De ce m-am lăsat de chirurgie?

Ok, „De ce m-am lăsat de Medicină” e de fapt un titlu ușor de tot clickbait, pentru că în realitate m-am lăsat momentan de medicina clinică, adică de lucrul în spital, și m-am lăsat de chirurgie. Și, sincer, alergam acum și am simțit efectiv nevoia să am discuția asta cu voi. De ce? Pentru că probabil voi, cei care mă urmăriți de peste doi ani, ați văzut că de cele mai multe ori postam pe Instagram poze din spital, poze cu mine în sala de operație și la un moment dat nu le-am mai postat. Și foarte multă lume m-a întrebat de ce. Am abordat subiectul ăsta în niște podcasturi, dar nu am vorbit niciodată cu voi despre asta.

Și pare bizar și înțeleg că pare bizar și înțeleg pe toți oamenii care, atunci când le spun că m-am lăsat de chirurgie, au o față, efectiv nu știu ce să zică, dar au o față ca și cum le-aș spune că a murit și ei nu știu cum să-mi zică „Îmi pare rău”. Și după aia încep, începea o demență de asta de „Băi, dar de ce te-ai lăsat? Trebuie să te ții, că erai bun, asta era vocația ta”. Și pot să înțeleg acest lucru, pentru că în realitate este greu să ajungi la o astfel de decizie. Este greu și cred că nu e pentru oricine să ia această decizie. Aș fi injust sau ipocrit să cred că oricine poate să facă asta, pentru că este un efort imens în spate. După ce ai făcut șase ani de facultate de Medicină, facultate în care ai fost învățat să fii medic, după care faci șase ani de rezidențiat în care intri în concurență cu colegii tăi mai mici, mai mari, încerci să demonstrezi cât de bun ești, intri într-o cursă de șoareci din care efectiv ți-e greu să ieși de acolo, ți se impun niște reguli absurde, lumea își bate joc de tine la propriu, pentru că așa devii medic, așa te călești. Păi stai, dacă nu reușești să fii calm când ești înjurat și ți se dă o palmă la propriu, cum reziști tu la o sângerare când îți moare pacientul pe masă? Așa înveți să fii medic. Și practic, după ce treci prin toate astea și ai terminat rezidențiatul și ai impresia, când îți iei diploma de medic specialist, că ai ajuns la finiș, că în sfârșit o să îți poți trăi viața de vis, și începi să lucrezi.

Și am lucrat doi ani în care am lucrat și la Curtea de Argeș, în paralel am lucrat la Institutul Clinic Fundeni. Am luat un post în timpul rezidențiatului, prin concurs, la Institutul Fundeni și cred că am fost singurul rezident în ultimii 20-30 de ani, rezident care ia post la Fundeni. Și aveam și post la Curtea de Argeș și, practic, mă bucuram de un respect deja din partea pacienților de la Curtea de Argeș. Toată lumea din oraș mă recunoștea, un „Bună ziua, domnule doctor”. Îmi plăcea să țin legătura cu pacienții, îmi plăcea să consult pacienți, îmi plăcea să îi văd preoperator, îmi plăcea să îi văd postoperator, să îi urmăresc. Îmi plăcea ce făceam la Fundeni, mă plăcea proful, mă plăceau colegii, mai intram în operații complicate, mă bucuram de un respect. Eram destul de bun. Să cobori din punctul ăla și să îți dai seama că „Băi, de fapt nu-mi place ceea ce fac” mi-a fost extrem de greu. Pentru că îmi plăcea tot topping-ul, îmi plăcea garnitura, dar felul principal, adică să fiu în sala de operație și să operez efectiv, nu-mi plăcea. Și efectiv mă mințeam pe mine ani de zile că îmi place, că o să-mi placă, că o să devin mai bun. Și deveneam mai bun, am învățat să operez singur la Curtea de Argeș multe patologii. Puteam să te iau și să îți scot colecistul prin niște găurele mici, cu o cameră, singur, cu o echipă mai mică care mă ajuta și care nu era mai bună decât mine. Puteam să scot singur un apendic, puteam să scot singur un cancer de colon. Veneai la mine cu cancer de colon, eu știam să te deschid, cu mâinile astea și cu capul ăsta te deschideam pe burtă, dădeam peretele la o parte, izolam cancerul de colon, tăiam colonul, legam colonul cap la cap, te închideam, te urmăream și tu te duceai acasă și erai fără cancer. Îmi plăcea foarte mult toată povestea și rezultatul și respectul de care mă bucuram, dar nu-mi plăcea să stau în sală și să operez.

