Adevărul despre creier | Bun Bine | cu neurocercetatorul Dragos Cîrneci

Dr. Mihail: Nu căutați fericirea. Cum poți să încerci să crezi în ceva în care nu crezi? Dacă ne gândim la cum am fost crescuți noi să credem că creierul e făcut ca să caute fericirea, de exemplu, sau adevărul, sau moralitatea, no way, nici vorbă de așa ceva! Ce știm în momentul de față despre creier? Ce face el? Cum lucrează? Vă asigur că orice v-ar veni în minte despre ce știți că e creierul, nu e adevărat. Doamnelor și domnilor, Profesorul Dragoș Cîrneci. Bine ai venit!

Dragoș Cîrneci: Da, așa suntem construiți. Creierul oglindește lumea din jur și social și nesocial și oglindirea asta îi permite ca să prezică pasul următor, fie că e vorba de oameni sau de orice altceva. Practic, te ține în viață. El controlează tot corpul, ghicind viitorul.

Dr. Mihail: Cum? E mult mai sănătos pentru mintea ta să lucrezi cu mâinile la țară decât să lucrezi pentru o corporație cu Excel-ul. Dacă stați o zi întreagă la soare, se activează sistemul dopaminei, ca și când consumați cocaină. Ești high nu de la faptul că ai băut ceva sau că ai fumat ceva, că ai stat la soare. Chestia asta îți crește dopamina și este adictiv. Ok, deci este un instrument cu care putem să ne îmbunătățim viitorul.

Dragoș Cîrneci: Da. Mișcarea, alimentația, inflamațiile, astea sunt factori care sunt mână-n mână cu depresia. Când ești în depresie cronică sau în burnout, cortizolul este la pământ, nu e sus. Și aici, în momentul ăla, nu mai faci niciun efort ca să te adaptezi.

Dr. Mihail: Există o soluție pentru asta? Tu, de fapt, cea mai tare stare pe care trebuie să o cauți, să o cultivi, e calmul și satisfacția, nu fericirea. Ai cum să o controlezi măcar un pic?

Dr. Mihail: O să vorbim despre creier. Creierul ăsta e așa, un organ ascuns. În discuția pe care o să o avem acum, o să luăm așa niște firimituri din ce creierul ăsta ne lasă să vedem. O să dezbatem anumite mituri și o să vedem ce îi place creierului, ce trebuie să facem noi, pentru că creierul ăsta e un organ, este un organ care găzduiește cumva mintea, așa îmi imaginez eu lucrurile. Și ca orice organ, lui plac anumite lucruri pe care noi le facem și o să vedem care sunt acele lucruri.

Dr. Mihail: Înainte să mergem mai departe, vreau să mulțumesc și partenerilor noștri Rețelei de Sănătate, Regina Maria, care sprijină acest material, acest eveniment și care ne ajută să conștientizăm cât de importantă este sănătatea noastră mentală în toată complexitatea unei vieți sănătoase. În același mod, vreau să mulțumesc și celor de la Unicredit Bank, care sunt partenerii noștri încă de la început, și Aqua Carpatica, care hidratează evenimentele Bun Bine.

Dr. Mihail: Bun, și ca să nu o lungim, pentru că o să fie o discuție super, super interesantă, o să-l invit imediat, după ce o să-l prezint, pe profesorul Dragoș Cîrneci. Nu vă dați seama cât de greu ne-a fost să găsim un neurocercetător în România. A fost extrem de greu și mă bucur atât de tare că după multe căutări l-am găsit fix pe cel mai bun și o să vă convingeți de asta după discuția pe care o să o avem, pentru că Dragoș este doctor în psihologie, este specializat în neuroștiințe cu peste 20 de ani de experiență academică și 10 ani ca cercetător în cadrul Academiei Române, iar din 2010 realizează studii în domeniu interdisciplinar al psihoneuroimunologiei. Va trebui să ne explici, Dragoș, ce e asta. A publicat peste 70 de articole, 4 cărți de autor și a colaborat la 4 volume colective și este în permanență interesat de evoluția omului, precum și de provocările cu care specia umană se confruntă în lumea tehno-digitală de astăzi. Din 2016 este cercetătorul științific la Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Creative, Laboratorul de Dezvoltare Cognitivă și Psihologie Aplicată prin experiențe imersive. De abia aștept să-ți vizitez laboratorul, dacă o să mă primești acolo. Doamnelor și domnilor, Profesorul Dragoș Cîrneci!

Dr. Mihail: Dragoș, bine ai venit!

Dragoș Cîrneci: Bine v-am găsit și mersi de invitație!

Dr. Mihail: Știi, aș vrea să începem, dacă vrei, cu acele mituri pe care le credem despre creier, pe care eu le credeam până la discuția, până la acea teleconferință pe care am avut-o cu tine, acum cât? Două săptămâni. Ce credem noi în ziua de astăzi despre creier și s-a demonstrat, poate recent, că nu mai este adevărat?

Dragoș Cîrneci: Nu pot să răspund specific, pentru că practic cam tot ce știm despre creier e greșit. Deci vă asigur că orice v-ar veni în minte, în mintea aia conștientă, în momentul ăsta, despre ce știți că e creierul, nu e adevărat.

Dr. Mihail: Cum ar fi, de exemplu, că avem două emisfere, asta e adevărat, dar care una este rațională, una este emoțională.

Dragoș Cîrneci: Da, că dreapta ar fi intuitivă și emoțională și stânga ar fi rațională și matematică și așa mai departe, dar și că avem, nu știu, un centru al emoției, de exemplu, apropo de chestia asta, sau versus un centru al rațiunii, că în general avem centrii pentru diverse facultăți mentale în creier, practic nu cred că există ceva care să știți despre creier, care să fie adevărat. Asta e partea și tristă și în același timp cumva intriguing, cum zic englezii, adică te pune pe gânduri și să vrei să afli mai mult.

Dr. Mihail: Dar de ce se întâmplă asta? Pentru că bănuim lucruri fără să le știm și după aceea ele se contrazic prin cercetare?

Dragoș Cîrneci: Hai să facem așa, două minute de istorie. Practic, noi, așa la marginea Europei cum suntem, suntem parte din civilizația occidentală. Europa, America de Nord, e cam același nucleu de inspirație greco-romană. Practic, toată civilizația noastră a fost fondată pe cultură greco-romană. Și inclusiv, tot ce știam despre lume, de la soare și lună și până la ce-i omul, provine de la filozofii antichității greci, care, mă rog, și ei au luat repere de la egipteni și așa mai departe. În timp, știința a dezvoltat instrumente ca să sondeze universul. Știm că luna nu este mare cât un hambar, că pământul nu e plat și așa mai departe. Ei, privind creierul, abia în ultimele câțiva zeci de ani au apărut instrumente care să ne arate ce e în el și când am început să culegem date, se punea problema cum le interpretăm? Ok, ce înseamnă acele activări sau acele, nu știu, diverse tipuri de activități neuronale? Și singurul sistem de referință era Aristotel, care a spus că noi avem diverse facultăți mentale, mă rog, diverse calități ale sufletului transformate ulterior în facultăți mentale și avem un centru pentru gândire, pentru atenție, pentru memorie, pentru emoții, pentru inteligență, pentru personalitate și așa mai departe, așa cum apar și în cartea de psihologie la ora actuală. Și ăsta fiind singurul sistem de referință, diverse tipuri de activări din creier apăreau că ăla e centrul lui atenția, ăla e centrul lui memoria, centrul emoției și așa mai departe. Și așa a durat vreo 10-15 ani, cel puțin anii ’90 încoace. Totul a devenit foarte bulversant când s-a extins foarte mult internetul, aveai acces la baze de date foarte mari și nu doar aveai 15 subiecte într-o sală și făceai cu ei experimente, ci aveai acces la datele pentru zeci de mii de oameni sau sute de mii de oameni și aveai machine learning și AI și puteai să suprapui datele pe care le-au cules diverși și în momentul ăla a început dezastru.

Dr. Mihail: Și atunci, ce știm? Spune-ne atunci, dacă ce credem că știm despre creier greșit, ce știm în momentul de față despre creier? Ce face el? Cum lucrează? Hai să începem cu asta. Câte zile avem?

Dragoș Cîrneci: Deci, mai întâi să luăm așa, deci nu avem, nu că nu avem centrii pentru aceste facultăți mentale pe care le folosim în limbaj de zi cu zi, că spunem că mă gândesc la așa, aia vine din memorie și sunt atent la cutare chestie și acum am percepția cutare spre realitate și simt emoții cutare și așa mai departe, nu doar că nu avem centrii pentru acestea, acestea nu există distincte în capul nostru. Sunt niște imagini, niște povești pe care creierul le construiește. Și doar simțind diverse asemenea stări mentale și văzând diverse comportamente pe oameni, noi le-am etichetat în fel și chip. Și, de exemplu, creierul nu face distincție foarte mare între lucruri care se întâmplă și de cele care s-au întâmplat. Adică, de exemplu, în creier, ce noi numim memorie, se suprapune perfect pe ce numim imaginație sau predicția viitorului.

