu să explic exact în cuvinte cum e meseria asta.

Dr. Mihail: Ai povestit în carte cum te-a sunat Andrei Șerban și ți-a propus să-l joci pe Richard al treilea și ai povestit cum, te, cum, în pregătirile care au urmat, în cele cinci săptămâni înaintea premierei…

Marius Manole: Da.

Dr. Mihail: Te-a descompus. Asta spui, că te descompune în 1000 de bucăți și după aia te lasă să te recuperezi la loc în ceva nou ca să intri în acel rol. Poți să ne descrii acest carusel, de la cum începe, cum e, cum vine propunerea și entuziasmul propunerii și după aceea aceste pregătiri înainte de premieră? Și, deci, eu până să citesc cartea ta nu mi-am dat seama că premiera pentru voi, actorii, e atât de… e un moment atât de încordat, atât de important, atât de plin de, ca la război.

Marius Manole: E ca la război când pleci la… Așa îmi imaginez eu. E ceva foarte… premiera, ajunul premierei e o stare foarte specială. E prima dată când ești la public, prima dată când te întâlnești cu publicul, prima dată când tu îți expui munca pe care ai făcut-o de trei, de două luni, de trei luni, de dou… o lună jumate, depinde cât ai muncit. E prima întâlnire cu colegii. Totul e nou, totul e straniu, nu știi cum va fi, nu știi… Adică e foarte ciudat. Dar da, e o stare foarte, mai ales la spectacole foarte importante, mari, grele. Cu Radu Afrim, de exemplu, o să povestesc de Richard, dar și Radu Afrim are un… Radu Afrim, de exemplu, are mai degrabă talentul de a mă descompune foarte tare, pentru că mă cunoaște foarte bine și s-a săturat de mine. S-a plictisit. El mă distribuie, care, nu că mă place, că el nu mă place ca actor, dar are nevoie de mine, că eu îl fac să râdă la repetiții și dezamorsez.

El e un, un regizor foarte conflictual, pentru că încontinuu e în căutări și încontinuu e nemulțumit și încontinuu el vede, e vizionar, e foarte vizionar și vede lucrurile cum ar trebui să fie. Noi nu le înțelegem și atunci, știi, așa, și mă ia pe mine, că eu așa, și mă tot de fiecare dată îmi spune: „Manole… nu mai vreau să-l faceți, puneți-i ceva lui Manole, schimbați-i capul, nu mai vreau să-l văd cu capul ăla, vă rog, are un cap mic, vai de mine, și e și pitic, puneți-i ceva cu tocuri. Nu, nu mai pot să-l văd.” Vai de… Bun. Eu mă amuz. Altfel te-ai enerva.

Dr. Mihail: L-ai băgat, mă, sa.

Marius Manole: Dar eu mă amuz, că știu că are nevoie de asta. Dar Radu într-adevăr te descompune, pentru că el știe că tu ai niște șabloane, niște lucruri pe care deja ți-au intrat în manerisme.

Dr. Mihail: Ce înseamnă că te descompune? Scrie-ne ce înseamnă.

Marius Manole: De exemplu îți spune: „Tu te duci, faci replica și începi să râzi. Cum râzi tu în toate spectacolele.” Și zice: „Nu mai râde aici, nu vreau să râzi așa. Vreau să-ți găsești alt râs.”

Dr. Mihail: Cum alt râs?

Marius Manole: Nu știu. „Vreau.” Și tu începi să cauți un râs. Da. „Nu mai… Nu vreau mersul ăsta. Vreau alt mers. Vreau să mergi altfel. Personajul vreau să meargă altfel. Nu mai ține, nu mai, nu, nu mai vreau să dai deloc de mâini, deloc. Personajul stă numai cu mâinile pe lângă corp.” Și atunci tu dintr-o dată te trezești că nu mai ai mijloacele tale pe care le aveai. Râdeai ca tine, mergeai ca tine, dădeai din mâini și începi să construiești ceva. Adică să vezi, bă, cum e fără mâini, cum să râd? Înainte râdeam, acuma ce râs? Nu, nu-i bun. Și începi să cauți un râs, începi să compui niște lucruri, începi să te, să te, să te compui altfel decât erai tu și apare o altă versiune a ta în spectacol. De aia la Radu sunt personajele fascinante. Și el imediat spune: „Nu, și aici ești cocoșat.

Personajul cocoșat.” Și începi să devii cineva care nu mai ești tu, știi? Și atunci te redescoperi, pentru că tu trebuie să cauți în tine starea de cocoșat. Că a fi cocoșat nu e numai fizic, e o stare, înțelegi? Starea de a fi cocoșat, pentru că oamenii care sunt… Adică se văd într-un fel, au niște frustrări, le e frică de ceva, se ascund pe undeva, nu e comod, că-i așa, încearcă să fie ca niște… să nu-i vezi, să mai mult să dispară decât să apară. Înțelegi? Ea vine la pachet dintr-o, dintr-o… un element exterior, care-i cocoașa, se modifică interiorul tău, se modifică gândirea, tipul de gândire. Deci dintr-o dată tu te schimbi. Dintr-o dată nu mai ești Manole, care erai cu coloana vertebrală, care nu-ți era rușine, care te… Nu, vine un alt personaj și asta spun eu. Te, te dă la o parte pe tine, Marius, și te înlocuiește cu un alt personaj care are alte caracteristici decât ale tale.

Dr. Mihail: Și premiera este, cum ai spus, că ai spus că e ca la război, pentru că este prima dată când îți folosești acest șablon nou creat.

Marius Manole: Da, da, da, da, da, da. Și prezinți publicului un alt eu, care nu, care nici ție nu-ți e cunoscut, nu-ți e, adică l-ai refăcut în repetiții, dar încă nu e… Tot timpul premiera te găsește nepregătit.

Dr. Mihail: Bănuiesc că premierele sunt destul de diferite de un spectacol după aceea, care rulează de mult timp, nu?

Marius Manole: Da. După aia, gata.

Dr. Mihail: Sunt mai bune sau riscă să nu fie mai bune?