Și la un moment dat efectiv mi-am dat seama că trebuie să fiu sincer cu mine și să recunosc acest lucru, că nu-mi place să operez. Și cel mai mișto moment pentru mine a fost atunci când șeful meu de la Fundeni a încercat totuși să mă convingă, să aibă ultimul cuvânt de spus. Și am rămas în sala de raport eu și cu echipa noastră, care era atunci de vreo șase-șapte persoane, și șeful zice: „Băi, Mihăiță, dar hai să totuși să te duci la un curs de laparoscopie, poate faci ceva mai special, poate… Adică rămâi, e păcat să pleci”. Și atunci i-am dat cumva ultimul argument, pentru că senzația era că eram cumva blamat că s-a investit în mine și sunt foarte bun și e păcat, privez oamenii de munca pe care eu știu să o fac. Și i-am explicat că, de fapt, eu nu sunt atât de talentat cum este el sau cum este, de exemplu, rezidentul meu mai mic, care este mai mic. Și nimeni niciodată în chirurgie nu recunoaște când cineva e mai bun, în special cineva mai mic decât tine. Și fix asta am făcut. I-am zis: „Nu sunt la fel de bun nici măcar cum este rezidentul mai mic, rezidentul meu care e cu cinci ani mai mic decât mine sau patru ani, este deja mai bun decât mine. Eu nu sunt un talent, sunt un chirurg average și pot să fac treaba average, dar nu sunt un talent. Sunt un trombon din capătul orchestrei care poate fi oricând înlocuit și nimeni n-o să observe asta”. Și sunt oameni care să mă înlocuiască. Practic, așa mi-am dat seama că nu mai vreau să fac chirurgie și în felul ăsta m-am lăsat de chirurgie.

Ce am avut însă, am avut alte activități de care mă ocupam în paralel cu chirurgia. Am avut partea asta de social media pe care o fac și pe care am început s-o dezvolt mai mult în perioada asta. Am avut comunitatea asta, care sunteți voi, de fapt. Și pentru asta vreau să vă mulțumesc, pentru că fără voi n-aș fi putut să mă las de ceva ce nu-mi place, aș fi fost forțat să continui să lucrez într-un domeniu care nu-mi place. Ceea ce se întâmplă foarte des, pentru că în Facultatea de Medicină nu ai timp să îți dezvolți niciun alt fel de skill și niciun altfel de talent și ajungi la 40 de ani poate să îți dai seama că nu-ți place să mai profesezi medicina, dar asta e tot ce știi să faci și ăsta e singurul lucru bun pe care îl poți aduce societății și pentru care poți fi remunerat și continui să faci asta. Așa că m-am lăsat de chirurgie, dar nu m-am lăsat de Medicină, pentru că ceea ce fac acum îmi ia, necesită mai mult timp în cercetare și mai mult timp în a citi. Un lucru care nu-mi plăcea la chirurgie este că la noi veneau doar pacienți bolnavi și n-aveam cum să mă ocup de pacienți sănătoși, pe care să încerc să îi țin sănătoși. Și, într-un fel, poate sună absurd, dar oamenii care mă urmăresc în momentul de față îi consider într-un fel un fel de pacienți sănătoși, sănătoși care acum sunt sănătoși, dar riscă să ajungă bolnavi, așa cum foarte mulți bolnavi au fost sănătoși odată și au ajuns bolnavi din cauza stilului de viață pe care avem timp acum să-l corectăm. Dar ca să-l corectăm, trebuie să înțelegem cum funcționează corpul. Și această înțelegere a cum funcționează corpul cred că e doar 5% din proces. După aceea trebuie să înțelegi ce funcționează pentru tine și cumva să prinzi o motivație și să faci, să îți faci un plan care să funcționeze pentru tine. Și practic, asta fac acum, citesc mult mai mult decât citeam când eram în chirurgie, studiez mult mai multe probleme, combin mai multe studii din care poate să iasă un material la care lucrez și pe care în final îl postez aici.