Dr. Mihail: Cel puțin asta putem să vedem, probabil, nu? Pe EEG-uri și pe RMN-uri?

Dragoș Cîrneci: Da, și pe numai. Inclusiv, să știi, asta din psihologia copilului, că se dezvoltă în paralel. Adică, noi nu avem un sertar pentru memorie și un sertar pentru prezent?

Dr. Mihail: E același sertar în care memoria stă peste prezent?

Dragoș Cîrneci: Practic, totul este organizat altfel decât ne-am închipuit noi. Deci, de la a ne închipui creierul că este ca un dulap cu multe sertărașe pentru chiloți, ciorapi, maieuri și așa mai departe, de fapt, e cu totul alt gen de principiu de organizare. Și, cumva, cu alte cuvinte, ideea de bază a spus-o și Raluca înainte de pauză. Mă rog, o să revenim la ideile respective cu a prezice, de exemplu, a explica, a prezice, că ne bazăm foarte mult pe experiențele pe care le avem, cam în direcția asta merge chestia cu a explica ce înseamnă, de fapt, creier. Creierul face aceste predicții, nu? E o mașinărie de ghicit viitorul.

Dr. Mihail: Practic asta face. Nu este bun la a stoca foarte fidel amintirile.

Dragoș Cîrneci: E chiar dezastru din punctul ăsta de vedere. Și atunci, dacă ne gândim la cum a fost crescuți noi să credem că creierul e făcut ca să caută fericirea, de exemplu, sau adevărul, sau moralitatea, no way, nici vorbă așa ceva. Eventual, primul, adică, propriul nostru adevăr, tot timpul a căuta și a-și confirma propriul adevăr pe care fiecare dintre noi și-l construiește. E propria lume pe care fiecare dintre noi și-o construiește. Practic, el mapează toate experiențele de viață și le folosește ca să facă scenarii privind ce se așteaptă, se întâmplă din secunda următoare până la minute, ore și aia mai departe.

Dr. Mihail: De aia, din punct de vedere strict al creierului, nu acum conștientizăm noi apropo de discuția de dinainte de pauză, în creier nu există prezent. Există doar ce s-a întâmplat sau ce urmează ca să se întâmple. Când noi conștientizăm momentul, trăim momentul prezent, e o chestie de percepție personală și care, oricum, așa cum ați spus și voi, diferă de la o vârstă la alta. Adică, e mult mai prezentă la copii, de exemplu, și mult mai puțin prezentă când mergi mai mult în vârstă. Și ai impresia că trece mai greu timpul când ești mic și mult mai repede când ești mai bătrân, de exemplu. Dar sunt niște percepții personale, care se construiesc de altminteri în creierul nostru. Percepția timpului nu e un dat și să știți că noi o avem și fără ceas, sau fără ceas pe telefon. Avem mai multe ceasuri biologice în noi. Și, de exemplu, la nivel de secunde, cum povesteați cu Raluca, la nivel de secunde, inima ne spune cum trece timpul. În funcție de ritmul cardiac, creierul calculează timpul, la nivel de secunde. La nivel de minute, deja e un alt ceas. E hipocampul, care se ocupă, cam odată la 5 minute să fixeze o nouă amintire.

Dr. Mihail: Ăsta e motivul pentru care atunci când suntem într-o situație neplăcută sau când ne e frică, de exemplu, timpul trece mai repede pentru că inima bate mai rapid?

Dragoș Cîrneci: Da, și mai ales că avem foarte multe, o să vedem imediat, erori în predicție, când avem surprize, când nu ne așteptam la ceva sau când ceva nu ne iese. Când predicția nu se potrivește cu realitatea sau realitatea de acasă, nu e aia din târg, atunci apar erori în predicție și asta ne bulversează trecerea timpului și invers, de exemplu, la oamenii cu depresie, care au bradicardie, adică bate mai rar inima, la ei percepția timpului este foarte lungă, au impresia că nu mai trece odată ziua respectivă. Deci, de aia e o chestie subiectivă reglată fiziologic de corp.

Dr. Mihail: Așa cum o să vedem imediat, cam toate aceste facultăți mentale superioare sunt reglate de corp. Adică noi vedem mai bine cu ochii pe expirație și mai prost pe inspirație. Dacă ați face tir cu arcul sau cu pușca, ați știi lucrurile astea. Dacă vă uitați la Netflix la unul care e lunetist și trage într-un terorist cu luneta, trage pe expirație întotdeauna, pentru că, de fapt, atunci vedem cel mai bine când expirăm. Ce ne amintim din viață, din viața noastră sau din ce au făcut alții din jurul nostru în viața noastră, e în funcție de nivelul de inflamație. În funcție de, practic, inflamația din corp, ne spune, de fapt, că e o lume mai relaxantă sau mai terifiantă în jurul nostru.

Dragoș Cîrneci: Inflamația de acum, adică? Da. Și inclusiv dacă ești bolnav și ai inflamație cronică în corp, dacă ai avut Covid sau o altă boală care duce la inflamație, ești mai predispus să fixezi, în special, amintiri traumatizante, nasoale, neplăcute. Deci, practic, memoria se recalibrează pe neplăcut, în funcție de inflamație. Nivelul de plăcere, pe invers e anhedonie, adică lipsa de plăcere, din depresie, de exemplu nu doar din depresie, din stresul cronic, când nu mai simți că nimic nu te bucură. Nimic nu te bucură, nu te motivează. Nu trebuie neapărat să-ți moară cineva pentru chestia asta. Inflamația este o cauză pentru anhedonie, pentru lipsă de plăcere. Și pe boli cum e diabetul, de exemplu, tu simți la modul cronic lipsă de plăcere, de satisfacție în viață și e recunoscută, de exemplu, inflamația ca și cauză pentru depresie. Nivelul de… alimentație, că era gluma dinainte de momentul ăsta, cu salata. Nivelul de lipide din sânge, adică colesterolul triliceride, îți afecțează funcționarea unor receptori ai dopaminei și duce la anhedonie și faci depresie pe fondul la ce ai mâncat, că mănânci nesănătos. Deci, practic, corpul îți spune cum vezi lumea din jur, dacă să te bucuri de ea sau nu.

Dr. Mihail: Corpul poate să-ți zică și cum să te simți, adică corpul îți poate influența cum te simți, corect? Asta vrei să spui. Că starea ta fizică, starea ta de sănătate fizică, îți influențează în mod direct, cum să zicem, afectul, cum te simți tu atunci?

Dragoș Cîrneci: Aici, deja ai un alt nivel de dificultate, pentru că și afectul sau emoția nu e ce știm noi că este. Toți simțim emoții, categoric, say mă rog, poate că aproape toți, nu neapărat, dar nu știam până de curând ce sunt emoțiile. Emoțiile nu sunt niște, nu e latura animalică, primitivă, undeva de la baza creierului, creierul reptilian sau limbic, sau undeva prin amigdală ca centrul al emoției, cum foarte mult timp s-a crezut, tot așa interpretând tot ce găseam cu RMN-ul prin prisma lui Aristotel și colaboratori. Emoțiile sunt parte integrantă din construcția, din materialul prin care creierul construiește lumea din jurul nostru. El construiește tot timpul lumea senzorial, adică cum arată ea, ce miză are incorporată lumea, adică e de bine, e de rău, avem de câștigat sau de pierdut ceva din mediul respectiv, și în funcție de asta ce am putea să facem noi, ca acțiuni în mediul respectiv. Dacă un mediu nu are miză pentru noi, noi nu facem nimic, pentru că a face ceva consumă energie și energia e scumpă. Și atunci, ca să fim motivați să facem ceva, trebuie să vrem să obținem ceva din mediul respectiv sau să ne ferim de ceva din mediul respectiv, și atunci declanșăm acțiuni.

Dr. Mihail: Ăsta e un lucru pe care îl extrag din discuție, deci pentru a face ceva în mediul în care ne aflăm, avem nevoie de o miză.

Dragoș Cîrneci: Absolut. Și miza poate sau nu să fie incorporată în felul în care construim mediul din jur, pentru că aceleași rețele din capul nostru care construiesc realitatea, construiesc și emoțiile. Emoțiile sunt niște construcții, nu sunt niște date automatizate, cum și își închipuie oamenii, că de exemplu, e ca un fel de, cum are tanti de la Carrefour, acel cititor de cod de bare, și treci pe el și pui ulei, varză și așa mai departe, și pui, tristețe, veselie pe fața cuiva. Nu e așa cum credea Paul Ekman timp de nu știu câți zeci de ani, ci practic e o construcție a creierului în cele mai sofisticate rețele ale creierului. Și nu există o zonă anume a emoției, și practic este all over it, dar numai în neocortex, adică în zonele cele mai evoluate ale creierului, pentru că au jobul de a construi o imagine a lumii cu miza din ea și cu ce a trebuit să facem noi în lumea respectivă.