Marius Manole: Depinde. Ce e frumos la premieră e că totul e nou și tu ești foarte viu și atent.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Deci da. După aia intri pe un teren pe care îl cunoști deja, începi să devii mai tehnic, aplici exact, știi, formulele care funcționează. De aia pariul mare e ca în fiecare seară tu să… noi intrăm în scenă spunându-ne că jucăm asta pentru prima dată.

Dr. Mihail: Știi, asta, asta, asta e o întrebare de… Posibil să fie o întrebare stupidă, dar mereu mă surprind gândindu-mă la cum, cum reușesc oamenii aceștia să joace aceeași piesă de multe ori, ani de zile, fără să…

Marius Manole: Îți spun imediat și asta e pentru că noi nu suntem aceiași în fiecare zi. Pentru că eu nu sunt ca cum am fost ieri. Pentru că corpul meu nu mai e ca ieri. Pentru că între timp eu am citit dintr-o carte, între timp am avut o problemă cu cățelul, între timp am făcut podcastul cu tine, între timp s-au întâmplat lucruri și seara eu nu mai sunt cum am fost aseară.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Și eu nu mai iau personajul. Nu-l fac. Eu, eu nu, eu îmi dau șansa să redescopăr personajul cu mine azi, de acum. Nu mă duc cu mine, ce am jucat ieri. Eu am bucuria asta și colegii mei știu asta și nu mă suportă de asta. Eu invent, nu improvizez, inventez la fiecare spectacol alt traseu al personajului. Adică fac o pauză unde nu fac pauză de obicei. Poate schimb un pic mișcarea, poate, adică tot timpul mă surprind, pe, îmi place să mă, să mi-accidentez mie traseul ca să nu fie ca de ieri. Deci tot timpul pentru mine seara e nouă. Eu descopăr în fiecare seară lucruri. E diferit. Deci nu mă plictisesc niciodată. Pot să joc un personaj de 10 ori. Am jucat Richard 3 sâmbătă dimineață, Richard 3 sâmbătă seară, Richard 3 duminică dimineață, Richard 3 duminică seară și au fost patru spectacole complet diferite.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Se schimbă totul.

Dr. Mihail: Cred că noi avem iluzia că ne alegem o zi în care vedem aceeași piesă. De fapt sunt piese diferite.

Marius Manole: Da, sunt. Nu, de aia… De aia poți să vezi un spectacol de mai multe ori, pentru că nu seamănă niciodată.

Dr. Mihail: Asta n-am făcut, dar ăsta e un exercițiu care merită făcut ca să vezi asta.

Marius Manole: Da. Și chiar dacă ție ți se pare că-i la fel,

Dr. Mihail: hm,

Marius Manole: înăuntrul meu nu-i la fel și ai să vezi că nici la tine nu-i la fel. Pentru că tu, spectatorul de azi, n-ai să mai vezi, n-ai să mai simți spectacolul ca cum l-ai văzut prima dată, pentru că prima dată a fost un impact, nu știai povestea, nu știai ce așteptări să ai, poate că erai mai odihnit. Azi poate vii mai obosit, poate știi deja povestea. Și majoritatea care când văd al doilea spectacol zic: „N-a mai fost ca ăla de ieri.” A fost, știi? Da. Păi, e și normal, pentru că deja știi povestea, deja nu mai ai tu. Spectatorul are spectacolul pe care și-l merită. Adică să știi că de multe ori spectatorii, cât investești tu în mine, atâta primești de la mine.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Știi, dacă am o sală proastă, spectacolul e pe măsură. Dacă am o sală bună, atentă, care reacționează, care dă energie spectacolului, primește un spectacol bun.

Dr. Mihail: Simți legătura asta cu publicul în sală? Nu… O simți.

Marius Manole: Eu? Da. Da. Foarte tare. Da.

Dr. Mihail: Te uiți la oameni sau ei?

Marius Manole: Da, da, da. Deci toată lumea a spus că atunci când un actor vede publicul, e un actor prost. Deci eu sunt un actor prost, pentru că eu chiar văd publicul. Văd publicul, dar nu că văd publicul, eu simt. De exemplu, a venit o dată o colegă, Florentina, în sală și am zis după, la final, și când ai… și am zis: „Ai fost în sală.” „De unde știi?” „Te-am simțit, erai în sală undeva în partea aia.” Da. Și într-o zi a zis: „Ok.” Și, repet, jucam „Inimă de câine” și la un moment dat a intrat în sală. Eu eram cu domnul Rebeniuc, așa, și vorbeam nu știu ce acolo, jucam și a intrat Florentina în sală și în secunda doi m-am întors. Ea a văzut că eu am văzut-o și a făcut așa și eu mi-am continuat. Simt când cineva nu mă suportă în sală, de exemplu, energetic simt și mă duc în partea aia, că pe ăla trebuie să-l conving.

Dr. Mihail: Îți explici lucrurile astea? Cum ți le explici? Nu. Ok.

Marius Manole: Nu, nu, nu. Singurul fel în care mi-l explic e că într-adevăr când intru în scenă eu nu sunt blocat, adică nu mi-e frică de nimic. Mă simt ca acasă, mă simt foarte liber pe scenă și atunci simțurile sunt foarte deschise și simt tot ce se întâmplă în jurul meu energetic.

Dr. Mihail: Ai povestit în carte cum simți, de exemplu, dacă e un public care trebuie să fie îngenuncat sau un public căruia trebuie să te supui, sau dacă știi, pentru că e un raport care trebuie stabilit.

Marius Manole: Aia vorbeam, de când intru în scenă îmi dau seama ce fel de public am. Unul care vrea să fie supus sau unul care vrea să fie stăpân sau unul care vrea să fie…

Dr. Mihail: Și vorbim de teatru, nu de sex.

Marius Manole: Da, am înțeles. O prostie am spus. A, mă rog, ceva care putea să lipsească. Să tăiați asta.

Dr. Mihail: Da, bine, o tăiem.

Marius Manole: Da, bine. O tăiem. Bine, o tăiem. Să fii să…

Dr. Mihail: A, deci să n-o tăiem.

Marius Manole: Nu,

Dr. Mihail: n-o tăiem. Bine, deci n-o tăiem.

Marius Manole: Așa. Eu îmi asum tot ce zic. Mie îmi place să spun prostii multe.

