Dr. Mihail: Omule, te salut. Eu sunt doctorul Mihail și bine ai venit la un nou episod Boabe de Cunoaștere. În episodul de astăzi vorbim despre ce înseamnă cu adevărat cei șapte ani de acasă de care tot auzim. Șapte ani de acasă. Ai sau nu ai șapte ani de acasă, dar ce înseamnă de fapt sau ce mai înseamnă pentru generațiile de astăzi educația timpurie? Pentru că în primii șapte ani se modelează felul în care un copil își va trăi întreaga viață. Adică cum va iubi, cum va coopera, cum va avea încredere în el și în ceea ce face și cum va face mai departe alegeri în viața pe care o va trăi. Și ce știm despre asta astăzi și cât de mult contează de fapt educația când copilul aproape că se naște cu telefonul în mână? O să vorbim despre nevoile reale ale copiilor în perioada asta. Ce facem cu tantrumurile, cu agitația și suprastimularea? Ce pierdem atunci când le dăm copiilor prea mult sau prea devreme și mai ales cum ne dedicăm pas cu pas în formarea unui copil autonom, empatic și curios.
Și înainte de a-ți prezenta invitata mea de astăzi, vreau să le mulțumesc celor de la Unicredit Bank care sprijină podcasturile Boabe de Cunoaștere și prin asta își manifestă această susținere pentru inițiative educative.
Iar invitata mea de astăzi la Boabe de Cunoaștere este Adina Horga, specialist în educație, mamă și fondatoarea grădinițelor Bergman Nature Kindergarten, un model de educație outdoor inspirat din țările nordice. Adina crede cu toată ființa că un copil are nevoie de libertate, joacă și conexiune cu natura ca să crească sănătos și echilibrat. Adina, bine ai venit la Boabe de Cunoaștere.
Adina Horga: Bine te-am găsit. Mulțumesc pentru invitație.
Dr. Mihail: Am așa o primă întrebare… Am multe întrebări astăzi, dar prima întrebare este ce e, de fapt, diferit astăzi? Adică, cum făceau față bunicii noștri să ne educe părinții fără niciun fel de filozofie de parenting? Iar astăzi avem atât de multe cărți de parenting, atât de multe direcții? Este doar un hype sau lucrurile diferă și sunt mult mai complexe decât erau pe vremuri?
Adina Horga: Aș spune că e un cumul de de toate. Acum, depinde la ce perioadă ne raportăm. Ai menționat bunicii. M-aș raporta, așa, ca să ne fie mai confortabil tuturor, la o perioadă mai apropiată nouă: educația părinților noștri.
Dr. Mihail: Exact. Aia pe care am primit-o noi.
Adina Horga: Aia pe care am primit-o noi. Cu siguranță, ce putem să spunem este că condițiile de viață și tot ceea ce se întâmpla în cadrul social, în cadrul familiei, era complet diferit față de ceea ce se întâmplă acum. Așa cum ai spus și în prezentarea ta, în momentul de față copilul când se naște, se naște deja cu o nouă realitate, respectiv prezența tehnologiei în viața lui. Copilul se naște, părintele, tatăl, îl pozează poate chiar în camera de naștere și, ulterior, fiecare moment al vieții lui este surprins de camera foto a telefonului. Părintele, ca model, este în jurul lui, în casă, în mediul lui securizant, cu acest aparat în mână. Așa că ei se nasc cu o total altă percepție asupra mediului înconjurător. Și, bineînțeles, modul nostru de raportare la tot ce înseamnă educație are deja, pe lângă tehnologie, foarte multă, uneori aș putea spune prea multă informație, poate.
Dr. Mihail: Hm… E prea multă informație în ce înseamnă parenting în ziua de azi?
Adina Horga: Cantitativ, putem s-o luăm așa, informația poate fi extrem de utilă. Cred că una din problemele care au apărut în parentingul modern este, de fapt, această nevoie de a mă îndepărta de felul în care a făcut educație părintele meu, poate într-o eră post-comunistă. Și felul în care eu vreau să nu se mai întâmple așa, vreau să fie diferit, și atunci alerg, poate inconștient, către multă, multă informație pe care vreau s-o asimilez, dar deja structura mea este formată. Fiecare dintre noi ne purtăm părintele în interiorul nostru. Așa că anularea totală a felului în care m-a crescut părintele meu și îmbrățișarea unei modalități noi, din punctul meu de vedere, este greșită pentru că își pierde autenticitatea educației. Copiii noștri au nevoie ca noi să fim autentici, să fim noi cu toate părțile pe care le-am asimilat de-a lungul vieții. Aici cred că avem nevoie ca societate parentală, mai ales în țara noastră, în România, să mai lucrăm puțin.