Dr. Mihail: Asta ține cumva și de predicții?

Dragoș Cîrneci: Absolut, pentru că facem în funcție de predicții.

Dr. Mihail: Hai să dezvoltăm subiectul ăsta, sau conceptul ăsta de predicție, să plonjăm așa mai larg în el. Ce sunt predicțiile astea? Ai explicat că creierul nostru încearcă să facă predicții în baza memoriei pe care o avem și a evenimentelor din trecut, creierul face predicții în legătură cu viitorul, cu ce se va întâmpla.

Dragoș Cîrneci: Da, deci el nu este bun la a ține minte chestii din trecut, ci mai degrabă, tot timpul ține să-și revizuiască ce a învățat din trecut, și asta e o chestie care ar trebui lumea să știe treaba asta că nu vă bazați pe amintiri din copilărie, chiar și amintiri mai recente, pentru că de câte ori ați povestit episodul ăla s-a schimbat, sau sunt șanse să se fi schimbat. De ce? Pentru că așa merge creierul, nu așa e stricat creierul, așa trebuie să facă creierul. Pentru noi nu este important cum a fost un loc anume acum 25 de ani, sau când eram în liceu sau și mai mici, pentru că probabil s-a schimbat acum. Este important cum este el acum recent, pentru că în funcție cum este el acum recent, creierul are obligația să genereze cum va fi el când ne întâlnim din nou cu el, adică în viitorul cel mai apropiat. Și de-aia el automat de fiecare când te revezi cu un context anume, cu o persoană anume își face update. Și pe lângă amintirea aia veche, se suprapune una mai nouă, pentru că e obligat să facă chestia asta ca să se adapteze la un mediu cât mai aproape de realitate. Și asta, unu la mână, doi la mână, îți amintești lucruri din jur în funcție de starea de moment, nu cum s-au fixat ele acum 20 de ani. Starea de moment îți spune ce să-ți amintești și cum trăiești momentul respectiv. Dacă ești pe fond de stres, îți vei aminti numai lucruri neplăcute, pe fond de depresie, numai lucruri neplăcute și numai cu personajul cu care ai fost inamic. Nu cum a fost într-adevăr viața ta, e o construcție în momentul de față, în funcție de nivelul de energie, în funcție de dacă ai mâncat sau nu. Practic, totul e o reconstrucție ca și emoția din care creierul o culege din experiența de viață și o proiectează în prezent și în viitor, cu atât mai mult cu cât, repet, nu există din punctul ăsta de vedere prezent. El trebuie să ghicească în fiecare secundă ce e mai probabil să se întâmple, pentru că dacă doar răspunde reactiv la ce te întâmplă, e riscul foarte mare să nu ne putem adapta. Se știe chestia asta ca de exemplu, cei din tenis, ei interpretează, prezic unde va da adversarul în mingea în funcție de cum îl văd că merge racheta spre minge. Același lucru face creierul, ăsta e un exemplu bun. Și la fotbal, cred că portarul, el se uită, la unde se uită celălalt, se gândește dacă blufează sau nu, ca să ghicească, pentru că el trebuie să sară înainte, ca mingea…

Dr. Mihail: Exact, poarta are șapte metri, nu ai șanse ca să sari dintr-un un capăt în altul dacă nu faci dinainte saltul respectiv. Și chiar și chestii fără sport, nu trebuie să fiți fotbaliști, sau nu știu, piloți sau tenismeni. Dau mereu exemplul ăsta că e cel mai ilustrativ. Toată lumea știe că timp de o oră și 10 minute vezi clipi obligatoriu, nu? Și când clipiți, pleoapa acoperă ochiul, nu? Toți de aici clipiți și nu vedeți așa Cîrneci blank, Cîrneci blank, nu? Vedeți doar Cîrneci. De ce? Pentru că și când ochiul e acoperit, povestea rulează mai departe în capul vostru. E cea mai probabilă continuare. Eu aici vorbind cu Mihai, da? Cel mai probabil e să rămâi pe scaun.

Dragoș Cîrneci: Exact. Și ce se întâmplă dacă eu clipesc deodată ai dispărut? Asta e o…

Dr. Mihail: E o eroare de predicție. E o eroare de predicție. E o eroare de predicție. Sau magie.

Dragoș Cîrneci: Pentru că creierul știe cumva să protejeze, culmea, de chestii genul ăsta, e un experiment amuzant, dacă au fost puși oameni cu o cască EEG pe cap să se uite la un filmuleț, cu unul făcând în bucătărie chestii de zi cu zi, care erau familiarizați cu așa ceva. Ce face un om în bucătărie pregătindu-și un sandwich. Când se prindea ce vrea să facă omul respectiv și care sunt mișcările care erau foarte familiare subiectul respectiv, partea de vizual din creier se oprea și filmul continua doar în capul tău, cu ce te așteptai să facă omul respectiv. De ce? Pentru că deja era previzibil, era predictibil, și partea senzorială consuma energie degeaba. Și este un manager foarte dat dracului creierul. Adică știe că energia e cel mai scump lucru și trebuie prezervată cu orice preț, inclusiv făcând chestia asta, oprind părți din creier, dacă se prinde că totul e prezisibil. În schimb, creierul consumă cea mai multă energie când e expus la surprize, adică la erori în predicție. De aia, cu cât ai mai multe pe zi, ești terminat în ziua respectiv. Dacă ai un job nou sau mergi într-un loc nou cu oameni noi, faci chestii care nu le-ai mai încercat și încercându-le nu-ți ies și ai multe erori în predicție, ești praf în ziua aia. Dar nu din cauza stresului ești praf, din cauza sumei de erori în predicție. Apropo de eprubete, pline cu lichid, fiecare eroare în predicție îți mai mănâncă 2 cm și încă 2 cm și ajungi acasă fără nimic în eprubete.

Dr. Mihail: Pentru că avem aceste erori în predicție. Da. Și atunci cum e sănătos pentru creier? Pentru că pe de o parte ai zis că erorile astea de predicție îi fac rău.

Dragoș Cîrneci: Îi fac rău, dar în același timp sunt singurul moment când noi putem învăța chestii noi.

Dr. Mihail: Ok, și înseamnă că trebuie să existe un echilibru? E ca un update, aha, deci nu mai este cum știam eu, trebuie să incorporez noua versiune de realitate, ca la viitorul scenariu când sunt în situația asta, să intre și asta nouă.

Dragoș Cîrneci: Dar în același timp e un du-te și vino, pentru că ești obligat să-ți faci update, dar asta și mănâncă energie. Și dacă ai parte de multe update-uri pe zi, colapsezi. Deci cumva e un trade-off în treaba asta și creierul se poate și proteja de situațiile când a învățat că sunt șanse mari să ai erori în predicție, adică de lucruri noi, de activități noi, de persoane noi. Când ești cu eprubeta pe fund, atunci eviți orice fel de chestie care știi din experiență că îți poate declanșa erori în predicție.

Dr. Mihail: Cât de multă energie consumă creierul făcând aceste predicții?

Dragoș Cîrneci: Cam toată. În anii ’90 când se mapa, e o poveste celebră dar v-o spun, pentru că e foarte edificatoare, zic eu, o știi, cred că e merită, nu?

Dr. Mihail: Da.

Dragoș Cîrneci: Tehnica era așa, că lucrai cu Johnny pe RMN și trebuia să facă un task, nu știu, să ia decizie sau să o vadă pe maică-sa sau whatever ce, și era comparat ce se activa prin RMN în capul lui Johnny cu o stare de baseline, când nu făcea nimic, era cu ochii închiși, nu vorbea, nu mișca și nu se gândea la nimic, dacă se poate. Și diferența între cele două era partea de activare datorată task-ului de a lua decizii, de exemplu. Problema era că s-a observat că atunci când trebuia să nu facă nimica, chiar era relaxat, creierul consuma cam un sfert din energia corpului. Și dacă i se dădea să facă un task cică dificil, nu știu, matematică, știți cu cât creștea consumul energetic în creier? Cu 5%, atât. Și atunci evident, a fost o mare întrebare, domnule, dar ce dracu face ăsta când nu face nimic? Dacă oricum consumă un sfert din energia corpului și orice i-am dat să facă face așa, e peanuts, nu contează chestia asta, atunci ce face cu energia respectivă? El practic te ține în viață, el controlează tot corpul și nu-l controlează că așa, știm cum ar trebui să bată inima, nu, controlează corpul cum? Ghicind viitorul pe mai multe variante. Noi când încercăm să ne gândim, de exemplu, pe mâine la o situație problematică, dificilă, și facem planuri A, B, C de backup, nu doar mental facem chestia asta cu capul, cu creierul, nu, cu tot corpul. De ce? Pentru că noi ca să alegem dintre cele 3 variante de planuri care e aia mai bună, o facem în funcție de ce? De miza acelor variante și miza inițial vine din corp, se cheamă interocepție. Adică creierul culege din toate organele semnale, privind cum a fost acel organ pe vremuri când a trecut prin chestii similare, inclusiv nivelul de inflamație, de exemplu, sau efortul necesar sau energia necesară pentru cutare gen de situație conform cu experiența corpului pe care a avut-o în chestii similare. Și simulează mental cum am face noi față la scenariul A, B, C cu tot corpul. De-aia ești terminat după de astea. Pentru că de fapt tu retrăiești prin tot corpul ca un fel de VR cum vei face mâine diverse tipuri de planuri de acțiune. E amuzant și asta a fost un experiment făcut pe două loturi de oameni, au fost expus și la filmulețe de jumătate de oră. Unii se uitau la chestii de natură cu flori și cu copaci și ceilalți la niște oameni care săpau șanțuri. Timp de jumătate de oră. După care a fost întrebat fiecare de grup, pe o scară de la unu le zece câte obosiți se simt. Care crezi că au fost cei mai obosiți?