Dr. Mihail: Am atât de multe întrebări, fuck! Și avem atât de puțin timp. Va trebui să mai facem un alt podcast, să știi.

Marius Manole: Da. Hai să găsim ziua aia.

Dr. Mihail: Hai să găsim ziua aia.

Marius Manole: Va mai dura un an, dar vine o zi.

Dr. Mihail: Dar fii atent, nici nu știu în ce direcție o să mai, pentru că știi cum, exact ce ai zis și de asta n-o să tăiem replica asta, pentru că se vede că îți asumi să te duci în tot felul de locuri și ai această asumare și acest avânt fără frica de a greși pe care îl avem în adolescență și în carte povestești că nu ți l-ai pierdut nici acum. Și mi se pare un lucru foarte important asta, pentru că într-adevăr, odată ce te maturizezi, devii mai precaut.

Marius Manole: Stai că am de făcut aia, am de făcut aia, hai să nu facem, să avem grijă, devii precaut și spui foarte multe. Cel mai tare mă sparge asta cu imaginea. Nu ți-e frică că strici imaginea? Cine a stabilit că eu am o imagine o dată? De ce trebuie să aibă un om o imagine? De ce funcționează în societate o imagine, când ar trebui să funcționeze omul autentic așa cum e el? Cum să spui „dar trebuie să am grijă de imaginea mea”? Cum adică trebuie să ai grijă? Înseamnă că ești o făcătură. Dacă tu ai o imagine pe care tu ai grijă să n-o strici, înseamnă că ești o făcătură. Înseamnă că tu nu ești ăla. Tu îmi prezinți mie o imagine și eu ar trebui să te resping, să zic: „Nu, eu vreau să văd omul.” Mă interesează omul viu, cu greșeli, cu bucurii, cu tristeți, cu lacrimi, cu tot.

Omul, o imagine. Păi, pune o poză și ești o imagine. Cum adică îmi stric imaginea? „Nu pot să fac asta, că mi-stric imaginea.” Nu vrei să… nu, că n-apar acolo, că mi-stric imaginea. Asta pe lângă faptul că ești închipuit, că tu chiar crezi că ești o imagine și că cineva chiar e atent la tine, ești buricul pământului, dracu’, nu e atent nimeni la nimeni, mai și prezici ceva fals. Adică pe bune, nu ți se pare ciudat asta cu imaginea? Nu te-ai gândit?

Dr. Mihail: Ba da, m-am gândit, dar nu din perspectiva asta. Și într-adevăr, probabil că dacă ești, adică e admirabil, da, să ai curaj și să poți să ieși așa.

Marius Manole: Păi, dacă ești autentic, bă, nu trebuie să mă fac, nu vin aici să am grijă despre cum stau, să mă fi îmbrăcat frumos și eu o malețică pe mine. Ce am găit de vreo trei zile oricum, lucru îmbrăcat la fel, nici nu contează. Dar e bună calitate. Nu, serios, e foarte bună calitate. Sunteți fraieri, așa.

Dr. Mihail: Dar și asta e admirabil. Să știi că și eu port hainele de două sau trei zile, dar nu e că mi-e lene să mă iau și eu ce prind pe acolo. M-am trezit eu și mie, dar eu mă scuz că nu vreau să spăl atât de mult și să poluez. Asta e scuza.

Marius Manole: Mamă, eu n-am nicio scuză. Eu pur și simplu sunt nesimțit. Nu, dar sunt și zile ale săptămânii în care îmi place să mă îmbrac diferit și acuma mie mi-e și lene. Mea e foarte frumoasă. Uite, e maro. E frumoasă. Nici nu se vede când se murdărește. Material bun și… Da. Deci trebuia să vin să am grijă cum vorbesc, ce vorbesc, să vorbesc despre, să zic să… Asta mi-a zis cineva. Nu mi-a zis despre carte că tu n-ai talent la scris și că cartea… De ce să nu zic, dacă eu asta cred? Eu real cred asta. Adică nu e, nu e niciun, nu, nici nu încerc un exercițiu de, cum se cheamă? Modestie, nici nu, real eu cred asta. Adică cred, cărțile astea, de exemplu a mea, a lui Bendeac, am văzut că a scris și Horhe o carte.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Deci numai cine nu vrea nu scrie. Zici: „Bă, eu nu vreau să scriu”, dar dacă vrei să scrii o carte, o scrii. Și e și normal să fie așa. Economiei de piață. Bă, dar nu poți să mă pui la acela cu Patapievici?

Dr. Mihail: Nu, dar nu…

Marius Manole: Sau cu Ana Blandiana sau cu…

Dr. Mihail: Nu, dar e un alt tip de lectură și repet… Na, adică e, cum să zic, nu, dar nici pe mine nu mă, nu mă, adică nici pe mine nu mă obligă nimeni și n-aș face asta. Nu ți-aș zice: „Bă, e bună cartea”, dacă nu era bună.

Marius Manole: Da.

Dr. Mihail: E, da, ca tip de lectură și ca fel de scriere chiar mi-ar plăcea s-o citească lumea și e o carte mi-ar sau nu știu dacă mi-ar plăcea. Să zicem că nu mă interesează ce citește lumea, dar mi-ar plăcea s-o citesc pe a doua. Știi când se termină cartea și îți pare rău?

Marius Manole: Da.

Dr. Mihail: Mi-ar plăcea să urmeze a doua. Adică mi-ar plăcea să văd perspective, emoții descrise sau nu știu în ce zone poți să te duci.

Marius Manole: Cinci ani.

Dr. Mihail: Da. Vrei mai repede?

Marius Manole: Da. Păi hai s-o… hai, că mă apuc în seara asta.

Dr. Mihail: Măcar s-o gândești. Măcar s-o gândești. Chiar merită. Chiar merită să scrii o carte. E, da.

Dr. Mihail: Br. Ok. Fii atent. Din nou întorcându-mă la Richard 3.

Marius Manole: Da.

Dr. Mihail: Povestești despre cele cinci săptămâni de repetiții și povestești de un moment de cădere în care nu ți-mai simțeai corpul cum era, lucrurile nu mai mergeau.

