Dr. Mihail: Omule, te salut! Doctor Mihail aici. Bine ai venit la un nou episod Boabe de cunoaștere. Și acest episod este pentru tine dacă folosești social media. Și se pare că o folosești, da, pentru că aici mă vezi pe mine, aici vezi materialele pe care noi le facem și cu toții folosim această social media, doar că ea poate uneori să devină problematică.
Gândește-te la următoarele situații: ți s-a întâmplat să pierzi un apus de soare numai pentru că ai stat să-l fotografiezi? L-ai imortalizat, el este acolo prezent, să zicem, în absența lui, pe social media, dar tu l-ai pierdut complet. Tu nu l-ai văzut. Și câte astfel de apusuri ajungem să pierdem? Sau ți s-a întâmplat să iei telefonul ca să citești un mesaj, să vezi „oare mi-a scris?”, și să realizezi într-o oră că ai stat o oră să faci scrolling fără să ai această intenție, să fii complet acaparat acolo? Sau să fii la masă cu prietenii și să simți că nu e ok, dar să ai această tendință să-ți verifici telefonul?
Sau ți-ai dorit vreodată, gândește-te, ți-ai gândit vreodată, poate chiar fără să-ți dai seama și gândindu-te la asta acum poate îți dai seama, ți-ai dorit vreodată să ai viața pe care o afișezi în social media?
Dacă răspunsul tău este „da” la oricare din aceste întrebări, atunci materialul acesta este pentru tine. Pentru că adevărul este foarte simplu: social media este aici aparent să ne învețe, da, cum înveți aici pe conturile astea Doctor Mihail, este aici să ne distreze, pare ceva gratuit, pare ceva în care totul este posibil, dar toate astea vin cu un preț. Și despre acest preț o să discutăm astăzi, despre cum social media ne modifică mintea în fiecare zi și în fiecare oră în care folosim social media, de mici copii până la adulți.
Și vreau să mulțumesc celor de la Unicredit Bank pentru faptul că sprijină podcastul Boabe de cunoaștere și prin asta își reafirmă constant acest sprijin pentru inițiative educative.
Și vreau să trecem la invitatul nostru de astăzi, care este Mihnea Măruță. Este jurnalist, este profesor în comunicare, filozof și tată a trei fete. Corect? Trei copii, trei fete.
Mihnea Măruță: Te salut, Mihail. Mulțumesc pentru invitație.
Dr. Mihail: Bine ai venit la Boabe de cunoaștere! Și trei fete mari, aș zice, chiar trei domnișoare mature. Eu am două fete și mă interesează în mod direct ce să fac cu ele în privința social media, dacă am ce să fac încă. Dar înainte de a trece la întrebări, și am multe, vreau să-ți prezint și cartea: Identitate virtuală – cum și de ce ne transformă rețelele de socializare. Este o operă de artă filosofică, este, dacă vreți, un mod foarte util de a folosi filozofia ca instrument pentru a înțelege un concept foarte greu, și anume social media și ce se întâmplă în ziua de astăzi cu social media, până la a ne pierde pe noi. Dar, ca să încep, cum ți-a venit ideea acestei cărți? În ce căutări erai de ai scris această carte?
Mihnea Măruță: Această carte e la origine o teză de doctorat în filozofie, pe care am scris-o în urmă cu cinci ani, timp de nouă luni. Și, ca să simplific răspunsul, ceea ce am încercat, și abia după ce am ajuns la acest gând am putut să încep să scriu, a fost, unu la mână, să încerc să înțeleg în ce lume vor trăi copiii mei, fetele mele, și, doi la mână, să scriu nu doar o teză de doctorat, ci un text folositor, pentru că e plină lumea de teze de doctorat care adună praf în biblioteci. M-am gândit ca, dacă tot am această șansă, să scriu o carte folositoare, care chiar să atace o temă actuală, o temă care ne preocupă pe toți.
Dr. Mihail: Și la ce concluzie ai ajuns? Ai zis că te-a preocupat lumea în care trăiesc și vor trăi copiii tăi. Cum e această lume dominată de social media?