Dr. Mihail: Ăia care se uitau la ăia că săpau șanțuri deși ei au stat pe scaun.

Dragoș Cîrneci: Dar ca să înțeleagă creierul tău ce fac oamenii ăia și automat în funcție de asta se prezică care e următoarea mișcare normală acelor oameni care săpau șanțuri, rulează în capul nostru ca și cum noi am face chestia aia și inclusiv, pentru că e cumva precablată treaba asta, e tot timpul chestionat corpul ok, cât de energie mi-ar mânca chestia asta? Cât mai am? Câte minute mai sunt de săpat șanțuri? Și chestia asta, interogarea asta, e suficient ca să-ți mănânce o groază de energie. Ca și cum tu ai săpa șanțuri. Băieții știu foarte bine cum este, te uiți la un meci de fotbal, dacă știi să joci fotbal deci tu sari în locul portarului, când ăla sare sau, deci practic retrăiești, alea 90 minute sau câte sunt, ca și cum tu ai fi pe teren și ești după un meci de fotbal obosit, chiar dacă n-ai jucat tu, doar ai fost martor la chestia respectivă, dar așa suntem construiți, creierul oglindește lumea din jur, și social și nesocial, și oglindirea asta îi permite ca să prezică pasul următor, fie că e vorba de oameni sau de orice altceva, e o ghiceală permanentă pe mai multe scenarii probabilistice. Asta îi mănâncă toată energia. Și doar o mică parte-i conștientă. Gândiți-vă că noi nu știam că, de fapt, el controlează corpul.

Dr. Mihail: Noi eram convinși că corpul e controlat de mici chestii de la baza, hipotalamus, aia era la medicină, înveți că hipotalamusul se ocupă de a controla corpul.

Dragoș Cîrneci: Nu, acelea sunt cele care se ocupă de atenție, de luat decizii, de limbaj, de memorie, alea controlează corpul. Cum am dat exemplu cu tir-ul și cu ceasul din creierul așa mai departe. Și, practic, creierul e, per ransamblu, o mașinărie care controlează tot corpul și îl direcționează să facă diverse lucruri din viață, conform unor calcule care să adapteze, ce? Nevoile noastre, echilibrul nostru homeostatic cu nivelul de energie pe care îl avem sau insinuează că îl avem și cu necesarul pe care îl proiectează în viitor, că ar fi nevoie. De-aia, de exemplu, pe fond de stres cronic când ți-au mâncat, ce? Erori din predicție energia și organismul e inflamat tot, el spune, dom’le, mai am puțin pe fund, atâta. Și când e vorba să te gândești, ok, mă bag sau nu mă bag, în cutare gen de activitate, îi zice, nu, lasa pe alții, noi mâine, mai stăm acasă, mai mâncăm niște sandwich-uri, mai dormim și după aceea.

Dr. Mihail: Procrastinarea de aici provine. Este mână în mână cu stresul cronic, pentru că simte creierul că nu mai are energie să facă față, la încă o chestie și totul e pe avarie, adică numai ce este musai și prioritar, aia se face. Nu mai avem creativitate, nu mai avem social, nu mai avem empatie, nu ne jucăm nimica, stăm, că poate vine energia de undeva. Deci procrastinarea asta sau lenea asta cronică, poate fi, de fapt, un semn al unui stres cronic pe care nu îl putem potoli.

Dragoș Cîrneci: Da, sau altor tipuri de disfuncții care afectează mașinăria asta de a genera motivație și plăcere.

Dr. Mihail: Ai cum să o controlezi, mâncar un pic, adică dacă aș vrea să pun bateria ca la telefon, știi? Pe modul economic.

Dragoș Cîrneci: O poți, e foarte simplă, e ca și aia, cum ai spus-o cu salata și cu alergatul. În afară de ce a spus Raluca cu psihoterapia combinată cu medicația, mai e o chestie și mai simplă ca principiu, dar mai greu de aplicat decât psihoterapia și medicația, e alergatul sau, mă rog, mișcarea fizică în lumină naturală. E o foarte bună terapie, numai că e foarte greu să-l convingi pe unul cu depresia să alerge, constant, dar efortul fizic în lumină naturală Este un reglator foarte bun al creierului.

Dr. Mihail: Poți să ne explici și de ce, ce se întâmplă în creier când alerg? Pentru că eu simt asta. Deci eu, pentru mine, efortul fizic e efectiv 80% din terapie. Deci orice stare aș avea, 80% am șanse ca 80% din starea aia să dispară în urma efortului fizic. Dar ce se întâmplă?

Dragoș Cîrneci: Acum, iar, apropo de timp, sunt un efect imediat și unul mai de durată. Imediat, practic, ne drogăm. Asta se întâmplă. Pentru că ajung în alergi, nu doar că cresc endorfinele la nivel de corp. Alea pot să crească, nu-i problemă. Au prea mare moleculă și nu trece de bariera hematoencefalică, adică nu ajung în creier. Nu au șanse. Endorfinele din corp când alergi, nu ajung ulterior în creier. Altceva ajunge. Sunt niște substanțe, se cheamă canabidoide endogene. Sunt ca și canabisul, dar îl produce corpul, de regulă pe fond de stres sau de durere, dar ele se produc și când alergi. Și au moleculă mică și trec din sânge în creier. Și e ca și cum ai fuma canabis. De ce? Pentru că orice fel de activitate care biologic vorbind, e programată ca să ne facă bine, trebuie cumva întreținută. Și se face cum? O dependență față de ea, prin mecanismele care oricum creează dependență din creier. Și de aia, alergatul, statul în lumina naturală, creează dependență pentru că așa suntem încurajați să le facem. Pentru că ne fac bine. Nu știu dacă știți, dacă stați o zi întreagă la soare, se activează sistemul dopaminei, ca și când ai luat cocaină, ești hight nu de la faptul că ai băut ceva sau că ai fumat ceva, că ai stat la soare. Chestia asta îți crește dopamina și este adictivă. Dar la fel și alergatul, imediat este greu să te apuci de alergat. Dar când ai alergat mult timp și apoi renunți dintr-o dată, e frustrant. E un sevraj chestia asta. Dacă e cineva care alergă în mod constant, știe chestia asta. E foarte frustrant să nu mai poți să alergi. Pentru că ai făcut dependență de chestia respectivă și apoi mai e ceva long-term. Când mergi alert mult sau fugi pur și simplu, în corp se produc niște hormoni de creștere, inclusiv de creștere a sinapselor.

Dr. Mihail: Și ăia, în creier, te ajută ca să formezi noi conexiuni. Asta în timp ce faci sport? Pentru că, de exemplu, eu când alerg, îmi vin tot felul de idei, se leagă tot felul de lucruri, e ca o aerisire a creierului meu, a minții mele. Adică circulație care se intensifică, sanguină.

Dragoș Cîrneci: Dar să știi chestia că dacă vrei, fie să înveți ceva foarte bine, fie să te apuci de o terapie ca să renunți la fumat sau la droguri, de exemplu, este cel mai indicat cam cu două, trei săptămâni înainte de a face chestia asta sau de a învăța chestia aia importantă, să faci mult efort fizic de tip alergat. Asta îți facilitează foarte mult fixarea de informație, pentru că acești hormoni te ajută să înveți. E de la animale chestia asta. Pentru că ele, dacă mergeau mult, ajungeau departe. Ajungând departe și dacă acolo găseau ceva interesant, trebuia, unu la mână să se întoarcă acasă și doi la mână, a doua zi să o ia de la capăt. Adică să știe unde au găsit chestia aia importantă. Deci să fixeze spațial informația respectivă. De-aia, efortul investit în a merge mult, e în paralel dublat de capacitatea de învățare sporită. Și noi, fiind urmașii lor, a rămas și la noi chestia asta. Numai că noi nu mai facem efort mult. Noi facem virtual efort mult la televizor sau cu o cască de VR sau prin jocuri video, mergem cu mașina sau cu metroul. Asta e o chestie importantă, faptul că, de fapt și asta, știu că discutasem treaba asta, că la un moment dat s-au… Apropo de cum e construit creierul, creierul este un sistem de noduri. Noduri principale și noduri periferice. Alea principale formează așa de numite rich club, care e maxim de conectare a informației. Când se pornesc alea, sunt conștienți, cu alte cuvinte. Restul, care sunt paralele așa micuțe, doar feed-uiesc cu informația acelor rich club. S-au făcut studii pe toate animalele ca să vadă ce fel de gene se pornesc în același timp în acel rich club. Se cheamă coexpresia unor gene. Și sunt gene implicate în ce? În învățare, în mișcări și în energie. Metabolism energetic. De ce? Pentru că cel mai mult mănâncă energie mișcarea, învățarea și creșterea. Iar creșterea, cel puțin în creier, adică învățarea în creier este o formă de creștere, pentru că îți cresc sinapse. Practic e un mecanism de creștere care e folosit în scop de fixare a informației.