Marius Manole: Da. În timpul spectacolului noi mai facem blocaje. Adică sunt din nimic. Nu știi din ce vin. Adică e foarte ciudat, pentru că odată mintea și corpul nu se mai regăsesc împreună. Știi, noi, ca să funcționăm bine, oamenii, avem nevoie ca mintea și corpul nostru să fie, să aibă același Dumnezeu. Când apare o discrepanță între minte și corp, suflet, minte, corp, acolo se întâmplă ceva ciudat. De aia se întâmplă depresia, de aia se întâmplă…

Dr. Mihail: Când nu se mai înțeleg astea trei componente, că de fapt nu e asta.

Marius Manole: E mintea, suf… rațiunea, sufletul și corpul. Și atunci, adică așa cred eu. Și în timpul repetițiilor s-a întâmplat această discrepanță. N-am, nu știu de unde a venit. Știi de unde a venit? De la faptul că într-o zi am lăsat armura jos și am permis să-mi fie frică.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Nu știu cum. Într-o zi. Dar…

Dr. Mihail: Atunci, la Richard 3, sau…

Marius Manole: Adică eu mi-am propus, știam că e un rol foarte mare, știam că toți ochii vor fi pe mine, știam că e Andrei Șerban, știam că e Teatrul Bulandra, deci presiunea era foarte mare. Oricum eu nu mă mai gândesc la asta cu presiunea. Eu îmi scot cât de câ… Mamă, faci Richard. Da. Și ce dacă fac? Da. Adică în sezoane ca pe oricare alt lucru și când am un monolog, de exemplu, zice: „Mamă, sunt pe timpul…” Spuneam: „Mamă, vine monologul ăla.” Nu mă mai interesează, pur și simplu o replică mai lungă. Încerc să-mi ușurez munca, încerc să nu mai pun presiune pe mine, pentru că ani de zile am pus presiune pe mine. Adică ani de zile, dacă veneam acuma la tine la podcast acum vreo 20 de, mă gâ… „Aoleu, mă duc, trebuie să văd, să, fiu inteligent”, să mă, nu mai am presiunea asta, nu mai pun.

Adică efectiv nu mai pun presiunea asta pe mine. Ei, și atunci am zis: „Trei, cinci săptămâni cât repet, nu vreau să-mi fie frică deloc. Nu vreau să am nicio…” Știi că noi ne mai enervăm în timpul repetițiilor, facem căderi, plecăm la cabină supărați, plângem, ne întoarcem, ne certăm, ne supărăm, ne și… OK, nu vreau să am niciun fel de criză de asta, vreau să merg matematic înainte până la premieră. Doar că într-o zi, stând așa la repetiții, și într-una, colegii mei, de undeva a venit, de undeva a venit gândul: „Frate, peste patru săptămâni eu sunt pe scenă cu un spectacol de dus de 3 ore jumate, Richard 3, la Bulandra, cu Andrei Șerban.” Richard 3, care a mai fost făcut de Marcel Iureș. De bun. L-am scos gândul. Ok, doar că el deja era.

Dr. Mihail: Și crezi că acel gând a declanșat această stare?

Marius Manole: Am permis pentru o secundă să-mi fie frică. Am lăsat pentru o secundă garda jos și mi-a și… ca și în viață, mi s-a făcut frică și atunci o săptămână aproape nu scăpam de sentimentul ăsta. Blocajul ăsta, blocajul ăsta e foarte rău când se întâmplă. Nu mai știi ce să faci cu mâinile, parcă nu ești tu. Regizorul îți spune să faci niște lucruri. Tu, mintea ta zboară în altă parte. Te gândești încontinuu: „Mamă, cât de prost sunt! Vai, dar nu e bine deloc. Ce fac?” În același timp te prefaci pentru regizor că ești bine, că ăla n-are voie să vadă că nu ești bine. La un moment dat, Andrei m-a întrebat: „Marius, tu ai o problemă, ești obosit, ești?” „Nu, nu, nu, îmi revin.” Mă rog, am încercat, pentru că dacă aveam senzația că dacă o să spun chiar s-a… mi-aș fi conștientizat lucrul ăsta și nu voiam, și atunci o săptămână așa a stat și după o săptămână nu știu cum, că nu știu cum am ieșit din blocaj, într-o zi am intrat pe scenă și am zis: „Gata, nu mai am.”

Dr. Mihail: Ai făcut ceva anume ca să…

Marius Manole: Mi-a ieșit un moment.

Dr. Mihail: M…

Marius Manole: Mi-a ieșit un moment bine și Andrei a zis: „Foarte bun momentul ăsta, îl păstrăm.” Și din secunda aia, oamenii ca să înflorească trebuie să fie iubiți. Oamenii ca să fie la potențialul lor maxim trebuie să se simtă iubiți și apreciați. De aia eu nu înțeleg liderii de firme, de echipe, de orice vrei tu, care nu-și încurajează echipa. Fie și atunci când greșesc. Adică nu înțeleg cum nu le e atât de clar să vadă că în secunda în care tu ești arogant cu echipa ta, în secunda în care te simt oamenii că ești fals, în secunda asta… Nu înseamnă că trebuie să ai autoritate, dar una e autoritatea, alta e să umilești oamenii, să îi disprețuiești, să… Dacă ai reuși să empatizezi cu ei, eu cred că orice lider de echipă ar face o echipă minunată.

Dr. Mihail: Se întâmplă des în teatru ca liderii să…

Marius Manole: Da, se întâmplă. Pe timpuri, nu se mai, acuma mai puțin. Ori nu mi se mai întâmplă mie, probabil că de la o vârstă de la asta nu mai, nu își mai permit să facă asta. De la un statut, de la un nume, dar am pățit de multe ori, am pățit și eu umilințe de astea. Doar că eu nu m-am simțit niciodată umilit. Nu știu cum. Adică apropo de…

Dr. Mihail: Dar momentul acela de pe scenă în care te-ai simțit iubit, acela a fost momentul în care te-a scos din acea stare.

Marius Manole: Da. Ăla a fost momentul apreciat, nu iubit, apreciat. În secunda în care mi-a zis Andrei: „Uite, ăsta e un moment bun” și am văzut și în ochii colegilor că așa, în secunda aia am zis: „Ok, stai puțin, că mi-am revenit, gata.” Și de momentul ăla mi-am, mi-am, mi-am revenit până la premieră.