Și ce voiam să mai zic este că după ce m-am lăsat de chirurgie s-au întâmplat două lucruri: un lucru rău și un lucru bun. Lucrul rău, relativ, este faptul că în continuare îmi lipsește, îmi e dor de Medicină. Îmi e dor să văd pacienți față în față, să vină la mine un pacient care e pierdut, e confuz, vine cu o problemă și eu să încep să caut în acea problemă. Și aici sunt atât de multe lucruri mișto. Faptul că fiecare pacient e ca un ou Kinder, așa îl denumim noi, pentru că are o surpriză în interior. În chirurgie era la propriu ou Kinder, adică deschideam pacientul și nu știai ce găsești acolo. Dar orice pacient, în final, e ca un ou Kinder, la care nu știi la ce să te aștepți și ce vei găsi în interior. Și începi să cauți și ai surprize și ai challenge-uri. Îmi e dor de nopțile alea în care nu mă culcam și stăteam și căutam patologia pacientului meu, patologiile asociate, ce antibiotic pot să-i dau, ce i-a ieșit în antibiogramă, cum îl afectează acel antibiotic faptul că el este cardiac și așa mai departe. Acest quest în a căuta soluții pentru un pacient și ulterior urmărirea pacientului și satisfacția imensă pe care o ai atunci când pacientul tău este mai bine și îți dai seama că tu, împreună cu pacientul tău, pentru că l-ai convins, pentru că l-ai îngrijit, pentru că i-ai dat sfaturi bune și ai avut o cercetare medicală bună în spate, împreună cu el ați reușit să domoliți boala sau să înfrângeți acea boală și pacientul în final se simte mai bine. Și când te vezi cu acei pacienți pe stradă sau când te urmărești cu ei sau când îți dau un mesaj de, nu știu, ziua ta și zic „Hei, sunt foarte bine după cinci ani și îți mulțumesc pentru asta”, e cumva o senzație care îmi lipsește. Și cum ziceam, acel quest, acea interacțiune cu pacientul îmi lipsește.

Și pentru asta n-o să mă opresc aici, adică n-o să fac doar content, pentru că am 35 de ani și mi-am dat seama că la 35 de ani, cum ziceam în 2022, cu tehnologia pe care o vom avea în 2040, ani pe care sper să-i prind, cu tehnologia pe care o vom avea în 2050, eu cred că am o probabilitate foarte mare de a trăi peste 100 de ani, datorită tehnologiei, datorită regulilor pe care le respect și faptului că am grijă de sănătatea mea acum, când am timp, mai mult decât când eram la chirurgie. Și ținând cont că eu sper și cred că o să trăiesc 100-120 de ani, îmi dau seama că acum, la 35 de ani, eu mi-am trăit doar un sfert din viață. Este doar un sfert din viață în care am reușit să termin o facultate de Medicină, să termin rezidențiatul, să învăț o meserie, să învăț altă meserie, ceea ce fac acum. Și nu vreau să mă opresc aici și vreau în viitor apropiat, cel mai probabil, să mă înscriu la al doilea rezidențiat, să fac rezidențiatul de diabet și de boli de nutriție și, eventual, să caut o pregătire în ceea ce înseamnă medicină funcțională. Medicina funcțională este o specialitate încă nereglementată, în care, din păcate, se ascund foarte mulți vraci, sunt foarte mulți medici care se duc pe cărări greșite și recomandă lucruri nedovedite. Totuși, medicina funcțională, în esența ei, se referă la căutarea cauzei bolii și încercarea reversării acelei boli prin repararea, să zic, cauzei, prin repararea comportamentului nociv care a adus la acea boală. Spre exemplu, dacă te-ai îngrășat pentru că ai avut un stres cauzat de, nu știu, prea multe antibiotice care ți-au distrus microbiomul și ai făcut anxietate și depresie și ai mâncat prea mult și asta a devenit o boală biologică și tu te-ai îngrășat din cauza asta, practic să tratezi acel om nu înseamnă să-l trimiți la sport și la dietă, ci să te duci și să cauți cauza, să-i repari microbiomul, să-i repari anxietatea și depresia, să vezi cum poți să modifici alimentația lui și comportamentul lui, astfel încât lucrurile astea să se stopeze și el să revină la greutatea normală. Cumva, asta, în mare, este medicina funcțională, de care sper să mă ocup în următorii cinci ani.