Dr. Mihail: Și, practic, noi ne adaptăm cel mai bine la mediu, cum?

Dragoș Cîrneci: Învățând, reînvățând și acționând. Și aici să leagă și se completează ce a spus Raluca, e important să ne explicăm mediu, asta ajută la a prezice mediu, dar nu-i suficient. Trebuie să ne și iasă acțiunile prin care vrem să controlăm mediu. Adică să prezicem că în cutare situații ar trebui să fac chestia cutare și să-mi și iasă acea predicție.

Dr. Mihail: Cât e important este să ținem cont de asta în obiectivele pe care ni le facem? Pentru o zi, pentru o lună, pentru un an? Spre exemplu, acele rezoluții, să le numim de la final de an, de Revelion, când scriem o să merg la sala atât, o să citesc o carte pe săptămână… Trebuie să fie realistă, cum a spus și Raluca, trebuie să fie realistă, adică nu cum ne-am dori noi la modul excesiv. Ne face rău să nu ne iasă acele predicții?

Dragoș Cîrneci: Da, pentru că tot timpul e un counter, spune, dom’le, da, dar putea și mai bine. Nu prea seamănă cu socoteala de acasă. Și e o mică eroare în predicție. Dacă e una singură, nu contează, dacă sunt mai multe care se strâng, la finalul lunii sunt multe. De-aia e și vorba asta că e mult mai sănătos pentru mintea ta să lucrezi cu mâinile la țară, decât să lucrezi într-o corporație cu Excel-ul. De ce? Pentru că la țară, tu știai că astăzi, jobul meu e să sap de aici până la pădure. Am ajuns la pădure, am terminat jobul, e clar, se vede. Și mâine repet treaba asta. În joburile astea de white colors, nu de blue colors, e foarte greu de spus ce ai de făcut tu astăzi, în combinație cu alți colegi, totul e distribuit pe luni de zile, se mai poate amâna. Deci nu-ți vezi rezultatul muncii la finalul zilei. În schimb, în meseriile care țin de mâini, care țin de artă, în mai mare măsură poți să-ți vezi la finalul zilei rezultatul și asta face bine creierului, pentru că poată să spună că, uite, mi-a ieșit din nou și mie de o vreme îmi iese chestia asta. Și asta setează creierul că tu ești bun. Deci de competență, practic, este un istoric al acțiunilor tare reușite, legate de ceva, contexte specifice, nu în general, pentru că eu sunt bun la asta, nu sunt bun la aialaltă. Dar e important, esențial să fii la măcar două, trei bun. Adică să știi că în mod normal ție îți ies lucrurile respective. Și practic, ca adulți, aia învățăm să facem. Aia e competența, nu? Știi că eu sunt bun la chestia asta și eu merg pe nișa asta. Pe altceva nu mă mai interesează, decât rareori. Un copil nu face asta, Carina, de exemplu, sau un adolescent. El încă explorează, nu știe exact ce poate să-i iasă. În timp își vă da seama, probabilistic, cam ce-i iese și cam ce nu-i iese și se va axa pe ce îi iese. De-aia, adulții sunt previzibili, te poți baza pe ei. Adolescenții sunt imprevizibili, nu te poți baza pe ei. Și noi apreciem oamenii care te poți baza pe ei. De ce? Că sunt previzibili. Orice fel de chestie care putem prezice cu succes, fie la alții, fie la noi, asta ne echilibrează echilibrul corpului, a minții, cum spunem noi, dar și fizica corpului.

Dr. Mihail: Pentru că bifează acea predicție pe care ai făcut-o. Da. Suntem construiți să prezicem cu succes. Dacă nu prezicem cu succes, ne putem inclusiv bolnavi și cu mintea și cu corpul. Poți să explici asta cum poți să te îmbolnăvești?

Dragoș Cîrneci: Asta e psihoneuroimunologia. Deci, practic, e legătura dintre sistemul nervos și sistemul imunitar. Cele două sunt rude, nu știu dacă știți. E o poveste foarte lungă, veche de sute de milioane de ani, care a început pe vremea primilor pești care aveau fălci cu, osoase. Și și-au schimbat dieta. Puteau mânca și burgeri. Chestia e că ce mâncau nu puteau încă digera, că nu aveau sistemul de a digera mâncarea respectivă și au făcut o simbioză cu bacteriile, care îi ajuta să digere noua mâncare. Dar bacteriile trebuiau ținute la cutie, să nu meargă în tot corpul că îi omorau. Și s-a inventat sistemul digestiv. Dar trebuia și un paznic pentru sistemul digestiv, ca să păzească cu bâta să nu iasă bacteriile din sistemul digestiv. Și cum s-a întâmplat chestia asta? S-a dublat genomul acelor ființe și din genele care se ocupau de sistemul nervos primitiv a lor, s-a făcut un rând nou de gene cu o funcție ușor modificată și au făcut ce se cheamă sistemul imunitar adaptativ sau dobândit, care avea jobul primordial să țină bacteriile sub control, ca să poată să trăiască în simbioză cu ele. Acel sistem îl avem și noi, avem două sisteme imunitare, ne naștem cu unul, tu știi că ești medic, și pe al doilea îl dobândim după naștere, prin contact cu mama, cu mucoasele mamei, cu laptele, cu vaccinurile, cu copiii de la grădi și aia mai departe. Deci ăsta, al doilea, e derivat din sistemul nervos central și, nu știți, sistemul imunitar celulele de acolo vorbesc unele cu altele, ca și neuronii, știți cu ce vorbesc unele cu altele? Cu serotonină, dopamină, glutamat, GABA, exact ce fac neuronii. Aceleași chimicale pe care neuronii le folosesc ca să vorbească între ei și sistemul imunitar le folosește. E un fel de wireless, nu mai avem, nu mai sunt legați de fire, cum este sistemul neuronal, este legat de fire, este un wireless pentru că poate să călătorească peste tot. Dar funcția de bază aia de a fi santinelă a rămas. Noi credem că limfocitele din sistemul imunitar ne apără de COVID și de, nu știu, bacteriile din apă. Nu, pe lângă chestia asta, ele non-stop ce fac? Santinelă. Adică ele sunt în toate organele, patrulează și primesc de acolo mesaje și le duc la creier și dau o stare permanentă non-stop a corpului către creier pentru că asta e echilibru, e homeostazia. Creierul citește permanent homeostazia corpului și în funcție de asta spune, acum mi-e foame, acum mi-e sete, acum vreau să dorm, acum simt nevoie de explorare sau acum simt că nu mai am energie.

Dr. Mihail: Ok și cum atunci erori de predicție des întâlnite pot să îmbolnăvească creierul? Adică am înțeles cum funcționează sistemul imunitar și că sunt rude…

Dragoș Cîrneci: Erorile în predicție, printr-un mecanism normal și bunicel, cresc inflamația pe loc. De ce? Pentru că inflamația long-term te ajută ca să te bați cu o boală, de exemplu, dar short-term îți dă un puseu de energie. Deci practic e o șmecherie care îți crește pe moment energia. Orice fel de erori în predicție spune că ceva nu e în regulă, trebuie să vezi ce s-a întâmplat cu schimbarea respectivă și să faci un update. Pentru asta ai nevoie de energie. Și această creștere de energie, ați văzut filmele cu Furious și Iute, Fast & Furious, erați mai mici, nu? Și era o șmecherie cum făceau ăia rally-uri pe acolo, pe străzile, prin diverse orașe, că la mașina modificată îi puneau un rezervor de ăla cu azot. Și când nu mai făcea față motorul clasic, băga robinetul de azot și boom, aveau… Asta este inflamația pe moment. E un rezervor de azot la mașină care îți bagă un boost de energie pe moment. Chestia este că dacă ai multe asemenea erori în predicție, ăsta rămâne cu rezervorul pe on, tot timpul, și tu rămâi cu o inflamație cronic ridicată.

Dr. Mihail: Deci, eroarea de predicție îți crește inflamația.