Dr. Mihail: Îți ajunge aprecierea și iubirea pe care o iei de la public?

Marius Manole: Da, categoric. Păi de aia e că am niște prieteni care încontinuu fac niște lucruri, care nu sunt din meseria mea, care fac niște lucruri. Și eu tot întreb, zic: „Dar de ce tot apăreți așa sau nu știu cum, nu știu ce?” Zice: „Bă, tu ai validare de la public. Tu îți iei validarea de la public. Noi ceilalți, oamenii restul, noi avem nevoie de validarea soției, a societății, a prietenilor. Încontinuu suntem într-o căutare de validare.” Pe când norocul meu e că eu o am în fiecare seară și nu o am 1 dată,

Dr. Mihail: înțelegi?

Marius Manole: De aia poate și pot să fiu atât de relaxat. De aia și poate, de aia, poate îmi și permit să-mi accept greșelile și să nu vreau să fiu o imagine, pentru că eu am validarea asta. Nu trebuie să construiesc o imagine ca să mă valideze cineva. Deci există și varianta asta.

Dr. Mihail: Te simți împlinit acum, în momentul în care te afli?

Marius Manole: Da. Da.

Dr. Mihail: Nu lipsește nimic.

Marius Manole: Nu.

Dr. Mihail: Dar mai ai sentimentul acela că viața nu ți aparține sau simți că ți-ai găsit o…

Marius Manole: Nu, mi-am luat-o în mâini. E viața mea, e în mâinile mele. Chiar e. Adică nu mai am nicio…

Dr. Mihail: S-au, s-au întâlnit…

Marius Manole: M-am întâlnit foarte bine cu viața. Nu mai am nicio problemă. Mă întreb ce urmează. Sunt curios să văd ce urmează, ce, ce să-mi doresc, ce să-mi plănuiesc mai departe. Aici mă zbat acuma.

Dr. Mihail: Dar mai e fericirea în actul următor?

Marius Manole: Nu mai e. Nu, nu e. Acuma, uite, acuma când vorbim noi doi.

Dr. Mihail: Și ce, ce sfat ai putea să dai, nu știu, unui tânăr actor sau unui tânăr care aspiră să facă ceva, simte că are steaua lui norocoasă, simte că fericirea e în actul următor, simte că viața nu e a lui sau că e într-o viață greșită? Ce încurajare i-ai da? I-ai da astfel încât să totuși să nu descurajezi, știi? Să nu-l relaxezi complet, că lasă că o să vină. Ce să-i spui acuma, din poziția omului care și-a recăpătat viața și fericirea e în actul actual?

Marius Manole: Tentația mare e să-i spui să nu-ți fie frică, să continui, că la un moment dat vei reuși și așa. Asta e tentația mare. Pe de altă parte, eu am primit o întrebare foarte frumoasă din partea cuiva care a citit cartea. Am primit foarte multe mesaje, multe, și cele mai multe și care m-au bucurat cel mai tare sunt de la adolescenți.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: M-am bucurat enorm, pentru că de fapt cartea asta pentru ei e… nu e pentru… asta o și afirm în primul capitol, și pentru că mi-aș fi dorit să găsesc așa o carte când aveam vârsta aia, poate m-ar fi ajutat, poate mi-ar fi fost mai ușor. Cineva mi-a pus o întrebare foarte deșteaptă și foarte interesantă, mi-a zis: „Domnule Manole, credeți că Marius Manole ar mai fi fost la fel dacă n-ar fi trecut prin fricile alea, prin tot ce ați povestit în carte?” Și n-am știut să răspund.

Dr. Mihail: Adică…

Marius Manole: Și sincer cred că nu ar fi fost la fel. De aia cred că tinerii trebuie să-și trăiască fricile, să-și trăiască luptele. Că faptul că mi-a zis Manole că la un moment dat va veni, să nu-mi fie frică, că vine, e cu dus și întors. Adică fricile există acolo. Trebuie ca fiecare om să-și găsească modalitatea lui de a se lupta cu frica lui, modalitatea lui de a-și învinge frica, armele lui, cu care nu poți să folosești armele mele să-ți învingi frica ta. Deci de unde tragem noi concluzia că cel mai bine să te cunoști, să încerci să te cunoști pe tine, să încerci să te cunoști, să încerci, care să… să te cunoști, care sunt calitățile, care sunt defectele, să transformi defectele în calități, să știi ce putere ai, ce superputere ai, unde ți-e comod, unde ți-e incomod. Deci, de fapt, ce sfătuiesc eu un tânăr la început de drum este să-și dedice timpul ca să se observe, să se cunoască, să fie atent la el,

Dr. Mihail: pentru că în secunda în care va descoperi lucruri despre el, va ști și cum să lupte împotriva piedicilor.

Marius Manole: Ori dacă tu nu te cunoști, nu știi cine ești, nu știi ce se întâmplă în tine, nu ai cum să lupți cu fricile. Nu ai cum. De aia zic, nu luptați cu… Nu luptați cu armele mele.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Luați de acolo doar bucuria cunoașterii, autocunoașterii și bucuria faptului luptei, de a duce lupta. Să nu abandonezi lupta niciodată. Chiar când totul ți-e potrivnic, chiar când nimeni nu crede în tine, chiar când tu, uneori, nu mai crezi neapărat în tine, tu să continui să lupți. E ca la sală. Important e nu cât ridici azi sau cât ridici mâine sau cât ridici poimâine. Important e, cum se cheamă? Să te duci în fiecare zi.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Așa e și asta. Important e să lupți în fiecare zi. Să nu abandonezi când ți-e greu, când ți-e… să lupți, că cei mai mulți oameni abandonează și când ai abandonat, ai abandonat. Nu mai… Dar marele secret e să nu abandonezi și să încerci să te cunoști pe tine ca să știi cum să lupți. Asta i-aș spune unui tânăr, pentru că n-are cum să nu-i fie frică la vârsta lui. Degeaba îi spun eu să nu-ți fie frică.