Mihnea Măruță: Asta-i tema unei alte teze de doctorat. (râde) Hai să simplificăm un pic. Ceea ce zic eu pe parcursul cărții, și cred că asta e una dintre primele idei cu care să înceapă discuția noastră, este că, pentru prima dată în istoria noastră, a oamenilor, în istoria omenirii, rețelele de socializare oferă această ispită extraordinară oricărui om care are o conexiune la internet: posibilitatea să nu mai fii uitat. Care, până acum să zicem câteva zeci de ani, sau să zicem mai puțin, le era rezervată doar conducătorilor, sfinților, artiștilor, savanților și așa mai departe.
Dr. Mihail: Deci doar celor, îmi place să zic acest cuvânt, doar creatorilor de poveste care primeau o statuie.
Mihnea Măruță: Da, primeau o statuie, rămâneau un titlu într-o bibliotecă sau un monument sau așa mai departe, rămâneau în cărțile de istorie. Dintr-o dată, acest lucru s-a democratizat și aici intrăm deja pe un teritoriu foarte interesant. Majoritatea oamenilor care au un cont în social media nu-și dau seama că asta e principala atracție de acolo. Adică ei își imaginează: vorbim, comunicăm și așa mai departe. Dar marea ispită, după părerea mea, este posibilitatea ca tu să lași o urmă în mințile a cât mai mulți oameni, dintre care majoritatea sunt străini. Asta e una dintre principalele atracții pe care ni le oferă social media. Adică toți ne temem, toți ne temem de moarte, nimeni nu știe ce va fi după moarte, dar pentru prima dată în istoria lumii avem posibilitatea să însămânțăm cât mai multe memorii de străini cu o bucățică sau chiar cu mai multe bucățele din viața noastră. Și asta este extrem de ispititor.
Dr. Mihail: Atât de ispititor încât devine de multe ori preocuparea noastră zilnică. Nu este doar… adică nu e o fotografie pe care o pui acolo și zici „OK, ăsta sunt eu, rămân pentru eternitate aici, în social media”, ci este o statuie, cum scrii tu în carte la un moment dat, este o statuie pe care o compunem constant, din niște cioburi, din niște fragmente pe care noi vrem să le arătăm și ascundem cu intenție alte fragmente pe care nu vrem să le arătăm.
Mihnea Măruță: Ai atins deja… suntem în una dintre temele importante, și anume: fiecare dintre cei care sunt activi în social media – și aici, în această discuție, mă interesează doar cei care își dau identitatea, nu mă interesează conturile false, mă interesează oamenii care acționează în rețele cu numele lor – fiecare dintre acești oameni își creează ceea ce eu numesc un eu virtual. Adică o dublură formată din totalitatea intervențiilor sale: postări, organizări de evenimente, foto, video, like-uri, comment-uri, share-uri. Toate astea sunt ca un puzzle. Dar ideea este că acest dublu al nostru, pe care îl creăm în rețea, este creat ca să fie mult mai atrăgător și mult mai seducător decât noi înșine, oamenii reali. De ce? Pentru că numai prin intermediul lui putem să atragem atenția și să ne imortalizăm, cum ziceam, în mințile celorlalți.
Deci această caracteristică deja este foarte importantă pentru discuție, și anume, ceea ce fiecare dintre noi creează într-o rețea, pe de o parte, arată o bucățică din personalitatea noastră, dar ascunde o sumedenie de lucruri pe care nu vrem să le arătăm. De ce? Pentru că ni se pare că doar cele interesante și seducătoare merită să fie consemnate. Astfel că fiecare își creează, și a apărut această presiune încă din copilărie, să-și creeze un dublu mult mai seducător decât ea sau el însuși. Ceea ce deja ne duce pe teritoriul sănătății mintale. De ce? Pentru că acest lucru nu exista până acum 10-15 ani. Dintr-o dată, fiecare om se urcă pe scenă și devine un performer, iar scena este globală. Adică eu știu că mă pot adresa planetei întregi, pot să mă nemuresc în mințile a cât mai multor oameni și, trei la mână, pot s-o fac, mă iluzionez că pot s-o fac, în propriii termeni. Adică să rămână un personaj cu numele meu, așa cum mi-ar plăcea mie, nu cum sunt eu de fapt.