Dr. Mihail: Ce vrei să zici? Cred că în câteva cuvinte ar însemna să ne revenim ușor la cap, nu? Pentru că eu văd, uite, de exemplu, nu vedeam asta când mergeam cu Anastasia în parc când era mică. Anastasia are acum 10 ani. Deci, când avea, să zic, doi, trei ani, mergeam cu ea în parc și, na, erau părinți-elicopter destul de mulți, dar majoritatea erau cumva mai apropiați de percepția mea, de normalitatea mea, față de ce văd astăzi. Și sunt și reel-uri pe internet o tonă în care sunt parodiați genul ăla de părinți care, nu știu, vine copilul, îți ia jucăria copilului tău și celălalt părinte se așează, zice: „Copilașule, înțeleg că ești furios, îți aud furia, îți aud emoțiile.” Pare too much, nu? Adică și când mă uit eu din exterior pare too much. Și ce vrei să zici și tu, de fapt, este că ar trebui să ne revenim un pic, să facem o combinație din ce știm că e bine și dintr-un instinct de bază pe care îl avem deja în noi.
Adina Horga: Exact. Instinctul a cam murit pe drum, să zic așa. În sensul în care ne este străin naturalul, ne este străin conceptul de vulnerabilizare în fața copilului. Și o să mă concentrez puțin pe exemplul pe care l-ai dat. Părintele, în momentul în care este în parc, copilul lui are un conflict, are o trăire emoțională inevitabilă, de obicei încearcă s-o reprime și își aduce aminte de la pagina X din cartea Y că așa trebuie făcut. Dar e important să avem mai mult curaj, să avem mai multă încredere în instinctele noastre parentale și să mă vulnerabilizez destul de mult în fața copilului. Adică pot să-i spun: „Nu mi-a plăcut că ai făcut asta, consider că am putea data viitoare să discutăm și să facem altfel lucrurile.” E puțin o înțelegere defectuoasă a conceptului de iubire necondiționată. Iubirea necondiționată nu se referă la creșterea copilului fără limite, fără cadru, fără reguli, fără predictibilitate. În ziua de astăzi, părintele, aș spune eu, lasă prea mult frâiele în mâinile copilului și asta este o greșeală pe care o facem, pentru că trebuie să ne aducem aminte de vârsta de dezvoltare pe care o are copilul nostru și, în momentul în care noi lăsăm frâiele mult prea mult și vine responsabilitatea aceasta parentală pe umerii copilului, pe el îl copleșește, nu-l ajută. Iubirea necondiționată înseamnă să-mi asigur copilul că în orice moment, indiferent de greșelile pe care le face, eu sunt acolo. Dar asta nu mă face pe mine să nu am stări, să nu am emoții. Să nu spun: „M-a deranjat, m-a speriat”. Să-i spun copilului meu despre reacția lui: „Uite, poate data viitoare am putea să procedăm așa.”
Dr. Mihail: Deci nu lăsăm frâiele cu totul în mâinile copilului, că-i facem mai mult rău decât bine. Și poate, dacă ne mascăm atât de mult emoțiile, pentru că în mod cert, când face copilul ceva, o greșeală, îți vine să te enervezi, nu? Și mă gândesc că și el ar trebui să vadă cum arată un om care se enervează.