Dr. Mihail: Chiar ar trebui să-i fie frică. Adică…

Marius Manole: Trebuie să-i fie frică, dar trebuie să găsească modalitatea de a anihila frica. Modalitatea lui de a anihila frica. Pentru că dacă va găsi atunci modalitatea lui de a anihila, o va avea pe parcursul vieții. Arma aia o va păstra tot timpul și va ști cum să facă, cum să, s-o folosească. Apropo de armele din dotare. Știi, va descoperi, tot de fapt noi ce facem? Noi suntem un program care pe parcursul vieții căpătăm îmbunătățiri.

Dr. Mihail: Mai e o aplicație, s-a mai dezvoltat aplicația.

Marius Manole: Aplicația de a lupta cu frica. Pang. Aplicația de a, de a, de a, de a ignora bârfele. Pang. Aplicația… Noi de fapt ne upgradăm pe măsură ce ne maturizăm. Depinde ce aplicații punem. Aplicația proastă, porno, care ne consumă timp și ne uităm așa, sau punem aplicația bună, lectură.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Știi? Și… Doamne, vorbesc ca un om mare.

Dr. Mihail: Așa e. Da,

Marius Manole: dar chiar sunt un om mare, că sunt bătrân de acum. Am 50 de ani. Dacă nici la 50 de ani nu știi lucrurile…

Dr. Mihail: Cum faci totuși acum, pentru că probabil că există acum tentația de a deveni comod, nu? De a… există tentația de a deveni confortabil și comod.

Marius Manole: Da.

Dr. Mihail: Te lupți cu ea?

Marius Manole: Da. Da. Da. Mă lupt cu ea și… Da. Și multă lume îmi spune: „De ce nu te mai oprești?”

Dr. Mihail: Că gata, ce mai…

Marius Manole: Dar nu e vorba despre… Mă uit la Rodica Mandache, pe care vă rog s-o invitați la podcast. O să vă facă mare plăcere și o să aflați 1000 de lucruri de la ea.

Dr. Mihail: Notat.

Marius Manole: Credeți-mă pe cuvânt, nici nu e pe targetul vostru. O să șocați publicul în primul rând. O să șocați. Ce…

Dr. Mihail: Notat?

Marius Manole: Așa, vedeți singur. Sigur vă zic, pentru că eu mă uit la ea, cum are 83 de ani și este mai curioasă ca mine, mai în formă ca mine, vivace. Tot timpul e la un spectacol, tot timpul e la sala de operă, tot timpul merge, tot timpul repetă, tot timpul face, tot timpul citește, tot timpul vede filme, tot timpul… Deci, de unde am tras concluzia că bătrânețea se instalează atunci când nu mai ești curios.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Și când nu mai vrei să faci lucruri. Bătrânețea se instalează cu voia noastră. Ea fără voia noastră nu se poate instala. Noi îi dăm voie când am îmbătrânit. Ei, am crezut că am îmbătrânit, chiar am îmbătrânit. Nu, bătrânețea e o stare. Nu îi dai voie, nu va fi. E simplu. Eu am 47 de ani, eu mă simt ca la 22. Dacă așa mă ține Dumnezeu sănătos, dacă mă voi ține și eu sănătos, adică să am grijă să nu fac niște excese, eu nu cred că bătrânețea… nu e că am vârstă deloc. Și da, mă lupt cu comoditatea, îmi pun în continuare multe spectacole, îmi pun deplasări, repet două spectacole în paralel, mă chinui să citesc 30 de pagini pe zi în fiecare zi.

Dr. Mihail: Da, serios.

Marius Manole: Da.

Dr. Mihail: 30…

Marius Manole: Cel puțin. 30, cel puțin 30.

Dr. Mihail: De ce 30? Că și noi am pus acest…

Marius Manole: Păi, nu știu, pentru că 20 mi s-a părut prea puțin.

Dr. Mihail: E puțin și mai mult…

Marius Manole: Iar 40, mai mult de 40 mi se părea că abandonez, când zic: „Aoleu, 40 de…” Așa, 30 e undeva confortabil. 10, primele 10 nu-ți dai seama, la 20 ai ajuns, până la 30 te chinui.

Dr. Mihail: Că dacă ai citit azi 20, mâine faci 40.

Marius Manole: Nu cred. Nu,

Dr. Mihail: nu eu.

Marius Manole: Nu,

Dr. Mihail: nu e…

Marius Manole: Nu, nu. Dar în ultimul timp depășesc 30 de pagini frecvent. Adică n-am… nu m-am întâlnit cu situația asta. Interesant, că dacă îți pui 30 de pagini, depășești de plăcere alea, 30 de pagini, dacă e cartea bună și dacă te prinde.

Dr. Mihail: Da, da, da, da, da.

Marius Manole: Și chiar dacă nu mă prinde, tot mă chinui să citesc cartea până la capăt, că cineva mi-a zis: „Dar de ce n-o lași și alta? Că sunt atâtea cărți bune”, pentru că aș, aș lua-o ca pe o înfrângere.

Dr. Mihail: Știi cum? Podcastul ăsta o să se termine exact ca acea carte super bună de care îți pare rău că s-a terminat, de ce n-a mai scris, și te desparți de… Dar urmează, probabil, și partea a doua. Urmează să zic volumul doi al podcastului Boabe de cunoaștere cu Marius Manole. Dar mai am o ultimă întrebare. Ce ai face sau ce ai fi dacă ți-aș lua complet teatrul? Dacă teatrul de mâine ar dispărea. Nu mai există. S-au închis toate teatrele. Nu mai există profesia de actor. Nimeni nu mai caută asta. În fine, oricare ar fi scenariul. A dispărut teatrul. Ce ai face?

Marius Manole: Sigur că o să mă străduiesc să supraviețuiesc.

Dr. Mihail: Ce ai fi? Cine ești, Marius, fără teatru?

Marius Manole: E un om care se descurcă comunicativ. Pot să comunic foarte bine. Deci aș fi un ospătar extraordinar. Aș fi un de ăsta de hotel, cum se cheamă? Recepționer de hotel. Mamă, mi-ar plăcea mult recepționer de hotel. Îmi și imaginez povești cu clienții. Da. Aș fi, aș barista, aș fi, aș învăța. Mi-ar plăcea să învăț lucruri noi, să fac lucruri noi. Asta cred că mă animă cel mai tare, să învăț, să fac lucruri noi, pentru că eu deja cumva asta cu actoria, dar de asta încep să fac mai multe lucruri pe lângă. Uite, o să-mi deschid o școală de teatru, de exemplu. E prima dată când spun asta.