Dr. Mihail: Aici, probabil că un instrument al sănătății mintale ar fi să recunoaștem cât de repede se poate diferența între această identitate virtuală pe care o creăm sau am creat-o și cel care a creat-o, adică eu, cel real. Cu toate că, în carte, din nou, mi-a plăcut foarte mult, dai exemplul unei alte cărți, un scriitor italian care își dă seama că el este, de fapt, compus din identitatea foarte multor altor oameni. Spre exemplu, dacă ar fi să fac un exemplu acum: eu știu cine sunt eu, dar fiecare om de pe social media mă vede în alți termeni, crede altceva despre mine. Și atunci, eu ce reprezint? Suma tuturor părerilor, a tuturor oamenilor care cred ceva despre mine? Cine mai sunt eu?
Mihnea Măruță: Da, ai citat aici, am folosit în carte romanul Unu, niciunul și 100.000 al scriitorului italian Luigi Pirandello, în care personajul principal descoperă într-o zi că imaginea lui despre sine este foarte diferită de imaginea celorlalți despre sine, și asta îi prăbușește lumea, identitatea și relațiile. Le spun și studenților mei, și ăsta e un lucru la care ei mărturisesc că nu se gândesc, este că toată viața noastră este o bătălie și un balans între „cum mă văd eu pe mine” și „cum mă văd ceilalți pe mine”. Ce fac rețelele de socializare e să pună greutate foarte mare pe al doilea taler, ceea ce amână definirea de sine și construirea unei personalități autonome. Adică, în momentul în care tu ții cont și vrei pe ei să-i influențezi și să creezi un personaj extraordinar cu numele tău, te pierzi pe tine. Nu numai că te pierzi, nu afli cine ești tu. Nu descoperi cum ești tu, diferit de ceilalți, și care sunt adevăratele tale potențialuri, valorile, credințele, calitățile, defectele și așa mai departe. De ce? Pentru că toată presiunea în rețea este: „cum să fac să creez un personaj cât mai atrăgător în mințile celorlalți?”. Iar presiunea e mult mai mare, pentru că, dacă acum 100 de ani mă interesa ce cred oamenii din sat despre mine, și erau 20, acum sunt milioane.
Dr. Mihail: Exact. Și aici ai atins un subiect care mie mi se pare esențial și din perspectiva sănătății mintale și, dacă-mi dai voie, o să-l explic în câteva fraze.
Mihnea Măruță: Am dat și în carte, într-unul din capitole, acest exemplu tulburător al unei adolescente din Asia, care la un moment dat, acum câțiva ani, a postat pe Instagram următorul anunț, în engleză, o să-l zic în română: „Foarte important. Ajutați-mă să decid: moarte sau viață?”. Pe social media le-a cerut celor care îi dăduseră follow să voteze: moarte sau viață. Două treimi au votat „moarte” dintre urmăritorii ei, și fata și-a luat viața. S-a sinucis.
De la acest exemplu mi-a venit acest gând, pe care l-am dezvoltat în carte, și anume: există în psihanaliză un concept care se numește supraeu, care este introdus de părintele psihanalizei, Sigmund Freud. Supraeul este, simplificând, vocea aceea severă pe care fiecare dintre noi și-o construiește inconștient în minte și care-i zice mereu: „Nu ți-e rușine?”, „Poți mai mult!”, „Doar atâta ai făcut?”. Deci este autoritatea pe care tu o recunoști inconștient și care-ți fixează standardele morale. Da? Deci ăsta, și mai ales în copilărie și adolescență, viața noastră se desfășoară în relație cu acest supraeu pe care încercăm să-l satisfacem.
Dr. Mihail: Îl poți controla sau e pur și simplu acolo?
Mihnea Măruță: Nu-l poți controla. Depinde de experiențele tale, și nimeni nu știe de ce pentru unii e tatăl, pentru alții mama, pentru alții Dumnezeu, pentru alții un profesor, un șef și așa mai departe. Dar ideea e că, până se definește pe sine, orice om are un așa-numit supraeu, adică o autoritate pe care o recunoaște și care îi vorbește. Până se definește. După ce s-a definit…
Dr. Mihail: …și definirea e chiar, de altfel, în relație nu chiar cu uciderea, dar cu anihilarea, să-i zicem, a acestui supraeu. Adică momentul în care tu te consideri pe tine suficient de matur încât să-i spui: „OK, lasă-mă în pace”.