Dragoș Cîrneci: Da. Pe short-term e bine, long-term e rău.

Dr. Mihail: Cumva asta e hormeza, nu? Că hormeza presupune un efect benefic al unui stres de scurtă durată la care tu lași corpul să se adapteze. E ca și cortizolul. Noi îl numim hormon de stres, dar nu e ăla rău care ne… De fapt, tu dacă nu ai destul cortizol la naștere, mori. Că e prima, primul mare șoc pe care îl ai când ieși din mama. Și copiii care nu au destul cortizol mor la naștere. Deci, practic, e un hormon care te ajută la a te adapta rapid la schimbări de mediu. Dar iar, short-term e esențial, dacă rămâne sus long-term, nu-i bine, că îți dă o dispoziție nasoală, și cel mai rău este când deja nu-l mai ai sus, îl ai sub medie. Când ești în depresie cronică sau în burnout, cortizolul este la pământ, nu e sus. Și aici, în momentul ăla, nu mai faci niciun efort ca să te adaptezi. E nasoală chestia asta. Dacă te-a părăsit iubitul, crește sus cortizolul și simți nevoia să te reunifici cu el, la fel când copilul se pierde de mamă, e același mecanism, da? Deci, short-term, îți face bine, îți cultivă relațiile cum ar veni, ți le prezervă, dar long-term, cade și în momentul respectiv, organismul nu se mai adaptează.

Dr. Mihail: Dar inflamația rămâne sus. Aia și long-term rămâne sus. Și îți mănâncă creierul. Deci, inflamația periferică afectează conexiuni din creier în cea mai mare rețea din creier, și care ne ajută să facem predicții conform cu experiențele, ăla e principalul dirijor conștient din capul nostru, și acelei rețele îi mănâncă sinapsele, inflamația. Stresul cronic. Da. De aia și felul în care oamenii cu depresie, care au, de exemplu, această rețea afectată, văd altfel construcția lumii din jur și aia trecută, și aia prezentă și aia viitoare. Există o soluție pentru asta?

Dragoș Cîrneci: Da, de exemplu, ce povesteam și Ralucăi, că ne ocupăm în ultimii ani, noi antrenăm memoria autobiografică, adică amintirile. Foarte simplu o facem. Acum o facem puțin mai high-tech, dar inițial a fost low-tech rău de tot. Și aia a prins bine în pandemie, că a fost low-tech rău de tot. Adică ne jucăm cu borcănașe cu mirosuri casnice. Aveam 15 borcănașe cu ce poți întâlni prin casă. Ceapă, vin, dizolvant de vopsea, motorină, spirt, cafea, portocală, tot felul de chestii. 15 borcănașe. Și luai borcănașul și îl miroseai și dacă aveai vreo amintire, în momentul ăla în cap, o povesteai detaliat. Cât mai detaliat. Aveam 5 ani, eram în curte, eram în bucătărie la bunica. Era vară afară, geamul deschis, se văd afară copacii înfloriți, miroase a ceapă, nu știu cum naiba. Deci, practic, acest gen de reamintire, făcută timp de o lună, de două ori pe săptămână, 45 minute pe zi, le schimba creierul.

Dr. Mihail: Cât timp? O lună, de doar pe săptămână, 45 minute pe zi.

Dragoș Cîrneci: 45.

Dr. Mihail: 45.

Dragoș Cîrneci: Oamenii povesteau destul de mult, alții mai puțini, trebuia să tot tragi de ei, dar pe oameni sănătoși, nu numai că le modifică performanța de a-și aminti chestii nebănuite. Nu știi câte adevărate sunt, bineînțeles, nu le poți confrunta de când aveau cinci ani, dar crește mult volumul de amintiri pe care și le amintesc, crește mult ușurința. Cel mai spectaculos este că li se modifică creierul. Deci rețelele din creier își cresc sau scad conectivitatea în funcție de acest training și le scade inflamația. Deci după o lună, de așa ceva, le scădea nivelul de TNF alfa, îl știi, e o citokină pro-inflamatorie, se măsoară la COVID și la alte chestii genul ăsta. Deci practic aia a scăzut semnificativ statistic.

Dr. Mihail: Văzut pe analize.

Dragoș Cîrneci: Văzut pe analize. Deci e nebănuit efectul pe care îl are această reamintire asupra corpului și mai nou, o facem și mai high-tech, combinând cu VR chestia asta, și îi povesteam Ralucăi, că avem variante și customizate pe fiecare om în parte. Omul care urma să vină la noi ca și subiect, trimitea mai întâi un fișier cu șase imagini din perioada de viață când a fost bine și cu mintea și cu sufletul și cu corpul, da? Și erau imagini, zgomote ambientale sau melodii și mirosuri, asociate cu acea perioadă. Și se mixau ăstea într-o cască VR și cu audio și cu un dispersor de mirosuri. Și practic se revedea în curte la bunicul, avea 5 ani, și era bunicul și bunica acolo la masă pe fotografie respectivă, mirosea a ceapă și se auzeau găinile. Și aia era suficient ca să activeze o amintire de la acea vârstă, pe care și-o povestea apoi detaliat, și cu chestia asta. Acest gen de activitate crește optimismul, să știți. Deci cu cât, de exemplu, e mai nostalgică amintirea, cu atât te vezi tu mai bine în viitor. Deci orientarea spre acțiune în viitor și optimismul sunt manipulabile prin amintiri.

Dr. Mihail: Spui ce are Tanda cu Manda? Ce are trecutul cu viitorul?

Dragoș Cîrneci: Păi da, că dacă nu știi mecanismul că, de fapt, viitorul încă e dependent de trecut, nu te-ai gândi. Dar așa este. Noi tot timpul proiectăm în viitor ce am trăit, probabilistic vorbind. De-aia e important cum vedem acum trecutul, pentru că noi, de exemplu, cu care ne jucăm acum? Cu trăiri de genul ăsta în care îi pompezi omului în prezent multe amintiri plăcute din trecut, în așa fel încât mașinăria de probabilistică a lui să ia mai mult în calcul fericirea și o proiectează în mai mare măsură în viitor. Aia e optimismul.

Dr. Mihail: Cum putem să facem asta? Adică ce putem să facem noi, de exemplu, în afara unui laborator cu lucrurile pe care le gândim sau ce să ne amintim?

Dragoș Cîrneci: Păi și voi aveți acasă borcănașe, nu? Folosim borcănașe, asta facem? Deci am făcut asta în pandemie când s-a închis laboratorul, că era totul sigilat. Trebuia să strângem datele mai departe, era pe fonduri Europene, nu puteai să te oprești și norocul nostru a fost că era low-tech și că nu foloseam parfumuri speciale, ci era ce avea omul pe acasă, prin cămară.

Dr. Mihail: Păi și zi-ne cum facem? Deci luăm borcănașe, trebuie să fie 15?

Dragoș Cîrneci: Nu neapărat. Ok, luăm un număr de borcănașe. Contează practic numărul de minute pe care îl poți folosi, nu neapărat numărul de borcănașe. Adică să fie undeva până într-o oră, dacă se poate, cam asta e important, oricum peste 35 de minute și undeva spre o oră.

Dr. Mihail: 35 de minute în care… Ăla e un minim, socotește că un training de tipul ăsta începe să fie eficient cam după 35 de minute. Și în alea peste 30 de minute, deschid câte un borcănaș, îl miros și încerc să-mi aduc aminte cât mai mult.

Dragoș Cîrneci: Da, și cel mai bine ar fi cumva să vezi cât mai mult în detaliu, să te gândești, ok, ce emoție simțeam atunci, o mai simt și acum, de care este? De la 1 la 7, cât de plăcută sau neplăcută este.

Dr. Mihail: Le gândesc doar sau le povestesc?

Dragoș Cîrneci: Ar fi bine să le povestești. Dacă nu e cineva, noi o făceam online, adică era un trainer de partea astalaltă, a ecranului și acasă era fiecare subiect în parte. Dar poți să faci ceva pe un reportofon, de exemplu, povestești cuiva ca și cum ai vorbi că e lângă tine. Știi? Pentru că vorbind îți vin mai multe detalii. Dacă doar te gândești se termină mai repede episodul. Cu cât intri în mai multe detalii, ăsta, ca la biliard, pe următorul îl amorsează. Și contează foarte mult detaliile. Nu neapărat cât de plăcută sau neplăcută este amintirea. O să fiți surprinși că mirosul care, la prima vedere, păreau nasoale, gen motorina sau ceapă. Cine ar spune că îi place mirosul de motorină sau de ceapă? Sau de dizolvant? Dar veți fi surprinși, mirosul de motorină, ce amintiri plăcute poate să scoată din oameni. Da, că de fapt, îmi aduc aminte că eram cu bunicul care avea o mobră veche și eram în fiecare weekend și o repara în garajul lui și eu stăteam cu el și povesteam. Sau făceam navetă la Cluj și în gară dădeau ăia cu motorină pe alea de tren, da? Și toată copilăria, toată adolescența îmi vine în cap. Deci, practic, nu mirosul în sine contează, ci amintirea contează și, inclusiv, dacă printre acele amintiri sunt și cele care sunt neplăcute, per ansamblu efectul este unul benefic. Adică faptul că îi dai ocazia să reconstruiască acele amintiri, ăla e benefic. Nu valența în sine a amintirii, ci reconstrucția în detaliu, este benefică.

