„Mihăiță, vrei să tai un picior?” m-a întrebat într-o zi Dr. B. … „Da.. Normal!” am răspuns eu, fără sa înțeleg.
„Ok, hai să mergem, avem un picior diabetic de tăiat… să-i dăm bice!”
Aceasta a fost ziua în care am simțit ca mă trezesc dintr-un somn lung și oarecum anevoios, în primul an de rezidențiat în chirurgie.
Evoluția mea in medicină, pe parcursul anilor, a fost mai degrabă un drum deja bătătorit pe care mi-a fost dat să merg și nu neapărat o alegere activa.
Am avut și zile în care mi se părea totul fără sens și în care trebuia să aleg să rămân pe același drum și să merg mai departe, dar am făcut-o mai degrabă pentru că nu vedeam niciun alt drum pe care să pot sări, așa că l-am continuat pe același.
Există o diferență între anatomia piciorului pe care o înveți la facultate, disecția minuțioasă pe cadavre care arată ca niște mumii împăiate și realitatea brută în care tu, cu un fierăstrău în mână, după ce ai disecat și ai secționat toate țesuturile moi de jur împrejurul femurului (osul coapsei, cel mai mare os din corpul omenesc) începi să faci mișcările dus-întors și să simți cum osul se sfărâmă sub dinții fierăstrăului. Simți fiori la fiecare vibrație transmisă de fierăstrău, la fiecare dus si întors tremurat al dinților metalici peste os. Sudoarea rece îți curge pe frunte, iar tu nici nu observi.
“Hai frânacule, așa, așeea, taie! Mai repede hai” tot țipa doctorul B, rezidentul mai mare care-mi dăduse prima operație.
În momentele acelea totul se evaporase. Anii de studiu, cursurile de fiziologie, biochimie. Cele 6 luni continue în BCU (Biblioteca Central Universitara) in care mă pregătisem pentru examenul de rezidențiat. Finețurile medicale. Nu aveam nevoie de nimic din toate acestea. Și pe de alta parte, nimeni nu mă pregătise pentru asta. Nimeni nu mi-a explicat vreodată că voi fi nevoit, cu mâna mea, să tai un os atât de mare cu un fierăstrău atât de tocit, asemenea unui călău. Nimeni nu mi-a spus ca un os se taie atât de greu, că începe sa curgă sânge atunci când ajungi la măduvă și că acest sânge împreună cu praful măcinat de os se transformă într-o spumă vișinie care abundă peste fierăstrău si te face sa nu mai vezi nimic. Tai in gol îndemnat de strigatele colegului tău, în timp ce, culmea, pacientul rahianesteziat (anestezie locală care se face in măduva spinării cu un ac care trece printre vertebre și îi amorțește jumătate de corp, de la vârfurile picioarelor până la buric) se uita vesel la tavanul metalic în care vede reflectat tot ce faci tu, și te îndemna și el: “Haideți domn doctor! Haideți! Curaj! Și va mulțumesc, domnule doctor, că vă vede Dumnezeu și Maica Domnului ca sunteți trimisu’ lui Dumnezeu! Vă mulțumesc enorm ca mă ajutați!”
Cum să îi mulțumești cuiva care îți taie piciorul cu un fierăstrău? Cum?
În acea amețeală plină de adrenalină, cu miros de sânge si praf de os în sala operatorie, cu gamba piciorului în mâna stângă și fierăstrăul în mâna dreaptă, alergând dus-întors pe femurul bolnavului, în momentul în care am secționat ultima lamela de os, m-am trezit. Momentul in care tot piciorul tăiat îți rămâne în mână și te dezechilibrezi sub greutatea lui.. ești tu… și piciorul… foarte greu… piciorul cuiva, liber în brațele tale. Momentul în care arunci acel picior în sacul galben de material biologic septic, ca pe un buștean….
De momentele astea nu mi-a povestit nimeni la facultate. Nu m-a avertizat nimeni când am ales chirurgia. Le-au ținut sub tăcere.
Atunci am realizat pe ce drum merg, și am ales, de data asta activ, să merg mai departe.