Mihnea Măruță: Și ce legătură are asta cu fata? Cu fata este că mi-a venit ideea: nu cumva supraeul – încă o dată, e o proiecție a inconștientului nostru – nu cumva, de când există rețele de socializare, transformăm grupul de followeri în acest supraeu, în această instanță pe care vrem s-o mulțumim și căreia îi dăm dreptul să ne judece?
Și-ți mai dau un exemplu faimos de acum un an: fiica unei celebre politiciene din România, care a candidat la președinție de curând, nu știu dacă ții minte povestea…
Dr. Mihail: Dacă vrei, zicem și numele. E vorba de Elena Lasconi.
Mihnea Măruță: La un moment dat, fiica ei n-a fost de acord cu o poziționare ideologică a mamei ei, referitoare la căsătorie, rețin.
Dr. Mihail: Da, da.
Mihnea Măruță: Ce a făcut fiica ei? Primul lucru – și aici observăm modificarea de tendință de la nivel internațional – în loc să-și rezolve problema în familie (și noi toți am crescut cu această idee: rufele murdare se spală în familie), primul lucru pe care l-a făcut a fost să posteze în social media și s-o desființeze pe mama ei. Adică mai degrabă a vrut validare de la străinii care îi dădeau follow în rețea decât să-și rezolve o problemă cu persoana care i-a dat viață, care a îngrijit-o, care a susținut-o și care o iubește.
Dr. Mihail: Pe de altă parte, trăind în lumea în care trăim, și poate comunitatea ei știind despre ea și știind părerea, poziția mamei, poate că acest supraeu sau datoria morală de a comunica în social media era mai importantă pentru ea decât doar rezolvarea, să zic, problemei în tăcere, problema fiind deja publică.
Mihnea Măruță: Deci, indiferent care ar fi fost motivul, în mod cert suntem guvernați de această… și, vezi, e un lucru… asta e o parte foarte frumoasă, pentru că putem filozofa despre lucrurile care ni se întâmplă. Și oricine, dacă se oprește și se uită măcar câteva secunde înspre el, își dă seama… poate nu oricine, dar foarte mulți oameni pot simți această nevoie constantă de a arăta pe social media, fie multor oameni, în cazul în care sunt influenceri și au mulți urmăritori pe care nu-i cunosc. Și e foarte reconfortant și este validant. E ca un drog, de fapt, scuze că trec de la o idee la alta, dar să vezi o postare care merge foarte bine și că foarte mulți oameni pe care nu-i cunoști apreciază acea postare și comentează la ea și este share-uită, secretă dopamină. Și ajungem cu asta la o mare problemă. Te satisface pentru o perioadă foarte, foarte scurtă, dar este o putere foarte mare care ne atrage încolo, să postăm lucruri frumoase care să fie validate, să le comparăm cu alții.
Mihnea Măruță: Dar ce voiam să subliniez, și mi-ar plăcea ca urmăritorii tăi, cei care se uită la noi, să rămână cu una dintre aceste idei, este: nu cumva – nu zic că-i așa, dar să ne întrebăm – nu cumva, de când cu rețelele, transformăm grupul celor care ne urmăresc în rețea în această instanță, supraeul? Și aici discuția este în felul următor: dacă răspunsul este „da”, ce înseamnă asta? Se deschid două linii. Unu: înseamnă că noi valorizăm mai mult niște străini pe care s-ar putea să nu-i întâlnim niciodată, pentru că de la ei așteptăm validare. Și doi la mână: dacă acest răspuns este „da”, se produc o serie de efecte, mai ales pentru copiii și adolescenții din toată lumea, cu privire la comunitatea din care fac parte. Adică se produce o fractură a copilului în relație cu familia, în relație cu școala și în relație cu țara din care face parte.
Dr. Mihail: Și poate și în relația cu sinele, pentru că ai spus mai devreme că acel supraeu, acea voce care-ți spune, te judecă și zice: „Nu ți-e rușine? Poți mai mult, trebuie să faci aia, trebuie să ajungi acolo”, la un moment dat tu o calmezi, pentru că te dezvolți, te cunoști pe tine, nu te interesează ce cred oamenii din sat, te concentrezi la ce faci tu și te regăsești, să zicem. Te stabilizezi.