Adina Horga: Exact. Și cumva, mie mi se pare un pic mai natural să mă enervez și, dacă simt că am exagerat, să-i zic după aia: „Hei, scuze, am țipat la tine mai devreme.” Este vulnerabilizarea despre care îți spuneam. Adică mă duc și îi spun copilului, chiar dacă eu sunt în rolul de adult, eu sunt modelul tău: „Am greșit față de tine.” Pot să explic și motivul. Cred că toți adulții din ziua de astăzi, fiecare părinte, are o groază de responsabilități în viața lui de zi cu zi și atunci poate resursele emoționale nu mai sunt acolo la finalul zilei, când mă regăsesc cu copilul după un program de grădiniță sau școală. Și asta înseamnă vulnerabilizare, să vin să spun: „Am procedat așa, nu consider că a fost corect față de tine, dar uite, în spatele comportamentului meu, care este firesc și normal, stau următoarele cauze.” Da, chiar dacă copilul are doi-trei ani, sigur, nu înțelege exact ce înseamnă 10 ședințe pe zi, dar vulnerabilizarea înseamnă să merg să-i spun ce am simțit cu adevărat. Întorcându-mă la iubirea necondiționată, înseamnă să-i spun că eu sunt aici indiferent de ce se întâmplă. Asta nu înseamnă că pierd din vedere autenticitatea relației. Și aici, bănuiesc că ești familiarizat cu conceptul de quality time (timp de calitate). Noua generație percepe acest quality time ca fiind un spațiu temporal pe care îl ofer copilului. De fapt, în timpul ăla, contează mai mult resursa pe care tu o pui la dispoziție în relația de comunicare. Nu contează de unde cumperi înghețata, ci ce aduci tu în relația cu copilul tău. Și aș recomanda, dacă simt că nu am resursa, să nu pun presiune pe mine să bifez acel quality time. Poate să însemne: „Sunt obosit, aș vrea să ne întindem amândoi pe canapea, fără telefoane. Nu am energie să mă joc, dar putem sta să ne uităm pe o carte, să-mi povestești cum a fost la grădiniță.” Punem prea multă presiune pe noi ca părinți să facem lucrurile ca la carte. Nu e despre bifă, ci despre cum ajung să fiu sincer cu mine. Dacă astăzi nu mai pot, e firesc și uman.
Dr. Mihail: Mie mi se întâmplă… Eu am o listă de lucruri pe care le bifez. Și de multe ori mi se întâmplă să bifez inclusiv timpul cu copiii. De exemplu, cu Anastasia, știu că vreau să merg două ore cu ea la înghețată, dar am atât de multă treabă și stau pe telefon 80% din timp. Îmi dau seama că e nul timpul ăla. Poate să fie orice faci cu ea, dar să fie fără telefon. Sunt două chestii pe care le-am văzut pe Instagram și m-au influențat. Un meme zicea: „Ca să ai o relație autentică cu copilul tău, efectiv nu trebuie să faci nimic, doar să-l asculți.” Și mi-am dat seama că dacă o las pe Anastasia să vorbească, începe cu lucruri cotidiene, apoi curiozități, și la final ajunge la ce o doare. Dar trebuie s-o lași o oră, doar s-o asculți. Și altă memă zicea, și eram fix în vacanță pe telefon: „Scade din 18 vârsta copilului tău. Atâtea vacanțe ți-au mai rămas cu el?”
Adina Horga: Da. Ce mi-aș dori e ca aceste meme-uri să nu pună și mai multă presiune. Există o romantizare a rolului de părinte. Știi, mama venea acasă la 3 și începea jobul de casnică. Nu exista „ieșim la restaurant”. Era „îți pregătesc cina”. Și eu îmi petreceam mult timp jucându-mă singură. Ei nu puneau presiune pe ei și, totuși, majoritatea spunem că am fost copii iubiți. Nu ni s-a întâmplat nimic rău că ne jucam singuri sau că ieșeam în spatele blocului. Deci, fără presiune că totul trebuie să arate ca pe Instagram. Asta creează fracturi în relația cu copilul. Copilul nu te mai simte autentic. El trebuie să te simtă în control, hotărât. Dacă vreau să-mi petrec toată vara cu copilul, o fac asumat, fără să fiu stresat că am lăsat alte roluri (soț, prieten) în spate. Cu cât îndeplinim mai multe roluri și înțelegem de ce avem nevoie pentru a avea resurse, cu atât relația cu copilul e mai bună.
Dr. Mihail: Deci un părinte care are multe treburi și îl lasă pe copil să crească lângă el, fără stresul de a mai bifa ceva, e o variantă mai bună decât un părinte stresat care mai înghesuie o activitate pe listă.
Adina Horga: Foarte recomandat este să-i lăsăm puțin să se plictisească. Am auzit o dată un părinte spunând: „Copiii trebuie întreținuți”. Nu, nu trebuie. Putem să ajungem acasă și să spunem: „Vă fac cina, veniți și mă ajutați.” Acolo se poate întâmpla o conectare fantastică. Să trăim normal, să întindem hainele, să gătim. Ce văd ei la 0-7 ani le așază comportamente pentru toată viața. E ca fundația unei case.