Dr. Mihail: Ce tare! Uau! În premieră.

Marius Manole: În toamnă.

Dr. Mihail: Pentru ce target?

Marius Manole: Dar acuma lucrăm la concept. Tineri. Pentru tineri, în principiu, pentru tineri, pentru că eu cred, chiar cred că educația… Merg prin școli, acuma, de exemplu, stau de vorbă cu elevii prin școli, mă cheamă și datorită acestei cărți, dar și înainte mă duc prin școli și vreau, pentru că copiii au nevoie să stea de vorbă cu, cu oameni, pe care încă nu sunt, tineri, foarte tineri, dar nu sunt nici suficient de bătrâni, sunt undeva încă în care ei pot să recunoască și să creadă în vorbele, știi? Adică să vadă un om care a reușit ce și-a propus, să nu fie pedagog, să nu fie din învățământ ca să nu aibă așa, să nu fie nici bătrân, cât să fie de să mai știe să le spună și o glumă și o înjurătură ca să vadă: „Mă, și ăsta s-a drogat și ăsta s-a nu știu ce.” Ca să se recunoască, știi? Pentru că altfel nu ajungi la ei și fac asta. Merg prin licee, mă cheamă profesorii, îmi scriu pe Facebook.

Dr. Mihail: Și o să faci acea școală de teatru.

Marius Manole: Da. Și fac o școală de teatru. Deci dacă se ia actoria, fac școala de teatru. Dacă se ia și școala de teatru, a, beach boy de ăla de pe plajă care aleargă și duce, de aia, la… Nu, la șezlong. Faci și sport, ești la mare tot timpul. Mamă, îi urăsc pe ăia. Deci sunt invidios maxim pe ăia bronzați tot timpul. Arată bine, aleargă, pac, se duc, fac seara, stau la petrecere, a doua zi o iau de la capăt. Pun și șezlongul.

Dr. Mihail: Ok.

Marius Manole: Oare live?

Dr. Mihail: Sunt. Da, sunt multe de făcut.

Marius Manole: O, câte n-ar fi de făcut. Câte n-ar fi de făcut.

Dr. Mihail: De ăsta însoțitor de zbor? Nu v-ar plăcea?

Marius Manole: Nu, mie mi-ar plăcea mult să zic: „Duty free, avem duty free.” Să mă duc prin duty free, să vând la duty free, ce mi-ar plăcea. Cred că mi-aș cumpăra numai eu multe de acolo.

Dr. Mihail: Da, asta e. Adică mă așteptam la răspunsul ăsta, pentru că se simte că nu, că nu, nu, că e important să nu te agăți neapărat de profesia ta sau de ceea ce faci, oricât de pasionat ar fi și oricât de mult ai iubi asta. Te-ai întoarce la aparatul foto pe care l-ai primit de la tatăl tău cadou.

Marius Manole: M-aș întoarce.

Dr. Mihail: M-aș întoarce, dar de ce nu m-aș întoarce? Chiar sunt pasionat de… Uite, mi-aș fi… aș fi fost un om extra… Cred că aș fi fost un om… aș fi fost… Mi-ar plăcea mult să fac comunicare, să fiu PR. Că eu îmi fac PR-ul pentru mine. Adică sunt unul din actorii care își face singur PR-ul și, adică, își face singur, mi-l fac bine și am sălile pline. Deci mi-ar plăcea să fac asta, comunicare, PR, să inventez campanii, să… Da, uite, mi-ar plăcea mult, mult, multe lucruri mi-ar plăcea să fac. Bucătar, cum gătesc extraordinar. Cred că e interesant să fii bucătar, să-ți faci meniul pe ziua respectivă. Mi-ar plăcea cel mai tare. Visul meu este să am în Grecia o căsuță cu trei mese

Dr. Mihail: și o să le gătesc. Borșul meu de pui cu tăieței de casă, borș.

Marius Manole: Am auzit asta, dar cunosc oameni care au făcut asta. Au plecat în Grecia și au deschis o tavernă și fac acolo.

Dr. Mihail: Tavernă e mult spus la noi la români. Ce tavernă? Un restaurant ca la Lehliu, cum se cheamă de ăla. Mie mi-ar plăcea o bombă, nu o tavernă. O bodegă de aia că mănânci, mănânci, îți aruncă ciorba, ai mâncat, ai plecat. Un han. Mie mi-ar plăcea să am în pădure un han care să păpășească călăreții și să… Da, mă rog, aici e ciudat asta, să păpășească călăreții. Da. Ei, ai niște… nu contează. Orice om are voie să aibă orice. Suntem diferiți și trebuie să avem incluziune, să acceptăm… Păr foarte frumos.

Marius Manole: Pllov.

Dr. Mihail: Da. Bun. Să vină călăreți. Auzi, vreau han. Unde să…

Marius Manole: Nu mă învăța, Mediu, nu știi când? Dacă nu mă supăr. Bine.

Dr. Mihail: Nu, că mai prins un target. Nu fii fraier. Vezi, PR-ul din mine imediat a identificat zona.

Marius Manole: Fii atent ce vreau să mai zic. Ce vreau să specific, pentru că am stat tot podcastul cu cartea asta pe masă, vreau să specific, trebuia să specific asta de la început. Ăsta nu este un podcast de promovare al cărții. Cartea este pur și simplu un… Am…

Dr. Mihail: Te-am invitat de multe ori la podcast, acum în ianuarie am și pus mâna pe carte. Am intrat într-un Cărturești, am văzut cartea, am zis: „Ok, vreau s-o citesc.” Cum? Ce? Și m-am gândit: „Măi, pe ăsta scrie…” Nu glumesc. N-am zis așa.

Marius Manole: Dar poți să zici că-i normal. Păi, dar normal, și m-aș gândi: „Dar cine se crede, mă? Ăsta e actor.”

Dr. Mihail: Glumesc. Glumesc, oameni buni. Chiar mi-am fost curios s-o citesc. Am citit-o și repet, e o carte care, repet, nu trebuie să zic asta, nu este un motiv această carte, acest podcast…

Marius Manole: Sorș. Da. N-ai văzut de sponsor…

Dr. Mihail: Despre…

Marius Manole: Sponsor.