Dr. Mihail: Ok, deci este un instrument cu care putem să ne îmbunătățim viitorul. Prezentul și viitorul, că prezentul nu prea există. Ai zis că nu există, de asta am zis să evităm prezentul, pentru că ai zis că nu există. Dar legat de asta și legat de cum am înțeles cum funcționează creierul, dă-ne niște sfaturi despre ce putem să facem noi ca să ajungem poate la starea asta de fericire, dacă e posibilă, sau dacă fericirea nu este posibilă, care este cealaltă stație la care ne este bine din punct de vedere mintal și din punct de vedere al creierului.

Dragoș Cîrneci: Da, asta cu fericirea e tot de la Aristotel moștenire, cred că el propovăduia căutarea fericirii și de atunci, în Occident se tot caută fericirea, dar nu în alte civilizații, în Occident, sunt unii care arată că de fapt, fericirea, așa cum o știm noi, e verișoară cu exaltarea, ca să nu zic și altă stare care se face pe fond de sex. Asta sunt stări de moment. Nimeni nu poate spune că e fericit tot timpul, decât dacă ia amfetamină. Nu fericirea trebuie să o cauți, decât dacă o confunzi ca etichetă cu altele, cum ar fi satisfacția, da? Și studiile arată că, de fapt, cea mai tare stare pe care trebuie să o cauți, să o cultivi, e calmul și satisfacția, nu fericirea. De ce? Pentru că în calm, în satisfacție ai tot ce îți trebuie și nu trebuie să mai faci nimic. De ce? Că dacă trebuie să faci ceva, îți mănânci energia. Deci ea, e starea perfectă în care ai tot ce îți trebuie netrebuind să faci nimic. Și dacă citiți și știți, probabil, cam ce se cultiva în diverse religii sau, mă rog, stări filozofale din Asia, că e hinduism, că e șintoism, budism, ce cultivau ei? Calmul, serenitatea, nu fericirea. Calmul este emoția cea mai reglatoare. Altfel, nici n-are sens să încerci să fii mereu fericit, decât dacă iei ecstasy sau ceva, adică cum să fii tot timpul fericit? E o stare de câteva minute, câteva ore. Nu-i de o viață, fericirea. De-aia, cei mai fericiți sunt finlandezii sau care dracu? Aia sunt niște chestii de greșeli de traducere. E vorba de satisfacție cu sistemul social, nu de fericire. Dar vedeți, e tot reinterpretat din punct de vedere cultural, după cultura în care noi am fost crescuți, asta de origine aristoteliană, cu a căuta fericirea. Nu căutați fericirea, căutați calmul și serenitatea și satisfacția.

Dr. Mihail: Cum? Asta e următoare întrebare. Cum căutăm calmul?

Dragoș Cîrneci: O idee, deci, exact cum a spus și Raluca, suportul social îți dă chestia asta. Adică să te simți bine integrat în lumea din jurul tău, să știi că sunt oameni care te respectă, sunt tot timpul acolo când ai nevoie de ei, poți să faci și small talk cu ei, nu chestii neapărat foarte deștepte, e suficient, suportul social pentru noi, ca specie socială, este printre principalii piloni de well-being. Apoi, iar important este cum îți plănuiești tu activitatea și iei decizii. Adică, cu lingurița, nu cu polonicul. Trebuie să îți faci un calcul încât, în mare parte, să-ți iasă ce ți-ai planificat pe termen scurt-mediu. Adică să te abții la a face colecție de erori în predicție și de energie consumată degeaba. Și să te gândești că, de fapt, viața nu este o cursă de o sută de metri, e un maraton, durează zeci de ani, durează ca dracul de lung. Ideea e cum ieși la un moment dat, nu cum ai fost tu foarte bun într-o duminică la 25 de ani ci cum te vezi la un Revelion pe la 45, când te gândești la viața ta. Foarte mult contează în timp ce construiești, nu cât de talentat, de inspirat ai fost într-un weekend. Creierul e o mașină de făcut povești. Tot timpul face povești despre lumea din jurul nostru și despre noi în relații cu ea, și noi nu vedem lumea exact cum e niciodată, nu avem nicio șansă. Noi, practic, vedem construcția creierului despre lumea din jurul nostru și sunt multe iluzii care le poți folosi ca să dovedești chestia asta, iluziile optice. Dar noi suntem, ca și adulți și toată viața, ca și adolescenții game-ri. Știți cum sunt ăia? Ăia care sunt dependenți de jocurile pe care le joacă tot timpul. Și noi suntem ca și ei, dar nu neapărat față de un ecran, față de lumea din jurul nostru, care e un game permanent, care ne prinde tot timpul. Încă de când suntem adolescenți, iubirile, primele iubiri, de la nu știu, 14-15, știți care sunt șansele ca să rămâneți cu un om de care ați fost îndrăgostite pentru prima dată la 15 ani? Niște americani au făcut calcule pe chestia asta. Sub 1%. Sub 1%. Și de-aia, dacă îi spui lui fiica ta sau lui fiul tău, că n-ai nicio șansă ca să rămâi cu ăsta, te înjură și fuge de acasă. Pentru că pentru ei, jocul contează nu neapărat rezultatul care nu-l pot percepe ca lumea. Dar se pare că acest gen de experiență în care ne aruncăm cu totul apropo de flow, care te pierde și de cum povestea Raluca cu copiii mici, la copiii mici cu mașinuțele, la copiii mai mari e cu relațiile, fie că sunt de ale găștii, fie că sunt de cuplu. Dar astea fac treining-ul pentru mai târziu. Foarte mult din ce noi suntem ulterior ca experiență de viață din punct de vedere social, știți când începe? Mai întâi în poveștile pe care le auzim de la bunica și de la mama. Poveștile sunt un bun trainer pentru noi. Apoi jucăm roluri noi, ca ăia din povești, cum face fiică-mea, care mereu e alt personaj, de exemplu. Dar asta, dacă o face un copil, devine mai bun ulterior pe social skills. Mințitul. Mințitul e un bun indicator de social skill. Cu cât e mai elaborată o minciună pe care o face un copil mai mic, îți va da cât de bun va fi ulterior pe social skills. Deci sunt chestii care sunt contraintuitive, cum ar veni. Pentru că noi le blamăm. Da, dar nu știm de fapt care e funcția lor. Că e o funcție adaptativă, treaba asta. Apropo, iară de cultura noastră cu moralitatea, cu fericirea, cu adevărul pur, cu Aristotel. Ce alte modalități avem de a căuta calmul?

Dr. Mihail: Hai să zicem, și la calm, să nu ne referim la el ca la o stare de fapt, acum, de exemplu, sau ok, mă duc și meditez, da, meditația, mi-ai povestit tot în acel call este un fel de calmare a creierului din predicții. Când meditez și mă ancorez în realitate, iau acea, acel efort creierului de a face predicții și de asta mă simt calm. Asta e o stare pe care pot să mi-o induc eu, conștient, da, și îmi trebuie timp, spațiu, voință pentru asta. Cum pot, totuși, să exersez o oarecare stare de calm de-a lungul timpului?

Dragoș Cîrneci: Păi, de exemplu, uite, e foarte simplu, în fiecare seară, de exemplu, un prost obicei pe care îl avem, este să facem un plan pentru a doua zi, în special dacă avem ceva de rezolvat. Și de regulă și cu ceva backup-uri. Este cel mai prost lucru pe care îl poți face seara, înainte de culcare.

Dr. Mihail: Eu asta fac, adică, mă gândesc la ce urmează. Păi cum altfel, că am un program, am anumite, ore, pac, pac.

Dragoș Cîrneci: Ca să facă creierul o planificare, a ce urmează la a doua zi și pe tine, ca personaj în chestia respectivă, știți cum o face? Rulează scenarii în zonele care se ocupă de acțiuni în creier. De pregătirea și desfășurarea acțiunilor. Sunt aceleași zone care eu dacă casc, o să căscați o parte dintre voi, da? Se face automat, e un mirroring, da? Și creierul, practic, preia expresiile mele, de căscat, le duc în creierul vostru și pornește fix aceiași mușchi ca să mă înțelegeți pe mine. Așa înțelegem expresiile pe fața altora. Dar automat, tot așa, reflectăm și acțiunile pe care urmează ca să le facem. Și când se pornesc în creierul nostru zonele de acțiuni, ele o iau de pe bună, că noi avem nevoie de acțiuni ca să putem să facem acțiuni. De ce avem nevoie în plus? De energie. Și dă semnal în corpul că, dom’le, acum ai nevoie de energie, că uite că noi simulăm niște acțiuni. Tu de aia ai nevoie seara la ora 11 să-ți crească energia și tensiunea musculară?