Mihnea Măruță: OK. Și ideea este că, ai subliniat foarte bine, părerea mea e că se amână această stabilizare. Cu cât depinzi și te uiți mai mult la cum te judecă grupul de urmăritori, cu atât momentul în care tu te construiești și devii, să zic așa, mai plin pe dinăuntru și nu mai ești gol, momentul acela riscă să se amâne. Și asta iar are o seamă de consecințe sociale, politice. De ce? Pentru că mult mai târziu vei fi capabil să ții o relație, mult mai târziu vei decide să faci copii și așa mai departe. Deci toate lucrurile astea se repercutează la nivelul întregii comunități și al țărilor. Foarte interesant, dacă stai să te gândești. Adică nu-i doar o joacă ce se întâmplă în social media. Faptul că tu ajungi să depinzi și să cauți validare de la niște străini, ca să simplificăm, modifică și prelungește întreaga ta raportare la procesul de maturizare.
Dr. Mihail: …la cum îți vei găsi job, când îți vei găsi job, cât ești de capabil să duci o relație, ești stabil din punct de vedere mental. Toate astea pe care le descrii țin de acea căutare de sine și stabilizare de sine. Adică, în momentul în care îți dai seama ce-ți place ție, ce nu-ți place, care sunt valorile tale, ce vrei să cauți în viață, la ce vrei să lucrezi, toate astea țin de munca cu tine, care înțeleg că este diminuată dacă tu te raportezi doar la alții și vrei să-i mulțumești pe ceilalți. Și ținând cont de faptul că lumea asta este în plină desfășurare și copiii noștri au telefon de la 6-7 ani, ce facem cu ei? E vreun fel în care ne putem proteja copiii de social media? E pueril să zic asta, dar e vreun fel în care îi putem face rezilienți în fața acestei validări a majorității?
Mihnea Măruță: Mie mi se pare că acest proces e abia la început și, dacă e să fiu sincer, sunt foarte îngrijorat cu privire la tendință. De ce? Unu la mână, ați observat și ai observat cu siguranță că vârsta de la care îi expunem pe copii la ecrane scade, în sensul că mergi la restaurant și vezi o familie cu un copil de doi-trei ani care, ca să tacă, îi pune tableta în față, ca să poată mânca mami și tati liniștiți.
Dr. Mihail: E nasol asta, că, adică na, fac și eu asta. Nu-i ok. Câți ani au copiii tăi?
Mihnea Măruță: 25, 24, 22.
Dr. Mihail: E, vezi, aș putea să… Una din posibilități este că n-ai avut această oportunitate, să zicem, de a-i pune telefonul la restaurant.
Mihnea Măruță: O să încerc să te combat și să zic de ce nu-i ok, cu riscul să te superi pe mine.
Dr. Mihail: Nu, chiar vreau să… Adică, facem efort să nu facem asta, să nu mai punem ecran copilului. Este… vreau să zic totuși asta, în apărarea părinților care fac asta: nu e bine să faci asta toată ziua, dar există momente, o dată pe săptămână, când n-ai cu cine să lași acel copil, când copilul nu are răbdare la doi ani jumate și vrei să ai… să mănânci acea mâncare pe care ți-ai comandat-o și vrei să te bucuri de ea. Și e o unealtă care e foarte la îndemână. Îi pui desene 20 de minute și el se uită la desene și te lasă în pace. E o unealtă, dar vreau să aud de ce nu e, vreau să mă conving și să nu mai fac asta.