Dr. Mihail: Asta înseamnă cei șapte ani de acasă. Dar de unde șapte? Ține de începerea școlii?
Adina Horga: Da, ține de dezvoltarea creierului. Când intră la școală, copilul trebuie să fie deja echipat cu niște unelte: să înțeleagă regulile, autoritatea, să creeze relații. De aceea se pune accent pe dezvoltarea socio-emoțională, pentru că studiile arată că aceasta și dezvoltarea cognitivă sunt interdependente.
Dr. Mihail: Ce înseamnă socio-emoțional și cognitiv?
Adina Horga: Socio-emoțional înseamnă iubire necondiționată, un atașament securizant cu părintele și educatorul. Înseamnă că cel mic știe că e primit cu brațele deschise când are provocări. Până la patru ani, îl ajutăm să înțeleagă emoțiile. Cum? Cu lucruri concrete. Îi arăt un cartonaș cu o față tristă, apoi se uită în oglindă și o mimează. Îl întreb mereu: „Cum te simți?”. După patru ani, lucrăm la gestionarea emoțiilor: „Ok, ești trist, ești furios. Ce facem?”.
Dr. Mihail: Ajută real să lucrezi așa cu el? Compar cu ce făceam noi la grădiniță, unde nu făceam asta. Prindeam lucrurile din mers, din interacțiunea cu alți copii. Cred că noi am început foarte târziu să verbalizăm emoțiile. Deci e benefic să le poți granula, să le descrii.
Adina Horga: Exact. Treaba cu oglinda e importantă, pentru că de la doi ani se dezvoltă conceptul de individualitate: „Eu pot să fac lucruri, am putere”. Vede că acțiunile lui au un efect. Revenind la dezvoltarea socio-emoțională, relația stabilă și predictibilă cu adultul e crucială. Când copilul simte adultul în control, se simte în siguranță. De aceea, la grădinițe se pune accent pe dezvoltarea personală.
Dr. Mihail: De la ce vârstă?
Adina Horga: De pe la doi ani și jumătate. Îi familiarizăm cu emoțiile prin imagini. Până la patru ani, îi ajutăm să verbalizeze. La patru-șase ani, le dăm uneltele să gestioneze emoțiile, ceea ce e fundamental pentru relațiile pe care le construiesc. Copiii sub patru ani nu știu să fie prieteni în adevăratul sens al cuvântului. Cooperarea, comunicarea, dorința de prietenie apar pe la patru ani.
Dr. Mihail: Totuși, au preferințe. Navani, de la doi ani, s-a atașat de un băiețel anume. Și la grădiniță la fel. Acum, dacă o întreb cine e în inima ei, zice „Edy”, nu „Tati”. Și se uită la mine de parcă îmi întoarce cuțitul în rană.
Adina Horga: Felul în care își aleg prietenii ține de structura lor și de ce văd acasă. Un copil mai aventurier va căuta un partener de joacă la fel. Dacă acasă mediul e liniștit, va căuta un copil la fel, pentru că asta îi e familiar. Dacă acasă e multă energie, va căuta un copil care să-i stimuleze la fel creierul. Familiaritatea aduce siguranță.
Dr. Mihail: Deci preferințele sunt ghidate de dinamica de acasă.
Adina Horga: Da. Prieteniile reale se formează de pe la patru ani. Atunci se dezvoltă atașamentele față de semeni.
Dr. Mihail: Revenind la cei șapte ani de acasă, cât de mult contează familia, frații, prietenii de la bloc, grădinița?
Adina Horga: Avem trei componente: familia, grădinița și micro-comunitatea („satul”). E nevoie de un efort comun între toți acești piloni. Dar cea mai importantă este relația dintre grădiniță și părinte. Nu poți avea un impact major asupra copilului fără o relație bună cu părintele. Când un copil are probleme (agresivitate, izolare), trebuie să vorbim cu părintele, să găsim împreună soluții. Totul vine din familie. Familia modelează caracterul, valorile. De aceea e crucial ca atunci când alegi grădinița, principiile de acolo să fie aliniate cu cele de acasă.