Dr. Mihail: Deci să nu ne gândim la a doua zi. După aia te miri că nu mai vine somnul. Și ajungi la frigider, mai faci vreo două vizite pe acolo, știi? Dar cum îți faci tu programul pentru a doua zi atunci? Zi-ne.

Dragoș Cîrneci: Îl faci mai repede, nu la ora 9, 10, 11. Aha, e făcut și ai uitat de el. Da.

Dr. Mihail: Ok, și asta ar putea să ne țină mai mult în calm. Ca și posibilă cauză a anxietății.

Dragoș Cîrneci: Asta e o chestie interesantă. Știi că anxietatea se referă tot timpul la viitor, mă rog, prezent și viitor, nu la trecut. La trecut poți să spui traumă, regret, dar nu anxietate. Ai tot timpul la ce urmează, nu la ce a fost, da? Ați auzit efectul Flynn? Efectul Flynn l-au descoperit ăia care se ocupă de a face teste de inteligență. Pentru că când tu ești testat pentru IQ performanța ta e comparată cu un grup de referință. Femei de 35 ani, românce, da? Deci, trebuie tot timpul ăia care fac testele să-și facă norma, eșantionul pe populația pentru care aplică testul respectiv. Ei au observat că cu cât crește boom-ul economic într-o țară, crește și nivelul de baseline pe testele de IQ. Cam cu un punct. Cam un punct odată la 10 ani. Și a fost numit efectul Flynn. Domnule, e o legătură între boom-ul economic și creșterea inteligenței, între ghilimele, într-o țară. Și se cheamă efectul Flynn pentru că un tip, James Flynn, a descoperit chestia asta, care se ocupa de inteligență și el a fost fascinat de treaba asta și a zis ok, hai să vedem ce face, ce duce la chestia asta. Nu se cunosc, de exemplu, mutații din ultima sută de ani care se duc la treaba asta. Înseamnă că e altceva, e un efect al mediului, care ne-a impactat cumva epigenetic expresia genelor și anumite chestii din ce numim inteligență sau test de inteligență au fost cele mai impactate. Știți care? Acum 100 de ani, de exemplu, dacă te uitai pe test de inteligență și pe ce numeau oamenii inteligență, nu prea erau oameni care să gândească la abstract și la ipoteticul viitor, ci la concret și acum. În ultima sută de ani, de la 1900 toamna până în anii 2000, pe asta au crescut scorurile la test de inteligență. De la concret la abstract și de la aici și acum la ipotetic în viitor. Deci, practic, specia noastră s-a mutat în viitor cu capul. Și la chestii potențiale, posibile, abstracte, generalizate. Păi asta e anxietatea. Că anxietatea nu este de aici prezent, aia o numim frică eventual. E ce s-ar putea întâmpla, mai multe variante, mie, în viitor.

Dr. Mihail: Și ce crezi că ar trebui să facem noi ca omenire, să ne adaptăm la această anxietate? Pentru că e bine să fim cu mintea în abstract și în viitor? Sau să revenim mai degrabă în… Să ne confruntăm, pentru că, uite, Raluca a plecat, dar vă spun că asta e chestia, de fapt, dacă aveți fobie de vorbit în public, nu o să vă treacă urmărind powerpoint-uri, ci doar vorbind în public. Deci, confruntându-vă cu mediul care generează chestia respectivă. Pentru că dacă o faceți până vă iese și vă tot iese, ăla vă dă sentimentul de control și deci de competență. Fiecare chestie care nu vă place, nu vă regăsiți în ea, e un semnal de dezvoltare pentru voi. Nu le puteți bifa pe toate, dar măcar pe alea prioritare. Și nu o să puteți scăpa de ele tot timpul. Deci, trebuie cumva să vă confruntați până vă iese. Crezi că e un motiv pentru care, în ultima vreme, au luat amploare în media activități de genul zodiac sau numerologie pentru că te calmează în privința viitorului?

Dragoș Cîrneci: Nu e în ultima vreme, e veche povestea. Ele sunt foarte vechi. Dar, într-adevăr, rolul lui Neti Sandu e unul terapeutic. Adică ea îți va spune la ce să te aștepți în ziua respectivă. Ești gemeni? E miercuri? E clar că o să faci așa, așa, așa, așa. Tu când pleci de acasă știi cum va fi miercurea aia. Că a spus Neti Sandu. Ceea ce e bine.

Dr. Mihail: Eu regret acum că nu cred în zodiac și o să încerc să cred. Cum pot să încerc să cred în ceva în care nu cred? Pentru că îmi face bine, adică aș vrea să știu că o să am noroc când plec de acasă.

Dragoș Cîrneci: Convingerile pe care le avem pe lumea din jur, inclusiv cele religioase, au un rol homeostatic dovedit, pe well-being dovedit, pe lungimea vieții, inclusiv pe lupta cu cancerul. Deci dacă ai convingeri puternice privind viața ta, că are un sens, că ești pe drumul cel bun și că poți explica tot ce e în jurul tău, indiferent cât de fals o faci, nu contează, ci convingerea ta, aia contează, trăiești mai mult. Și și dacă faci cancer, răspunzi la chimioterapie mai bine. Deci, practic, organismului tău îi face bine chestia asta. E o vrăjeală, dar e o vrăjeală care tu de-aia ai nevoie, de vrăjeli de tipul ăsta. Nu de adevărul pur care, de fapt, te roade. Și îți dă cu eroare de predicție în cap, că da, tu știai chestia aia, nu e o prostie.

Dr. Mihail: Și nu că te roade, dar de multe ori nu putem să știm adevărul absolut și te roade faptul că există o mie de posibilități.

Dragoș Cîrneci: Absolut. Și preferi să crezi într-una.

Dr. Mihail: Mai era un banc când eram studenți, era chestia asta că când ești tânăr, orizontul tău de interese este foarte, foarte, foarte larg și cu vârsta, se tot îngustează, se tot îngustează și când ajungi bătrân, devine cât un punct. Și ăla e punctul tău de vedere, știi? Cam așa e. Până ajungem la întrebări din public, 3 sfaturi pe care tu, ca neurocercetător, le-ai da oamenilor pentru o bunăstare emoțională, pentru un creier sănătos, pentru o minte puternică.

Dragoș Cîrneci: Păi cred că le-am și spus până acum, să-și caute grupuri de oameni care să le asculte convingerile, fără să-i contrazică, să aibă cât mai multe obiceiuri în comun și valori în comun, să facă cât mai multă mișcare în lumină, nu în sală cu fața către perete, fugind pe o bandă. Că aia la cap nu vă face bine. La mușchi, da, la cap, nu. De ce e importantă și chestia asta? Pentru că dacă tu mergi, nu știu, în parc și ți-ai stabilit că, dom’le, fac o tură în jurul lacului, în funcție de unde ești tu în momentul ăla în jurul lacului capul știe cât mai ai, cât ai făcut. Și îți dă și nivelul de energie de care ai nevoie exact, calculând toată chestia, ochiometric, și ai și satisfacția mai mare în final. Am făcut 3 ture în jurul lacului. E o chestie cuantificabilă în creierul nostru, treaba asta. Și să o faci în lumină naturală, nu în de astea, sau ca un neon de sală. În lumină naturală. Asta e o chestie foarte importantă să știți, asta cu a face mișcare în lumină. A avea hobby-uri, nu neapărat cu alte împărtășite, ale tale. Pentru că astea te pot rupe apropo de mașinăria aia de predicții. Nu neapărat trebuie să faci, de asta tibetană ca să te oprești din predicții. Nu, cum zice Raluca, grădinărit. O chestie, de ce credeți că au sporit foarte mult asta cu investitul în hobby-uri în pandemie? Nu doar că erai acasă obligat. Nu, că era stresul cât china pe capul tău. Și asta era relaxant, te rupea de chestia cu pandemia și tu făceai un hobby în casă. Știi că nu aveai curte, la bloc, aveai hobby-uri de bloc. Hobby-urile sunt un foarte bun terapeut. În rest, sunt o groază de chestii. Ați cultiva orice fel de lucru pe care știi că îți face bine. Chiar dacă, de exemplu, vezi același sitcom de 15 ori, fii sigur că și a 15-a oară vei vedea ceva deosebit, nou în chestia aia. E ca și la cărți. Dacă acum citești o carte și din nou peste 5 ani, atunci o să o vezi cu alți ochi decât acum. Și tot timpul ai impresia că ai mai scăpat ceva între timp și acum din nou, descoperi chestia aia cu alți ochi. Dar în același timp, gândiți-vă, de ce vă place să fredonați cântece cunoscute? E o chestie terapeutică. Știți asta? Fredonatul e o chestie terapeutică.