Mihnea Măruță: Problema, după părerea mea, este natura ecranului. Adică am constatat, și aici e o discuție cu adevărat foarte complicată, că efectul, sau unul dintre efectele cele mai grave ale ecranului asupra noastră, a tuturor, nu doar asupra copiilor – la ei e mai accentuat acest efect – este un soi de anestezie a simțurilor. Adică, la ecran nu-i doar faptul că vezi imagini, ci, unu la mână, stimulul care se exercită asupra minții tale este continuu și nu mai stai să te plictisești – și e bine să te plictisești și să-ți construiești imaginația. Și doi la mână, ecranul are acest efect de absorbție. Adică nu doar te uiți la el, el îți ocupă conștiința. E ca un fel de răpire, dacă vrei așa. Și toți trăim asta. Și exemplul cel mai bun pe care pot să-l dau este cinematograful. Adică, în momentul în care tu te duci la cinematograf și filmul e bun, uiți de tine. Să aplicăm acest lucru, să translatăm acest efect asupra unui copil care nu are puterea să zică „stop”, care nu înțelege diferența dintre lumea virtuală și lumea reală, dintre digital și fizic și așa mai departe. Deci, expunându-l la ecrane de la o vârstă foarte mică, noi într-un fel îi anesteziem simțul realității. Dacă-i mai pui și căști…
Aici e o discuție foarte interesantă, nu știu dacă avem timp să o purtăm. Există un filozof canadian pe nume Marshall McLuhan care zice această chestie foarte interesantă, și anume: de fiecare dată când apare o tehnologie globală dominantă, cum este în cazul nostru internetul și dispozitivele digitale, se modifică raportul dintre simțuri. Și el dă exemplul ăsta într-o carte în care tratează cum a modificat apariția cărții și a tiparului mintea omului. Și zice: civilizația cărții și a tiparului este dominată de simțul văzului. De departe. De ce? Pentru că cu văzul citesc și se formează ca un soi de con, ca un soi de pâlnie. Și nu întâmplător, datorită apariției cărții, a apărut și perspectiva din pictură.
Deci, ce fac rețelele de socializare și scufundarea în virtual, mai ales dacă pui căștile, este să aducă foarte sus în acest clasament al simțurilor auzul. De ce? Pentru că auzul e simțul echilibrului, datorită urechii interne. Și ce face dispozitivul ecranului este să anuleze spațialitatea, să anuleze reperele. Copilul și adolescentul care își pune căștile și se scufundă în mediul virtual nu mai știe unde-i stânga, unde-i dreapta, care-i sus și care-i jos. Și dacă extindem această discuție, el își pierde într-un fel raportarea la realitate. E ca un fel de hipnoză.
Dr. Mihail: Știu că sună complicat, dar…
Mihnea Măruță: Poate nu sună complicat.
Dr. Mihail: E adevărat. Și probabil că se aplică acelor copii care stau… adică pot să-mi imaginez că un copil – și sunt, din păcate, cazuri de acest tip – copii care stau patru, cinci, șase, șapte, opt ore pe zi pe telefon, într-adevăr, simțurile și creierul, care trebuie să se adapteze acelor simțuri… Mi-a plăcut foarte mult ce-ai zis, că e bine să te plictisești, pentru că așa îți dezvolți creativitatea. E bine să n-ai ce să faci, ca să vezi ce să faci cu lucrurile pe care le ai în jur. Și la fel, e bine să-ți lași toate simțurile libere, să te dezvolți în spațiu. Și dacă tu faci asta zilnic, dacă în fiecare zi stai două-trei-patru ore pe telefon cu căști, tu îți anihilezi această dezvoltare.
Mihnea Măruță: O… În literatura de specialitate se vorbește deja, în mediul vostru medical, și am luat acest concept din mediul medical, se vorbește deja de autism virtual, care înseamnă că nu mai comunici cu realitatea. Doi la mână, există studii deja, unul dacă nu mă înșel de la Universitatea Stanford, care zice că, dacă te desprinzi ore întregi, din ce în ce mai mult timp, de realitate, prin această scufundare în mediul virtual, pierzi empatia. Ți se pare că nu mai e așa de important ce se întâmplă cu oamenii din jurul tău și devii abulic. Adică exact lucrurile pe care noi am vrea să le cultivăm în copiii noștri și în generațiile viitoare: să fii solidar, să fii săritor, să pui osul, să-l ajuți, să fii atent la celălalt, să fii bun, să fii generos, să fii empatic. Toate acestea sunt atacate de expunerea prelungită și de scufundarea în mediul virtual. Și nu din cauza copilului, din cauza naturii însăși a tehnologiei ecranului. Asta-i marea problemă. Și a conținutului de pe acel ecran, bineînțeles, că și acolo… Și aici intrăm în altă discuție, dar ideea este să înțelegem această diferență: și ecranul însuși are efectele lui, nu doar ceea ce vedem pe ecran. Și scufundarea însăși în mediul virtual are efectele ei. Faptul că-ți pui căștile și nu mai vrei să ai de-a face cu exteriorul și ți se pare că acolo nu este nici durere, nici suferință…