Deci, am vrut să vă povestesc cum m-am lăsat de chirurgie, faptul că mi-a fost greu. Cum v-am spus, e foarte greu și e foarte greu să cobori de pe un piedestal pe care societatea te-a învățat să stai. Societatea te învață că medicina și medicul și doctorul este un Dumnezeu care stă acolo și ajungi să crezi asta. E foarte ușor, pentru că ești… nu înțelegi, nu te duce capul să îți dai seama că ești un simplu om care a citit niște reguli, a stat și el un pic la un birou și n-a înțeles, a pus și el mâna la pacienți și se duce și el și aplică aceleași reguli la alți pacienți. E foarte greu să înțelegi că ești doar atât, când toată lumea se uită la tine ca la un Dumnezeu și se înclină când treci pe hol și vezi că așa s-a făcut și cu șefii tăi. Nu înțelegi asta și devii și tu la fel. Și când ești un semidumnezeu, ți-e foarte greu să cobori de acolo. Adică îți place să fii Dumnezeu, dar nu-ți place medicina pe care o practici, nu-ți place profesia ta. Sunt atât de mulți doctori care nu au vocația asta și care își bat joc de pacienți și e clar că nu e treaba lor să fie asta. Poate, nu știu, poate le-ar fi plăcut mai mult să aibă un magazin și să facă gestiune în magazin și să vândă acareturi și să facă bani în felul ăsta. Dar ei, obișnuindu-se cu această senzație de Dumnezeu, efectiv ți-e foarte greu să cobori de acolo. Pentru că, în realitate, tu poți să… ok, te lași, ai făcut chirurgie, bă, dar nu-ți place. Poți să te lași și să faci Uber. Și nu e o rușine să faci asta. Adică, nici măcar… e și ciudat să spun că nu este o rușine să faci asta. Poți efectiv să te faci uberist și să faci Uber. Mie mi-ar plăcea să-mi înregistrez mașina la Uber și să fac Uber. Efectiv, mi-aș… Deci, efectiv cred că o să fac asta într-o zi. Efectiv mi-ar plăcea să conduc noaptea, să iau oameni de la diverse locații, să îi duc în alte locații. Și dacă oamenii ăia vor, să port discuții cu ei și să le pun muzica pe care ei vor să o pun și să conduc noaptea în oraș când este liber. Mi-ar plăcea să fac asta. Sau să fac Glovo sau, în fine, să livrez mâncare acasă. Efectiv mi-ar plăcea să mă duc să iau mâncare la restaurant, să văd ce mănâncă oamenii și când ajung la ușa lor să le zic, dacă vor, cum e bine să combine mâncarea aia și că întâi e bine să mănânce salata, după aia carnea și după aia piureul, să nu înceapă cu piureul, cred că o să le crească glicemia, să le și explic de ce. E foarte greu. Și culmea este că dacă te duce capul, poți să dezvolți lucrurile astea mai departe. Dacă te duce capul și te apuci de Uber, poți după aia din banii strânși să cumperi o mașină, să angajezi un șofer pe Uber, poți să, nu știu, să faci curierat, habar n-am, poți să dezvolți un business de genul ăsta de la o simplă activitate de acest fel. Dar medicilor le este foarte greu să coboare de pe piedestalul de semizeu.

Și, în fine, ideea nu e despre ceilalți, ideea era să vorbesc despre mine. Și mie mi-a fost foarte greu să cobor de pe piedestalul de chirurg. Am avut câteva ședințe de terapie în care tot ce am vorbit cu terapeutul era: ce fac eu acum, dar cum să se mai raporteze oamenii la mine dacă nu ca „domn doctor” sau „domn chirurg”? Eu, dacă nu mai sunt chirurg, eu ce sunt? Eram efectiv pierdut, efectiv pierdut. Și ăsta era motivul principal pentru care mă țineam, uite așa, mă țineam de chirurgie și nu voiam să-i dau drumul, pentru că chirurgia asta îmi dădea mie o identitate. Ceea ce era o prostie, era de fapt o agățare de ceva, pentru că eu de fapt nu-mi cunoșteam identitatea mea și nu știam că, nu realizam că pot foarte simplu, fără să dau raport nimănui, fără să dau explicații nimănui, să mă las de ceea ce nu-mi place și să fac ceea ce îmi place.