Dr. Mihail: Da. Asta am uitat să zic, că acest podcast, la fel cum toate podcasturile Boabe de cunoaștere sunt sprijinite de UniCredit Bank, care sprijină aceste inițiative educative și pentru asta le mulțumim. Inițiativă educativă, cum a fost și acest podcast. Și fii atent, aș vrea să închei… Permite-mi, te rog, e un pasaj scurt, să citesc pasajul care pe mine m-a emoționat foarte tare, ca oamenii să înțeleagă, să simtă vibe-ul din… să simtă vibe-ul din carte. Pot…

Marius Manole: Nu, nu citesc, nu știu să citesc bine. Uite, unul din coșmarele mele era să fiu scos la tablă să citesc.

Dr. Mihail: Un mic. Hai să ne… pumnii. Deci zice așa, chiar la început: „Fascinante sunt gările. Mai stai uneori așa în gară pur și simplu să simți viața? Asta tu te întrebi, tu pe tine, copil, viața gării care e atât de colorată dacă ai timp să o privești, dacă îți dai timp s-o asculți, când călătorii sunt rugați să urce în vagoane, rugați să uite de unde au plecat și condamnați să meargă mai departe, să lase în urmă ceva. Orice. Te-ai despărțit de multe ori în gară. Odată te-ai despărțit chiar de copilărie acolo, ai lăsat-o în gară la ea, știi? În ziua aceea n-ai știut, simțeai că se întâmplă ceva important, dar nu știai ce. Mai târziu aveai să afli că a fost poate cea mai importantă zi din viața ta, ziua în care ți-ai părăsit copilăria, într-o după-amiază când deja soarele începea să coboare, iar aerul fierbinte era vizibil, nu știu cum mama măsii, îl vedeai tremurând pe șinele fierbinți ale trenului ca o pânză care te ține, care vă ține pe loc.

Să nu plecați, să nu vă despărțiți. Iar copilăria ta, ce naivă, nu știa. Credea, poate, că vine cu tine, că te însoțește o viață, așa cum o fac eu, dar nu. Draga de ea te-a condus mândră până la gară și te privea pe furiș.”

Marius Manole: Da.

Dr. Mihail: Pu… Da. Și nu știu. M-am regăsit în momentul ăsta și m-am întrebat când mi-am părăsit eu copilăria, dar în mod cert există…

Marius Manole: Că e complicat. E un moment…

Dr. Mihail: E complicat. Trebuie să mai cauți și nu-mi dau seama. Dar m-am regăsit în momentul ăsta. Adică undeva există un moment în care mi-am lăsat și eu copilăria. Cu fiecare din oameni, probabil, că are un moment în care și e momentul de… și nu știi, că adică simți că e ceva important.

Marius Manole: Da. Nu știi ce…

Dr. Mihail: Simți că urmează ceva important pentru tine și tu ți-ai luat avânt în viață și de abia după aia te întorci și îți dai seama că acolo ți-ai lăsat copilăria fără să-i zici pa, copilărie.

Marius Manole: Mi-a părut bine. Am fost copil.

Dr. Mihail: Da.

Marius Manole: Și cam e că… când pleacă cineva din viața ta și n-a pus să țiie la revedere.

Dr. Mihail: Da.

Marius Manole: Deci, mă, puteam să spun ieri, să sun, să spun „te iubesc” sau „mi-e dor”.

Dr. Mihail: Și ai o dualitate în carte, pentru că ai regretul ăsta pentru copilărie, dar dragostea pentru tot ce urmează și e cumva asta esența vieții, cumva toată. În fine, e o carte care merită citită și mi-ar plăcea ca cât mai mulți oameni s-o citească, de la adolescenți, tineri, pentru care poate să fie o o lecție, sau oameni și oameni în vârstă, pentru care poate să fie o retrospecție și poate o unire cu propria copilărie și asta mi se pare foarte interesant, că ești atât de unit cu tot ce s-a, s-a întâmplat din copilărie până acum.

Marius Manole: Da. Uite, eu puteam să mă fac și psih… Mi-aș fi plăcut foarte… acuma nu glumesc. Mi-ar fi plăcut foarte tare să fac psihologie.

Dr. Mihail: Hm.

Marius Manole: Mi-ar fi plăcut mult de tot. Deci dacă dispare actoria,

Dr. Mihail: deci bucătar, psiholog.

Marius Manole: Am foarte multe, multe,

Dr. Mihail: cred.

Marius Manole: Da.

Dr. Mihail: Bun, Marius, îți mulțumesc din nou pentru prezență aici. Mi-a plăcut enorm.

Marius Manole: Mulțumesc din suflet. Sper că ți-a plăcut și ție.

Dr. Mihail: Dacă ai întrebări de pus, scrie-le jos în comentarii. Dacă vrei să-mi povestești sau să ne povestești cum te-ai despărțit tu de propria copilărie, chiar aș fi curios să citesc aceste povești. Mersi din nou, UniCredit Bank, pentru faptul că ne sprijină. Ciao! Pe curând!

De interes pentru tine

Antrenament pentru viață bună: minte, corp, spirit | Bun Bine+ | cu prof. univ. dr. Cristian Iftode

Antrenament pentru viață bună: minte, corp, spirit | Bun Bine+ | cu prof. univ. dr. Cristian Iftode

BunBine
Antrenament pentru viață bună: minte, corp, spirit | Bun Bine+ | cu prof. univ. dr. Cristian Iftode
Aș fi vrut să știu asta la 20 de ani!

Aș fi vrut să știu asta la 20 de ani!

În profunzime
Aș fi vrut să știu asta la 20 de ani!
Cei 3 piloni pentru MINTE SĂNĂTOASĂ | Bun Bine | cu psihoterapeutul Raluca Anton

Cei 3 piloni pentru MINTE SĂNĂTOASĂ | Bun Bine | cu psihoterapeutul Raluca Anton

BunBine
Cei 3 piloni pentru MINTE SĂNĂTOASĂ | Bun Bine | cu psihoterapeutul Raluca Anton