În final, asta e ceea ce fac, asta e ceea ce îmi place. Și pentru că acest material s-a prelungit, vreau să vă spun și care este partea bună a acestei, să zic, lăsări pe care am avut-o, care, din nou, e o chestie pe care nu poate să zică toată lumea că o poate face. Dar în situația în care eu am lăsat chirurgia, ceea ce s-a întâmplat ulterior și a fost bun e faptul că n-a trebuit să mai dau raport anumitor oameni, n-a trebuit să mai îndur anumite înjosiri și să fiu disponibil oricând vrea cineva și că oricând cineva are niște mofturi. N-a mai trebuit să-mi distrug viața cu nopți nedormite și chemări de acasă când eram în timpul liber și stat super mult peste program. Am mult mai mult timp acum liber pentru mine, cu toate că lucrez aproximativ la fel de mult. Eu îmi aleg când lucrez, ce lucrez și ce fac în ziua respectivă. De exemplu, acum este joi la 12:30 prânz și eu încă n-am lucrat, cu toate că înregistrarea asta este o formă de muncă, dar eu până la ora asta n-am lucrat. M-am trezit la 7:30, am făcut mic dejun, m-am jucat cu fiică-mea cărți, s-a trezit cealaltă fiică-mea, am schimbat-o, i-am dat lapte, m-am dus în parc să alerg, m-am întors și fac înregistrarea asta acum. Și pot astăzi să aleg să nu mai fac nimic, o să las proiectele de astăzi pe mâine, să le fac mâine, dar va trebui să lucrez sâmbătă, duminică. Și practic pot să am timpul meu liber, pot să am mai mult timp cu copiii mei, pot să mă ocup mai mult de mine. Iar din punct de vedere material, trebuie să fiu sincer, este mult mai bine decât ce primeam ca și plată atunci când făceam chirurgie și când lucram în spital. Și asta datorită vouă, pentru că am unele materiale care sunt sponsorizate, fac anumite colaborări cu anumite branduri și ceea ce îmi permite să câștig mai bine este faptul că voi îmi dați atenția voastră, pentru că postez anumite lucruri care sunt interesante pentru voi, sunteți curioși de ceea ce fac, mă urmăriți. Și pentru că mă urmăriți, atenția voastră, într-o anumită măsură, câteva minute pe zi, este îndreptată spre mine. Această atenție se poate vinde. Și chiar dacă sună ciudat, trebuie să vă gândiți la detalii. Cred că este foarte important să vedeți cum cineva… vorbim de atenția… Pentru că eu niciodată n-o să colaborez cu branduri în care nu cred sau branduri care promovează sănătatea, dar n-au dovezi în spate, sau branduri dubioase. Niciodată n-o să fac asta. Mai mult din jumătate din propunerile de a colabora pe care eu le primesc le refuz, pentru că nu pot să vă promovez vouă, de exemplu, nu știu, ulei de prăjit, nu am cum să fac asta. Sau n-am cum să vă promovez vouă uleiuri sau gumițe cu CBD, pentru că n-au studii în spate ale producătorului respectiv. N-am cum să vă promovez, habar n-am, ciocolată sau dulciuri sau alimente care sunt nesănătoase. Primesc foarte multe colaborări de acest fel, pe care le refuz pentru că vă respect și pentru că nu pot să vă arăt niște porcării doar pentru a primi niște bani. Cu toate că pentru mine ar fi simplu, aș lua niște bani să vă zic: „Hei, prieteni, ia uite, prietenii mei de la vitamina D, luați vitamina D că vă ajută la sănătate. Băgați bine la cap, luați vitamina D.” Bang, am încasat banii. Nu am nevoie de banii ăștia, pentru că pe voi nu vreau să vă păcălesc. În al doilea rând, ori de câte ori plasez un material publicitar în materialele mele, o să anunț acest lucru. O să vă spun: „Hei, aceasta este o colaborare sau firma X sprijină acest material”. Ce înseamnă? Că eu vorbesc despre sănătatea somnului, de exemplu, și o firmă care vinde produse care te ajută la somn, habar n-am, niște saltele, vine și sprijină acest material. Acea firmă mă plătește pe mine, eu fac materialul respectiv, care este despre sănătate, nu este despre saltele, și într-un moment pot să vă spun că acest material este sprijinit sau sponsorizat de firma respectivă.

Deci, cam asta am vrut să zic, cam ăsta este un scurt, care nu e foarte scurt, update al activității mele din ultima vreme și planurile mele de viitor. Mulțumesc că m-ați urmărit până acum. Lăsați un comentariu jos în secțiunea de comentarii dacă chiar v-ați uitat până la capăt și ne vedem cu alte materiale. Și vă țin la curent și pe viitor, când mă înscriu la diabet și nutriție, când o să urmăresc, când o să urmez alte cursuri. Și de abia aștept când o să pot să dau din nou consultații pacienților, atunci când o să mă decid în ce sferă pot să dau acele consultații și vreau să dau acele consultații. Oameni buni, aveți grijă de voi și faceți alegeri corecte! Ciao!